Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare; îngăduință. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva); râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Din bună + voință (după lat. benevolentia).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne