Dex înainte

ÎNAÍNTE adv. I. (Cu sens local) În față. ♦ În locul dintâi, în frunte. ♦ (Cu valoare de interjecție) Îndemn de a înainta. II. (Cu sens temporal) 1. Mai devreme, mai întâi. ◊ Expr. Mai înainte = a) mai demult; b) mai repede (decât altcineva sau altceva). De mai înainte = de mai demult. Cu... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arată cât timp a trecut de la întâmplarea de care este vorba. Înainte vreme = odinioară. ◊ Compus: înainte-mergător s. m. = înaintaș (3), precursor; p. ext. om cu vederi înaintate. 2. Mai departe, în continuare. ◊ Expr. De azi (sau aici, acum etc.) înainte = de azi (sau aici, acum etc.) încolo. [Var.: naínte adv.] – Lat. in ab ante.

ÎNAÍNTE adv. 1) În spațiul aflat în față; dinainte; anterior. A se duce ~. ◊ A-i ieși cuiva ~ a întâmpina pe cineva. A i-o lua cuiva ~ a întrece pe cineva. 2) Într-o perioadă de timp trecută; în trecut. Mai ~ vreme. 3) Mai întâi; la început. ◊ ~ de toate în primul rând. Mai ~ a) mai demult; b) mai repede decât altcineva; mai devreme; c) în primul rând; la început. ~-mergător a) premegător; înaintaș; precursor; b) persoană cu vederi progresiste. 4) În continuare; mai departe. De azi (sau de acum, de aici) ~. ◊ Zi-i (spune) ~! Continuă! 5) (cu valoare de interjecție) Strigăt exprimând îndemnul de a înainta. Ura! ~! /<lat. in ab ante

ÎNAÍNTE adv. (local) 1. (înv.) ainte. (Era situat ~.) 2. v. dinainte.

Înainte ≠ înapoi, îndărăt

înaínte adv. – 1. În față. – 2. Mai devreme, mai întîi. – 3. În locul dintîi, în frunte. – 4. (Prep.) În fața, în prezență. – 5. (Adj., înv.) Anterior, precedent. – Var. nainte. Mr. nănte, ninte, ainte. Lat. ab ante, al cărui rezultat normal, *aînte, a trecut la ainte, probabil prin analogie cu alternanța vocalică cuvînt-cuvinte, mormînt-morminte. Ainte (considerat de DAR ca rezultat normal din punct de vedere fonetic; cf. it. avanti, prov. avan, fr. avant, cat. abantes), păstrat în mr., apare în texte din sec. XVI-XVII, numai în compuneri ca nainte, mainte (‹ mai ainte), mai deinte; compunerea cu în- este normală, cf. (îm)prejur, (îm)preună, (în)adins, etc. După REW 4335, din lat. inainte; de la in abante e inde, după Pascu, I, 129, cf. Pascu, Beiträge, 10. După DAR, este vorba de o contaminare a lui ainte cu îninte ‹ in ante. Lat. in ab antea este atestat pentru sec. IX, cf. J. Bastardas, Particularidades sintácticas del latin medieval, Barcelona 1953, p. 85. Der. înainta, vb. (a avansa, a progresa); înaintaș, s. m. (strămoș, precedesor; precursor; calul de dinainte al trăsurii; adj., care merge înainte; Arg., ochelari; Arg., pungaș în serviciul poliției). – Comp. (înv.) înainte cuvîntare, s. f. (prolog), format ca gr. πρόλογος; înainte mergător, s. m. (precursor), ca gr. πρόδρομος; înainte vreme, adv. (în trecut, în alte timpuri); dinainte, adv., cu prep. de; dinainte, s. n. (parte din față, mai ales la o haină).

înaínte adv.

ÎNAINTE-MERGĂTÓR s. v. antecesor, înaintaș, precursor, predecesor, premergător.

înaínte-mergătór s. m., pl. înaínte-mergătóri