Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click.
fúlger (fúlgere), s. n.1. Fenomen atmosferic care constă într-o descărcare electrică luminoasă produsă între doi nori. – 2. Străfulgerare, scăpărare. – 3. Varietate de cucută (Cuscuta epithymum). – Mr. (sfulgu). Lat. fŭlgĕr, în loc de fŭlgur, formă atestată (Pușcariu 666; Candrea-Dens., 669; Densusianu, Hlr., 137; REW 3555; DAR; Graur, R. phil., 1937, 273), cf. it. (folgore), prov. folzer, fr. foudre. Cuvîntul mr. cere un lat. *fŭlgus. Der. fulgera, vb. (a produce fulgere), din lat. fulgerare (Pușcariu 667; Candrea-Dens., 671; REW 3556; DAR), cf. it. fulgorare (‹ lat. fulgurare); sfulgera, vb. (a produce fulgere), probabil var. a cuvîntului anterior (după Candrea-Dens., 673, de la un lat. *exfŭlgerāre); străfulgera, vb. (a produce fulgere); fulgerat, s. n. (pulsație, înțepătură; boală nedeterminată a vitelor); fulgerat, adv. (rapid, ca fulgerul); fulgerător, adj. (iute ca fulgerul); fulgerătoare, s. f. pl. (Banat, zilele de la 16 la 18 ianuarie, numite și Cercovii de iarnă); fulgerătură, s. f. (fulger; înțepătură; epilepsie); sfulgerătură, s. f. (boală a mieilor); fulgerește, adv. (rapid).
Sursa: Dicționarul etimologic român

Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)