Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: căini (verb tranzitiv) , câine (substantiv masculin)   
CĂINÍ vb. IV. v. căina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CẤINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) cấne s. m.] – Lat. canis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CÂÍNE ~i m. 1) Mamifer carnivor de talie mijlocie, din familia canidelor, domesticit și folosit la pază, vânătoare etc. ◊ Nici ~ nici ogar se spune despre omul care nu are o poziție bine determinată. A tăia frunze la ~i a se ocupa cu nimicuri. A trăi ca ~ele cu pisica (a se mânca ca ~ii) a fi în relații rele; a se dușmăni. (Undeva) umblă ~ii cu colaci în coadă se spune când cineva crede, că undeva se trăiește foarte bine. Nu-i numai un ~ scurt de coadă mai sunt oameni sau situații de felul acesta. 2) fig. Om rău, câinos. ◊ Porc de ~ om ticălos. Coadă de ~ om de nimic. 3): ~ele-Mare constelație boreală în care intră și Sirius. ~le-Mic constelație boreală între Hydra și Orion. ~-de-mare rechin din Marea Neagră de talie mică și culoare albastră-cenușie. /<lat. canis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CĂINÍ vb. IV. v. căina.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
CAPUL-CÂINELUI s. v. dedițel.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CÂINE s. 1. (ZOOL.; Canis familiaris) (rar) lătrător. 2. (ENTOM.) câinele-babei = (reg.) molie, mâța-popii. (~ este larva unor fluturi de noapte.) 3. (ASTRON.) câinele-mare = (pop.) dulăul (art.); câinele-mic = (pop.) cățelul (art.).
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CÂINE-TĂTĂRÉSC s. v. nagâț.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CÂINELE-MÍC s. v. sfredelul.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CEAPA-CÂINELUI s. v. ceapă-de-mare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
FÂNUL-CÂINELUI s. v. roșățea.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
IARBA-CÂINELUI s. v. pieptănariță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
LEMNUL-CÂINELUI s. v. lemn-câinesc, părul-ciutei, salbă-moale, verigar, vonicer.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
LIMBA-CÂINELUI s. v. arăriel.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
POAMA-CÂINELUI s. v. părul-ciutei, salbă-moa-le, verigar.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
SALATA-CÂINELUI s. v. zgrăbunțică.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
SALATA-CÂINILOR s. v. sălățea.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cî́ine (cîini), s. m.1. Cîine. – 2. Om fără suflet, tiran. – 3. Masă de dogar. – Var. (Mold.) cîne. Mr. cîne, megl. cǫini, istr. căre. Lat. canis (Pușcariu 367; REW 1592; Candrea-Dens., 337; DAR); cf. alb. kjiën, it. cane, prov. ca, fr. chien, sp. (gal.) can, port. cão. Forma cîine, cu i posterior (ca mîine, pîine; cf. și spîimînta), proprie Munt., a fost aproape general adoptată în lit.; totuși sînt numeroși scriitori de origine mold. sau trans. care continuă să scrie cîne. Der. cîinărie, s. f. (haită de cîini); cîiner, s. m. (Mold., persoană care strînge cîini vagabonzi); cîinesc, adv. (privitor la cîini; crud, neomenos); cîinește, adv. (în felul cîinilor; cu cruzime); cîinime, s. f. (haită de cîini); cîinos, adj. (fără suflet); cîinoșie, s. f. (răutate, cruzime). Cf. L. Șeineanu, Les noms romans du chien et leurs applications métaphoriques în Mém. Soc. Ling., XIV (1906-8), p. 210-75.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
câine s. m., pl. câini
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
câine-câinéște loc. adv.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
câine-lup s. m., art. câinele-lup; pl. câini-lupi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
câinele-bábei (zool.) s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
Câinele-Máre (astron.) s. pr. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
Câinele-Mic (astron.) s. pr. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
láptele-câinelui (bot.) s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
pătrunjélul-câinelui s. m. (sil. -trun-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
poáma-câinelui s. f.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
cî́ĭne, cîĭnésc, cîĭnéște, cîĭnós, V. cîne ș. a.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
cî́ne (est) și cî́ĭne (vest) m. (lat. canis, it. cane, pv. ca, fr. chien, pg. câo). Un animal domestic foarte credincĭos care păzește casa, latră și merge cu omu la vînat. (Există zecĭ de speciĭ. În Australia îs și sălbaticĭ). Fig. Om crud (ca cînele cu dușmaniĭ stăpînuluĭ luĭ). Epitet de ură la adresa Jidanuluĭ: măĭ cîne! Cîne turbat, om foarte furios. Cîne de mare, rechin. Astr. Cînele mare, o constelațiune boreală. Cînele mic, o constelațiune australă. V. box, cățel, copoŭ, dulăŭ, ogar, prepelicar, javră; lup, urs, vulpe, șacal, hienă.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CÎINE (lat. canis) s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor (Canis familiaris). Este unul dintre primele animale domesticite de om. În prezent există mai mult de 300 de rase de c., foarte diferite ca aspect și ca folosire (ex. c. de pază, c. ciobănesc, c. lup etc.). Longevitatea maximă: 20 ani. ◊ Câine enot v. enot. 2. (IHT.) Câine-de-mare = rechin din Marea Neagră, cu corpul de c. 1 m lungime, de culoare albăstră-cenușie (Acanthias vulgaris). Nu e periculos pentru om. 3. (ZOOL.) Cîinele-babei = larvă mare și păroasă a unor fluturi de noapte.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
CÎINELE MARE (Canis major), constelație din emisfera australă, compusă din c. 70 de stele vizibile. Conține cea mai strălucitoare stea de pe bolta cerească: Sirius.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
CÎINELE MIC (Canis minor), constelație din emisfera boreală, situată la S de constelația Gemenii. Conține c. 37 de stele vizibile, dintre care cea mai strălucitoare este Procyon.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
CÎINII DE VÎNĂTOARE (Canes Venatici), constelație din emisfera boreală, situată la S de constelația Ursa Mare. Conține o galaxie în spirală și cîteva stele puțin strălucitoare.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
RÂUL CÂINELUI, râu, afl. stg. al Vedei, pe terit. com. Buzescu (jud. Teleorman); 84 km. Izv. din N. C. Găvanu-Burdea, din arealul com. Siliștea Nouă.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink


Copyright (C) 2004-2019 DEX online (http://dexonline.ro)