JAR1 s. n. Grămadă de cărbuni în stare de incandescență care ard fără flacără; jeratic, jărăgai (1), jeg (2), jariște. ♦ P. ext. Arșiță, dogoare. ♦ Fig. Fierbințeală, febră; suferință arzătoare. – Din sl. žarŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
JAR2 s. n. Părul scurt de pe partea din față a capului și de pe extremitățile membrelor la ovine. – Din fr. jarre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
JAR n. 1) Cărbuni incandescenți care ard fără flacără; jăratic. 2) Căldură foarte mare, emanată de o sursă; dogoare. 3) fig. Temperatură ridicată a corpului (ca indice al îmbolnăvirii); febră; fierbințeală. /<sl. žaru
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
JAR1 s.n. (Zool.) Păr scurt de pe partea din față a capului și de pe extremitățile membrelor la ovine. [< fr. jarre].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
JAR2 s.n. (Liv.) Vas mare de gresie. [Pl. -uri. / cf. fr. jarre, engl. jar].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
JAR1 s. n. păr scurt de pe fața și de pe extremitățile membrelor, la ovine. (< fr. jarre)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
JAR2 s. n. vas mare de gresie. (< fr. jarre, engl. jar)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
JAR s. jăratic, jărăgai, (reg.) jeg, (prin Mold. și Transilv.) șperlă, (înv.) jariste. (~ din sobă.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
JAR s. v. arșiță, caniculă, călduri, dogoare, dogoreală, febră, fierbințeală, friguri, năbușeală, năduf, nădușeală, pârjol, pojar, temperatură, toropeală, zăduf, zăpușeală.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
jar, járuri, s.n.(reg.) Jalon făcut dintr-o tufă cioplită (în pădure); țiu, marcaj.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
jar (-ruri), s. n. – Cărbuni care ard. – Mr., megl. jar. Sl. žarŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 191; Tiktin; Conev 62), cf. pojar și sb., cr., slov., pol. žar. Este dublet al lui jar, s. n. (țăruș, jalon), din sb. zar. – Der. jariște, s. f. (jar; cenușă; zgură; resturi de la ardere; ardere; porțiune de pădure arsă); jerui, vb. (a răscoli jarul; a înteți, a înviora; a îndoi pînza făcută în casă pe jumătatea lățimii), ultimul sens de la jeruitor, s. n. (vătrai; dispozitiv de îndoit); jeratic, s. n. (jar), din sl. žaratŭkŭ sau žeratŭkŭ, cu var. jeratec, jăratec; jeregai (var. jărăgai), s. n. (jar; arsură, usturime), a cărui der. nu este clară (după Tiktin, cu suf. din mucegai, putregai; după DAR, din sl. žegati „a arde” încrucișat cu jar), cf. jigărae, care îl explică poate mai bine, prin intermediul unei metateze provocate de ideea asemănării acestui cuvînt cu jar. Der. rom. provine ngr. ζιάρι (Murnu, Lehnw., 25; Meyer, Neugr. St., II, 28 îl derivă direct din sl., însă cf. împotrivă Miklosich, Slaw. Elemente im Neugr., 16). Cf. jeg, jigăraie.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
jar (cărbuni, păr) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink