Dex mătură

mătúră (mătúri), s. f. – 1. Obiect cu care se curăță. – 2. Sorg (Sorghum vulgaris). – 3. Spanac porcesc (Chenopodium scoparia). – Mr. metură, megl. m(i)etură, istr. meture. Origine obscură. La baza lui trebuie să stea lat. matta „covoraș”, de unde sard. matta „tufă, arbust”, abruz. mattęlę „mănunchi”, Lucania mattǫrrę „mătură de nuiele”, Lipari mattulu „vreascuri”, calabr. máttulu „scul”, cat., sp. mata (Corominas, III, 287, cf. REW 5424). Lat. matta și-a schimbat genul. Rezultatul *mat explică pl. mături și, prin falsă regresiune, mătură, cf. pătură, măgură, latură. S-ar putea pleca și de la un lat. *mattula; însă fonetismul din rom. prezintă o anumită dificultate. Pentru a-l explica pe ă, trebuie presupusă o încrucișare cu lat. metere „a lua, a culege”, în a cărui conjugare ar fi intervenit o schimbare analogică, destinată s-o reducă la un tip mai mult sau mai puțin regulat, meto, *metitum (în loc de messum), ca peto, petitum, cf. parco, parcitum (față de parsum), patior, *patitum (față de passum). Din încrucișarea lui matta cu meto putea să rezulte *metula, cf. alb. mettulë. Alte ipoteze sînt mai puțin convingătoare. Din lat. mētŭla „piramidă mică” (Candrea, Éléments, 29; Pușcariu 1053; Candrea-Dens., 1074; REW 5554; Candrea; Tiktin) este dificil din punct de vedere semantic. Din sl. metla „nuielușă”, cf. bg., rus. metlá „mătură” (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 109; Berneker, II, 41; Pascu, Beiträge, 18; Conev 46) nu este posibil din punct de vedere fonetic. De origine daco-tracică după Pușcariu, Lr., 286; anterior indoeurop. după Lahovary 335. Der. mătura, vb. (a curăța cu mătura; a expulza; a elimina); măturător, s. m. (om care mătură); măturătoare, s. f. (mașină de măturat); măturătură, s. f. (acțiunea de a mătura și rezultatul ei); măturar, s. m. (măturător); măturică (var. măturice), s. f. (plantă, Centaurea cyanus); măturiță, s. f. (verbină, Verbena officinalis). – Cf. mătreață.