ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. cotitură.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. turnură.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
întorsătúră s. f., g.-d. art. întorsătúrii; pl. întorsătúri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ÎNTORSĂTÚRĂ ~i f. 1) Loc unde ceva își schimbă direcția. 2) Formă arcuită, rezultată din schimbarea direcției (unui drum, unei ape curgătoare). 3) Schimbare neașteptată în desfășurarea evenimentelor; turnură. 4) fig. Construcție rezultată din dispunerea specifică a cuvintelor. 5) Variație a tonului vocii. /întors + suf. ~ătură
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink