OGÁR, ogari, s. m. Câine de vânătoare cu botul lung, cu corpul înalt, subțire și zvelt, cu picioare lungi, foarte iute la fugă. ◊ Expr. Nici câine, nici ogar, se spune despre cel care nu aparține în mod clar unei specii sau unei grupări, unei tagme, care se găsește într-o poziție (socială, profesională etc.) confuză. (Slab) ca un ogar = foarte slab (și lipsit de vlagă). – Din magh. agár.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ogár (ogári), s. m. – Cîine de vînătoare iute la fugă. Sl., cf. bg., sb., cr., pol. ogar (Miklosich, Lexicon, 487; Cihac, II, 225; Conev 56), sl. zagaru, mag. agár. – Der. ogaratic (var. ogoratic), adj. (cu corpul asemănător celui de ogar); ogarcă, s. f. (femela ogarului); ogărește, adv. (ca un ogar); ogărime, s. f. (haită de ogari); ogarnic, adj. (asemănător ogarului).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
ogár s. m., pl. ogári
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
OGÁR ~i m. Câine de vânătoare cu botul lung, cu corpul suplu, înalt și iute la fugă. /<ung. agár
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink