STRÚNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stână, unde se mulg oile; p. restr. deschizătură, portiță îngustă făcută în acest loc, prin care trec oile una câte una la muls. ♦ P. gener. Loc îngust de trecere. ♦ (Pop.) Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strâmtoare. 2. (Pop.) Strungăreață (1). – Cf. alb. shtrungë.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
STRÚNGĂ s. (pop.) spătar, (prin Transilv., Maram. și Ban.) staul. (~ la stână.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
STRÚNGĂ s. v. chei, defileu, lătunoaie, pas, răritură, strâmtoare, strungăreață, trecătoare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
strúngă (-gi), s. f. – 1. Deschizătură de ieșire din țarcul oilor, portiță prin care poate trece numai o oaie. – 2. Țarc, ocol la oi. – 3. Defileu, chei. – 4. Gaură, deschizătură. – 5. Strungăreață. – Mr., megl. strungă. De la strung, în sensul de „dispozitiv care execută frecare”, fiindcă strungă face ca oile să treacă frecînd stîlpul portiței sau pe ciobanul care așteaptă lîngă el. Pentru semantism, cf. sp. torno „instrument care face să treacă obiectele printr-un spațiu închis”, chiar dacă nucleul semantic al sp. este diferit. Sensul lui strung și strungă este același de „lucru care roade” și este natural, dacă ne gîndim că sursa comună este sl. strugati „a răzui”, cf. struji. Totuși pentru acest cuvînt s-au propus etimoane foarte diferite. Din a strînge „a închide” (Miklosich, Slaw. Elem., 47), dificil fonetic. – Din alb. strungë (Miklosich, Slaw. Elem. im Magyar, 35) e același lucru, deși alb., în opinia lui Miklosich, depinde de stragoń ‹ lat. stringĕre. Dintr-o rădăcină indoeurop. *strng- (Jokl, Sb. Wien, CLXVIII, I, 89; Barič, Albanorum St., I, 105); dintr-o rădăcină *sru- „a fugi” (Philippide, II, 735); din gr. στενυγά „îngustime” (Diculescu 198) sau *στρόγγα (Drăganu, Românii în veac. IX-XIV, 60; cf. Tamás, Archiv. Europ. Centro-Orient, II, 269); dintr-o rădăcină tracică *struma „curgătoare” (Pascu, I, 191); cf. Scriban; din lat. ruga contaminat cu v. germ. stranga (Giuglea, Dacor., II, 340-3). În general se admite că este cuvînt foarte vechi și că în rom. s-a răspîndit în alte idiomuri balcanice și orientale, cf. Tiktin și Candrea, și Rosetti, II, 122. Uz general (ALR, I, 31). Der. strungar, s. m. (cioban care mînă oile prin strungă); strungăreață, s. f. (răritură la dință; ciubăr de muls oile). Din rom. provin negreșit toate formele cu infixul n, ca ngr. στρούγγα (Meyer, Neugr. St., II, 79; Murnu, Lehnw., 43), alb. strungë (Meyer 418), ceh., slov., rut. strunga, pol. strąga, mag. ezstrenga (Candrea, Elementele, 401), ven. strunga (Tiktin). Formele fără infix nazal (bg. străga, sb. straga) pot proveni și ele dintr-o formă anterioară nazalizării, cf. strug față de strung, sau din sl.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
strúngă s. f., g.-d. art. strúngii; pl. strungi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
STRÚNGĂ ~gi f. 1) Loc (la o stână) pe unde trec oile câte una pentru a fi mulse. 2) Trecătoare îngustă în munți; strâmtoare. 3) v. STRUNGĂREAȚĂ. /Cuv. autoht.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink