CONDESCENDÉNȚĂ s. f. Purtare plină de considerație și bunăvoință față de cineva; respect, amabilitate, deferență. ♦ (Peior.) Aer de superioritate, infatuare, semeție. – Din fr. condescendance.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONDESCENDÉNȚĂ f. 1) Caracter condescendent. 2) Sentiment de stimă înaltă față de o persoană; deferență; considerație; cinste. 3) fig. Aere de superioritate. /<fr. condescendance
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CONDESCENDÉNȚĂ s.f. Atitudine care presupune bunăvoință, amabilitate, de pe o poziție de superioritate, chiar ușor disprețuitoare. [< fr. condescendance].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONDESCENDÉNȚĂ s. f. atitudine plină de considerație, de respect, atenție și bunăvoință față de cineva; amabilitate; deferență. ♦ (peior.) bunăvoință cu aer de dispreț, aroganță, superioritate. (< fr. condescendance)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
CONDESCENDÉNȚĂ s. v. apreciere, atenție, cinste, cinstire, considerație, onoare, prețuire, respect, stimă, trecere, vază.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
condescendénță s. f. → descendență
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
condescendénță f., pl. e (d. condescendent; fr. condescendance). Politeță [!], afabilitate.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CONDESCENDÉNȚĂ (<fr.) s. f. Bunăvoință plină de atenție față de cineva; amabilitate, deferență. ■ (Peior.) Bunăvoință acordată cu un aer de superioritate.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink