Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
clácă f., pl. ăcĭ (vsl. sîrb. tlaka, d. tlačiti, a izbi, tlešti-tlŭkon, tlŭknonti, a bătături [!]; bg. tlŭka, rut. toloká și kláka, clacă, toloacă, tolóčiti, a călca ĭarba. D. rom. vine ung. kaláka, koláka. V. toloacă, tologesc, stîlcesc). Vechĭ. Corvadă [!], muncă gratuită pe care țăraniĭ și șerbiĭ o datoraŭ domnuluĭ, boĭerilor saŭ mînăstirilor: în Țara Rom. 12 zile pe an, în Mold. 24, (numită și boĭeresc și lucru, ĭar în Trans. robotă). La 1864, supt [!] Cuza, fiind împroprietărițĭ țăraniĭ, s´a desființat claca. Azĭ. Ajutor mutual între țăranĭ la seceriș, la dezghĭocat fasole ș. a., cînd se adună în casa celuĭ care are nevoĭe de ajutor și care le dă în schimb mîncare și băutură, și ast-fel e sinonim cu șezătoare. Lucru de clacă, lucru gratuit și (fig.) fără tragere de inimă, decĭ prost. Vorbă de clacă, vorbă deșeartă [!], seacă. V. beĭlic, furcărie, govie, nedeĭe, zbor 3, ghĭuluș.
Sursa: Dicționaru limbii românești