Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
mușcá (múșc, mușcát), vb. – A apuca cu dinții. – Var. înv. mucica. Mr. mîșcu, mușcu, mușcare, megl. mucicu, mucicari, istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește de la forma înv. și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticāre ‹ mutῑre „a mormăi”, formații paralele lat. mussāre › *mussicāre › sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în ex. sp., deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”. În general, este preferată pornirea de la un lat. *muccicāre, în loc de *mūccŭlare ‹ mūccus (Candrea, Rom., XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din lat. mucceus încrucișat cu morsĭcāre (Pușcariu, Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęká. Der. mușcător, adj. (care mușcă; coroziv); mușcătură, s. f.; remușcare, s. f. (căință) format după fr. remords.
Sursa: Dicționarul etimologic român