ZIRCÓNIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. – Din fr. zirconium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ZIRCÓNIU s.n. Metal de culoare cenușie, întâlnit rar în natură, intermediar între aluminiu și siliciu. [Pron. -niu. / < fr. zirconium].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ZIRCÓNIU s.n. Metal alb-cenușiu, greu fuzibil, cu rezistență mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale, dure, la construirea reactoarelor nucleare. [-niu, pron. -nìu; simb. Zr] (din fr. zirconium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ZIRCÓNIU s. n. Metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu; se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte. – Fr. zirconium.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
zircóniu (metal) [niu pron. nĩu] s. n. art. zircóniul; simb. Zr
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
zircóniu (chim.) s. n. [-niu pron. -niu], art. zircóniul; simb. Zr
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ZIRCÓNIU (‹ fr.) s. n. Element chimic din gr. IV secundară (Zr; nr. at. 40, m. at. 91,22, p. f. 1.852ºC). Metal rar, de culoare alb-argintie, dur și greu fuzibil; stabil din punct de vedere chimic. Aliajele de bază de z. se folosesc ca materiale de constr. în energetica nucleară, în construirea de aparate chimice, instrumente chirurgicale etc. Unele aliaje ale z. sunt supraconductori. Descoperit în 1789 de chimistul german Martin H. Klaproth (1743-1813) și izolat (în 1824) de J.J. Berzelius.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink