Dex înfigere

ÎNFÍGERE, înfigeri, s. f. Acțiunea de a (se) înfige; împlântare. – V. înfige.

ÎNFÍGERE s. împlântare, vârâre. (~ cuțitului în animal.)

înfígere s. f., g.-d. art. înfígerii; pl. înfígeri

ÎNFÍGE, înfíg, vb. III. 1. Tranz. A face ca un obiect cu vârf ascuțit să intre adânc În ceva; a împlânta, a vârî. ◊ Expr. A înfige mâna sau mâinile (în ceva) = a apuca (ceva) cu putere. ♦ A împlânta ceva într-un obiect ascuțit. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se apuca de ceva (fără dreptul sau priceperea necesară), a intra sau a se amesteca undeva cu obrăznicie. [Prez. s. înfipsei, part. înfipt] – Lat. infigere.

A ÎNFÍGE înfíg tranz. 1) (obiecte ascuțite la vârf) A face să intre (adânc) cu ascuțișul; a împlânta. ~ un ac. ~ un par în pământ. ◊ ~ ochii a privi țintă. 2) A face să intre în ascuțișul a ceva. ~ carnea în frigare. /<lat. infigere

A SE ÎNFÍGE mă înfíg intranz. fig. (despre persoane) 1) A se avânta cu energie și cu poftă. ~ la sarmale. 2) A se băga în mod obraznic; a se amesteca nepoftit. ~ în discuție. /<lat. infigere

ÎNFÍGE vb. 1. a băga, a împlânta, a vârî, (rar) a implanta,(înv. și reg.) a petrece. (A ~ cuțitul în animal.) 2. a intra, a se împlânta, a pătrunde. (Glonțul i s-a ~ adânc în corp.) 3. v. trage.

înfíge (înfíg, înfípt), vb. – 1. A împlînta, a vîrî. – 2. A fixa. – 3. A străpunge, a traversa. – 4. (Refl.) A se amesteca, a se băga, a se interpune. – Mr. (n)hig, hipșu, (n)hiptă, (n)hidzire. Lat. infῑgĕre (Pușcariu 841; Candrea-Dens., 780; REW 4402; DAR), cf. it. (in)figere. Part. înfipt (lat. *infictum, în loc de infixum, prin analogie cu vb. ca dicere sau facere) a produs var. înfipta, vb. (rar, Mold., a înfige, a împlînta, a străpunge). – Der. înfipt, adj. (fixat, împlîntat; băgăreț, nerușinat); înfigăreț, adj. (băgăcios, inoportun).

înfíge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfíg, perf. s. 1 sg. înfipséi, 1 pl. înfípserăm; part. înfípt