Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
NĂRUÍRE, năruiri, s. f. Acțiunea de a (se) nărui și rezultatul ei. ♦ (Înv.; concr.) Ruină, dărâmătură (a unei construcții). – V. nărui.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
NĂRUÍRE s. 1. v. prăbușire. 2. v. cădere.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
năruíre s. f., g.-d. art. năruírii; pl. năruíri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
NĂRUÍ, nắrui, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) dărâma, a (se) surpa, a (se) prăbuși; spec. a (se) ruina. ♦ Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului; p. ext. a muri (prăbușindu-se). – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A NĂRUÍ năruiésc tranz. A face să se năruiască. /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE NĂRUÍ mă năruiésc intranz. 1) (despre maluri, povârnișuri etc.) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se surpa; a se ponorî; a se dărâma. 2) și fig. A se răsturna la pământ (din cauza pierderii punctului de sprijin); a se surpa. /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
NĂRUÍ vb. 1. v. dărâma. 2. v. prăbuși.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
năruí (-uésc, năruít), vb. – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”. Cf. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
năruí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. nărui, 3 sg. și pl. năruie, imperf. 3 sg. năruiá
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink