Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click.
clanț interj. – Imită zgomotul produs de o încuietoare sau un zăvor, o foarfecă, izbirea dinților etc. Formație expresivă, identică următoarei. – Der. clanț, s. n. (gură, cioc); clanță, s. f. (clampă, ivăr, zăvor; gură-spartă, moară-stricată, om certăreț; mască folosită în jocurile populare de Crăciun); clănțos, adj. (vorbăreț; certăreț); clănțănog, adj. (certăreț, gîlcevitor); clănțău, s. m. (gură-spartă, om care vorbește mult; avocat); clănță(n)i (var. clențăni), vb. (a tremura, a-și izbi dinții; a face zgomot cu clanța, a încerca la ușă; a bărfi, a umbla cu vorbe; a căuta ceartă, a face scandal; a face zgomot obiectele de metal cînd se mișcă); clănțăneală (var. clănțănit, clănțănitură), s. f. (faptul de a clănțăni; trăncăneală); clănțănitor, adj. (care tremură). Întîlnirea cu germ. Klincke, fr. clenche, mag. k(e)lincs pare întîmplătoare. Din rom. provine bg. kljanca (Capidan, Raporturile, 222). – Cf. cloț.
Sursa: Dicționarul etimologic român

Copyright (C) 2004-2021 DEX online (http://dexonline.ro)