Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
PLÁTINĂ (‹ fr.) s. f. I. Element chimic (Pt; nr. at. 78, m. at. 195,09, m. sp. 21,45, p. t. 1.774ºC, p. f. c. 3.800ºC); metal prețios, alb-cenușiu, lucios, dur, foarte maleabil și ductil. Se găsește în natură în stare nativă, aliat în special cu celelalte metale platinice. Este inoxidabil și foarte rezistent la acțiunea acizilor. Se întrebuințează la fabricarea unor aparate de laborator, instrumente de precizie, a bijuteriilor, în tehnica dentară, drept catalizator etc. Este cunoscut din sec. 16. În stare pură a fost obținut, în 1803, de W.M. Wollaston. ◊ Negru de p. = pulbere de p. folosită în industrie. II. 1. (La pl.) Piese de contact (ploturi) în formă de pastile solidarizate cu ciocănelul și respectiv contraciocănelul ruptorului de la echipamentul de aprindere al unui motor cu electroaprindere. 2. (FIZ.) Piesă în formă plană, fabricată din (sau aliaj de) platină, care intră în construcția unor aparate (ex. microscopul) și pe care se așază obiectele studiate.
Sursa: Dicționar enciclopedic