ȚEÁPĂ, țepi, s. f. 1. Par lung și ascuțit la un capăt (folosit în trecut ca instrument de supliciu); p. restr. vârful unui astfel de par. 2. Prelungire ascuțită și țepoasă la spicele cerealelor; (la pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pământ după ce plantele au fost cosite. 3. Ghimpe, așchiuță, spin. 4. (La pl.) Păr aspru, ghimpos care acoperă corpul unor animale. – Cf. sl. čepati.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ȚEÁPĂ s. 1. țepușă, (Transilv. și Ban.) țăpăruie. (~ este un par ascuțit.) 2. v. barbă. 3. (BOT.) ghimpe, mărăcine, spin, țepușă, (reg.) șteap. (Măceșul e plin de țepi.) 4. v. așchie. 5. (ANAT.) ghimpe. (~ la arici.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
țeápă (-țépe), s. f. – 1. Temperament, fire, caracter. – 2. Neam, soi. Sl. teti, tepą „a bate (monedă)” (Tiktin). Pare dublet al lui tapă, s. f. (tăietură în partea de jos a copacului pentru a-i marca direcția de cădere la tăiere; margine, tiv; cep), a cărui der. din v. germ. tappa › germ. Zapfen (Giuglea,
Dacor., III, 680; REW 8565) este improbabilă. Legătura dintre teapă și sl. cepŭ (Conev 65) nu este posibilă; cu lat. stipa (Scriban) este la fel de improbabilă.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
țeápă (-țépe), s. f. – 1. Spin, ghimpe. – 2. Vîrf, ascuțiș. – 3. Băț, par. – 4. Par, instrument de tortură. – 5. Ac de insectă. – 6. Suliță. – 7. Barbă, mustață de spic. – 8. Surcea, țandără. – Var. țep. Mold. țapă. Megl. țapă. Origine incertă. Dacă e sigur că țap „masculul caprei” este de origine expresivă țeapă trebuie să aparțină aceleiași familii expresive. Coincide fonetic cu sl. cĕpa, cuvînt cu sens nedeterminat (Miklosich, Lexicon, 1108), și care s-ar explica eventual prin rom., sl. cĕpati „a despica”, sb. cepiti „a acoperi” (Cihac, II, 430; Tiktin; Ivănescu, BF, VI, 102); dar semantismul este greu de admis. Pe de altă parte, coincide și cu alb. thep (Philippide, II, 718; Rosetti, II, 124), și cu it. zeppa „fațetă, teșitură”, inzeppare „a găuri, a înfige, a bate cuie”. Totuși, intenția expresivă nu apare clar; poate înrudit cu piț-, puț-, v. aici. Der. țepos (var. țăpos), adj. (ascuțit, spinos, înțepător); țepușe (var. țăpuș(e), țepuș), s. f. (băț, vargă, ascuțiș; ac; vîrf sau dinte de furcă; spin, așchie); țepușcă (var. țăpușcă), s. f. (Trans., bețișor, scobitoare); țăpligă, s. f. (Olt., așchie, țandără); țăpăruie, s. f. (Trans., par, țăruș); țăpoi, s. n. (furcă de paie); țăpoaică, s. f. (unealtă de pescuit); țapoș, adj. (înțepător; cu coarne drepte), care ar proveni din țap și din țeapă; țăpoșică, s. f. (plante, Nardus stricta, Tordylium maximum); țepușar, s. m. (lăncier, soldat înarmat cu lance); înțepa (var. înțăpa), vb. (a împunge; a îmboldi, a stimula; a e****a, a irita; înv., a trage în țeapă); înțepător, adj. (care înțeapă, caustic, usturător); înțepătură, s. f. (împunsătură); înțepos, adj. (înțepător); înțepoșa, vb. refl. (a se înțepa); țăpar, adj. (Olt., ascuțit).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
țeápă (par, parte a unor păioase, așchie) s. f., g.-d. art. țépei/țépii; pl. țépe/țepi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ȚEÁPĂ țepi f. 1) înv. Par lung și ascuțit la un capăt, folosit ca instrument de tortură. A trage în ~. 2) Parte ascuțită a unui astfel de par. 3) reg. Vergea ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea ce trebuie friptă (la grătar); frigare. 4) Fir lung, subțire și ascuțit, constituind o prelungire a spicelor unor cereale. 5) la pl. Parte ascuțită a tulpinii de cereale rămasă după recoltare. 6) la pl. Păr aspru și țepos care acoperă corpul unor animale. ~ la arici. 7) Formație tare și ascuțită ce crește pe tulpina sau frunzele unor plante; ghimpe; spin. [G.-D. țepii; Pl. și țepe] /Cuv. autoht.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink