ALIBÍ, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) deține (nici) o probă, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ALIBÍ s.n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvârșirii faptului delictuos imputat el se găsea în altă parte. ♦ (Fig.) Scuză, justificare. [Pl. -iuri. / < fr. alibi, cf. lat. alibi – în altă parte].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ALIBÍ s. n. 1. probă prin care un inculpat dovedește justiției că în timpul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. 2. (fig.) justificare, scuză. (< fr., lat. alibi)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ALIBÍ, alibiuri, s. n. Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvârșirii faptului imputat, el se afla în alt loc decât acela unde a fost comis faptul. ♦ Fig. Scuză, justificare. – Fr. alibi (lat. lit. alibi „în altă parte”).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
alibí s. n., pl. alibíuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
álibi n. (cuv. lat. care înseamnă „aĭurea”). Jur. Absență dintr' un loc probată pin [!] prezență într' altu.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
ALIBÍ ~uri n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. /<fr. alibi
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink