JURĂTÓR, -OÁRE, jurători, -oare, s. m. și f. (Înv și pop.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
jurătór s. m., pl. jurătóri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
JURĂTÓR ~i m. înv. Persoană care depune mărturie sub un jurământ în fața unei instanțe judiciare. /a jura + suf. ~ător
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
jurătoáre s. f., g.-d. art. jurătoárei; pl. jurătoáre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
JURĂTORI (‹ jur) subst. (La pl.) (În Evul Mediu în Țara Românească și Moldova) instituție juridică, derivată din obște, în care 6, 12, 24 sau 48 oameni aleși sau numiți, cercetează litigiul (civil sau penal) și expun domnului hotărârea lor, depunând jurământ; în caz că domnul nu era de acord cu hotărârea luată, trimitea alți j., de obicei în număr dublu.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink