ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu1 (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ORÁȚIE s. f. 1. urare în versuri, cu conținut alegoric, făcută de conăcari în cadrul ceremonialului de nuntă. 2. cuvântare, discurs (la anumite ocazii). (< lat. oratio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ORÁȚIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (~ spusă la o nuntă țărănească.) 2. orație funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
oráție (-íi), s. f. – 1. Discurs, cuvîntare. – 2. Epitalam, poezie populară care se rotește la nunțile tradiționale. – Mr. urăciune. Lat. oratio (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. oracja; mr. reprezintă direct cuvîntul lat. Este dubletul lui orațiune, s. f. (discurs). – Der. orator, s. m., din fr. orateur; oratoriu, s. n., din lat. oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric); oratorie, s. f. (elocvecță).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
oráție s. f., (sil. -ți-e), art. oráția (sil. -ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (sil.-ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ORÁȚIE ~i f. 1) Poezie populară ritualică, ce conține urări de bine, felicitări, recitată cu diferite ocazii (de Anul Nou, la nuntă, la cumetrie). 2) înv. Discurs ceremonios rostit cu anumite ocazii. [G.-D. orației; Sil. -ți-e] /<lat. oratio, ~onis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink