BĂLĂRÍE, bălării, s. f. 1. Buruiană care crește pe locuri necultivate. 2. Loc năpădit de buruieni. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BĂLĂRÍE, bălării, s. f. 1. Buruiană (înaltă și stufoasă) care crește pe locuri necultivate. 2. Loc năpădit de buruieni. – Comp. v. sl. byli.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BĂLĂRÍE s. 1. v. buruiană. 2. ogor, pârloagă. (Locul plin de buruieni se numește ~.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
bălăríe (bălăríi), s. f. – Buruiană, hățiș. Sl. bylŭ, bylije „plantă”, bylinarica „buruiană” (Cihac, II, 7; DAR), cu suf. -rie, ca ierbărie ‹ iarbă, crăcărie ‹ cracă, etc. Cf. bîlie.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
bălăríe s. f., art. bălăría, g.-d. art. bălăríei; pl. bălăríi, art. bălăríile
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
bălăríe f. (d. bîlie și suf. -ărie, ca în stufărie). Munt. Dudăŭ, loc acoperit de buruienĭ multe și marĭ: miros de bălărie, copiiĭ s’au ascuns pin bălăriĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
BĂLĂRÍE ~i f. 1) Buruiană mare și stufoasă, care crește pe terenuri necultivate. 2) Loc năpădit de asemenea buruieni. [Art. bălăria; G.-D. bălăriei] /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink