ȚÁNDĂRĂ, țăndări, s. f. Bucățică (subțire și lunguiață) care se desprinde sau care sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire sau spargere; așchie. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) țandăra = a se înfuria, a se supăra. [Var.: (reg.) țándură, țândără s. f.] – Din săs. zänder (< germ. Zunder), magh. candra.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ȚÁNDĂRĂ s. 1. v. surcea. 2. v. ciob.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
țándără (țắndări), s. f. – Așchie, bucățică. – Var. Mold. țandură, Banat țandră și der. Origine incertă. Probabil e vorba de o formație expresivă, ca fleandură; în acest caz, ar fi un simplu dublet al lui țundră, țoandră „bucată”. Se consideră der. din slov. condra sau mag. candra, cond(o)ra (Cihac, II, 429; Tiktin); dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom., cum în mod precis provin din rut. cyndra (Candrea, Elemente, 409), și ngr. σιόντρα (Meyer, Neugr. St., II, 78). Der. din săs. Zander ‹ germ. Zunder „meșă” (Lacea, Dacor., III, 709; Scriban) este improbabilă. Der. țăndări, vb. (a face să sară țăndări); țăndărică, s. f. (așchie; s. m., Pinochio, personaj celebru al lui C. Collodi); țăndăros, adj. (cu țăndări; iritabil, sensibil).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
țándără s. f., g.-d. art. țăndării; pl. țăndări
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ȚÁNDĂRĂ țăndări f. Bucățică subțire care se desprinde dintr-un material casabil (în procesul prelucrării) sau dintr-un obiect spart. ◊ A face țăndări a) a sparge ceva în bucăți mici; b) a distruge. A-i sări (cuiva) ~a a se supăra foarte tare; a se înfuria. [G.-D. țăndării] /<săș. zander, germ. Zunder,
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink