Dex placere

PLĂCEÁ, plac, vb. II. Intranz. și tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Știi că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. Îmi place să cred că... = sper să... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de iubire față de o persoană de s*x opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – Lat. placere.

PLĂCÉRE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie, provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

A PLĂCEÁ plac 1. intranz. 1) A trezi simpatie sau dragoste; a fi pe plac; a fi drag. ◊ Știi că-mi placi? exprimă peiorativ dezacordul cu afirmația sau propunerea cuiva. 2) (urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea o deosebită satisfacție. Îmi place să dansez. 2. tranz. (persoane de s*x opus) A trata cu un sentiment de afecțiune puternică (de natură e*****ă); a iubi. /<lat. placere

PLĂCÉRE ~i f. 1) Sentiment de bucurie și de mulțumire trezit de senzații sau emoții pozitive (și care se manifestă, de regulă, cu maximă intensitate în procesul împlinirii unei dorințe); mulțumire. ◊ Cu ~ a) bucuros; cu tragere de inimă; b) formulă de răspuns la mulțumirile aduse de cineva pentru un serviciu. 2) Sentiment de satisfacere a gustului; chef; voie; plac. ◊ După (sau de) ~ după dorință; pe plac. /v. a plăcea

PLĂCEÁ vb. 1. v. simpatiza. 2. v. iubi. 3. v. pofti. 4. v. conveni. 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vânat.)

PLĂCÉRE s. 1. hatâr, plac, poftă. (I-a făcut ~.) 2. v. poftă. 3. v. desfătare. 4. v. distracție. 5. agrement, amuzament, divertisment, (înv.) zefchiu. (Parc de ~i.) 6. v. bucurie.

A plăcea ≠ a dezgusta, a displăcea

Plăcere ≠ neplăcere, repulsie

plăceá (plác, plăcút), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. Lat. placēre (Pușcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observațiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s. f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezență, s. f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).

bun-plác s. n., art. búnul-plac, g.-d. art. búnului-plac

plăceá vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. pláce 1 pl. plăcém, 2 pl. plăcéți, imperf. 3 sg. plăceá; part. plăcút

plăcére s. f., g.-d. art. plăcérii; pl. plăcéri

pláce (= plăcea) vb. tranz. defectiv

THE RIGHT MAN IN THE RIGHT PLACE (engl.) omul potrivit la locul potrivit – Din discursul rostit de Sir Austen Henry Layard, în parlament, la 15 ian. 1855.