ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
țimír (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv. – Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
țimír (călăuză) s. m., pl. țimíri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
țimír (emblemă) s. n., pl. țimíre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink