Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
dínte (dínți), s. m. – 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu smalț, așezate în cavitatea bucală, care servesc pentru a rupe și mesteca alimentele. – 2. Zimți, crestături, colți (la unelte). – 3. Înălțime stîncoasă, colț. – Mr., istr. dinte, megl. dinti. Lat. dĕntem (Pușcariu 533; Candrea-Dens., 498; REW 2556; Tiktin); cf. it., port. dente, prov., fr., cat. dent, sp. diente, alb. dëmb. – Der. dințar, s. m. (unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului); dințat, adj. (cu dinți); dințos, adj. (cu dinți mari); dințărit, s. n. (cadou făcut pentru a face digestia mai plăcută); se spune ironic atunci cînd, după ce dai de mîncare cuiva, pe deasupra mai trebuie să-i și plătești; este formație ironică, de la dinte cu suf. -ărit, ca la numele de dări în general, cf. gărdurărit, vădrărit, etc. (după Candrea, din tc. diș parasi „bani pentru dinți”).
Sursa: Dicționarul etimologic român