HAÍN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă, crud, hapsân, câinos. 2. (Înv.) Trădător, sperjur, necredincios. – Din tc. hain.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
HAÍN ~ă (~i, ~e) 1) Care manifestă lipsă de milă; rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hapsân. 2) înv. Care și-a călcat legământul dat. [Sil. ha-in] /<turc. hăin
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
HAÍN adj. v. trădător.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
HAÍN adj., adv., s. 1. adj., adv. v. rău. 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. v. crud.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Hain ≠ milos, milostiv
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
haín (haínă), adj. – 1. (Înv.) Trădător, necredincios. – 2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. – Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Șeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84), cf. ngr. χαῖνης, alb. hain „hoț”, sb. hain. – Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s. f. (trădare; rebeliune, răzmeriță); hainlîc, s. n. (trădare). Sec. XVII, toți der. sînt înv.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
haín adj. m., pl. haíni; f. sg. haínă, pl. haíne
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink