Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click.
frînge (frấng, frấnt), vb.1. A sparge. – 2. A rupe, a fractura. – 3. A înfrînge, a învinge. – Mr. frîngu, fredzu (sau frîmșu), frîmtu, frîndzire; megl. frǫng, frǫns, frǫnt. Lat. frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482; DAR), cf. it. frangere, prov. franher, v. fr. freindre, v. sp. frangir, port. franger. Der. frîngăcios, adj. (care se frînge ușor); frîngător, adj. (care se rupe); frîngătoare, s. f. (Trans., meliță); frînt, adj. (obosit, sleit de puteri); frîntură, s. f. (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteșug; pop., sifilis; fragment, bucată; înv., teren necultivat), din port. frînt cu suf. -ură, cf. săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a și DAR, din lat. fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, vb. (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, s. f. (chin, necaz); frînghiu, s. n. (Munt., echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu frînghie; înfrînge, vb. (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; refl., înv., a ceda, a se umili), cu pref. factitiv în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Pușcariu, Lr., 18 și DAR, din lat. pop. *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, s. f. (blenoragie); răsfrînge, vb. (a sufleca; a reflecta), cu pref. răs-. Cf. cufrînge. Frîngurele, s. f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca titlu de maxime răzlețe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și fără autoritate; nu știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, LL, I, 164, o pune greșit în legătură cu prov. refranh).
Sursa: Dicționarul etimologic român

Copyright (C) 2004-2019 DEX online (http://dexonline.ro)