Rezultate din textul definițiilor
GLOSÁ, glosez, vb. I. Tranz. A explica un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte (dintr-un text); a adnota un text. – Din fr. gloser (după glosă).
PREPOZIȚIONÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care este realizat cu ajutorul unei prepoziții. Construcție ~ă. ◊ Locuțiune ~ă îmbinare de cuvinte cu valoare de prepoziție. 2) Care este impus de o prepoziție; cerut de o prepoziție. Regim ~. [Sil. -ți-o-] /<fr. prépositionnel
CONTÉXT s. n. 1. text mai cuprinzător dintr-o scriere în care se încadrează un cuvânt, o expresie etc., interesante dintr-un anumit punct de vedere. ♦ ~ minimal = cea mai mică îmbinare de cuvinte prin care se poate ilustra un raport sintactic, o valoare a unei forme. ◊ cuprins. 2. (fig.) ansamblu de circumstanțe care însoțesc un eveniment; conjunctură, situație specifică. (< fr. contexte, lat. contextus)
EXPRÉSIE s. f. 1. îmbinare de cuvinte, construcție sintactică prin care se exprimă o idee, un sentiment. ♦ grup (fix) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee. 2. manifestare a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. 3. înfățișare a feței reflectând o stare sufletească. 4. formulă care exprimă raporturi matematice. (< fr. expression, lat. expressio)
FRAZEOLOGÍSM s. n. unitate frazeologică, îmbinare de cuvinte cu caracter constant, creată în interiorul unei limbi. (< rus. frazeologhizm)
PROPOZÍȚIE s. f. 1. cea mai simplă unitate sintactică prin care se comunică o judecată, o idee. 2. (log.) îmbinare de cuvinte care exprimă o ideee completă. 3. (mat.) teoremă ajutătoare care servește demonstrației unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental. 4. expresie care are un înțeles într-un anumit domeniu. ◊ (inform.) formă propozițională din simboluri terminale. 5. cea mai mică construcție muzicală, care se încheie printr-o cadență oarecare. (< fr. proposition, lat. propositio)
INCIDÉNT1 ~tă (~ți, ~te) 1) gram. (despre cuvinte, îmbinări de cuvinte, propoziții) Care este intercalat între părțile unei propoziții sau fraze, neavând legături sintactice cu acestea. 2) fiz. (despre raze, fascicule de lumină) Care cade pe suprafața unui corp intersectându-l. /<fr. incident, lat. incidens, ~ntis
SINTÁXĂ ~e f. 1) Totalitate a tipurilor de îmbinare a cuvintelor și a modelelor de construire a propozițiilor. 2) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul îmbinării cuvintelor în procesul vorbirii. ◊ ~ poetică totalitate a procedeelor sintactice cu ajutorul cărora se creează efecte stilistice. [G.-D. sintaxei] /<ngr. sintaxix, lat. syntaxis, fr. syntaxe
VARIÁNTĂ ~e f. 1) Formă a unui lucru, a unui fenomen sau a unei acțiuni care variază parțial față de forma de bază. 2) lingv. Unitate lingvistică (cuvânt, îmbinare, pronunție) care variază parțial față de normele literare. ~ stilistică. [Sil. -ri-an-] /<fr. variante
SINTÁXĂ s. f. 1. parte a gramaticii care studiază regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ♦ ~ poetică = ansamblu de procedee stilistice care, folosind topica propoziției și a frazei, sporesc expresivitatea limbii literare. 2. parte a semioticii care studiază construcțiile formale, modul în care semnele se leagă între ele; sintactică. 3. ~ decorativă = ansamblul regulilor compoziției decorative. 4. (inform.) ansamblul regulilor ce descriu modul de alcătuire a programelor conexe. (< fr. syntaxe, lat., gr. syntaxis)
SINTÁXĂ, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei; sintactică poetică. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.
EXPRÉSIE ~i f. 1) Redare a unui gând (idei, sentimente etc.) prin cuvinte; exprimare. 2) Îmbinare de cuvinte care exprimă (deseori figurat) o idee. 3) Înfățișare exterioară (în privire, pe figură) care redă starea sufletească a omului. 4) Formulă care exprimă raporturi matematice. [G.-D. expresiei; Sil. ex-pre-si-e] /<fr. expression
GRAMÁTICĂ ~ci f. 1) Ansamblu de reguli privitoare la modificarea formei cuvintelor și îmbinarea lor în propoziții. 2) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul modificării formei cuvintelor și al îmbinării lor în propoziții. /<lat. grammatica
JOC ~uri n. 1) Activitate fizică sau mintală desfășurată din plăcere. ◊ ~ de societate distracție la care participă un grup de persoane lansate în dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de glumă, obținut prin îmbinarea unor cuvinte asemănătoare ca formă dar deosebite ca sens. A-și bate ~ de cineva a lua în râs pe cineva. 2) Distracție (a copiilor) lipsită de griji; joacă. 3) Competiție sportivă (de fotbal, de baschet etc.). ◊ ~uri olimpice competiții sportive, sub formă de manifestări internaționale de mare amploare, care au loc o dată la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~ . 5) Petrecere cu dansuri la țară; horă. ◊ A intra în ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Mișcare repede și neregulată a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitată) de deplasare independentă a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus
LOCUȚIÚNE ~i f. Îmbinare de cuvinte cu sens unitar și funcție gramaticală unică. [G.-D. locuțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. locution, lat. locutio, ~onis
PERIFRÁZĂ ~e f. lingv. 1) Procedeu de înlocuire a unui cuvânt prin mai multe cuvinte care redau același sens. 2) Îmbinare de cuvinte ce substituie un termen unic. /<ngr. périphraser
A SE ȚÍNE mă țin intranz. I. 1) A sta prins (de ceva sau de cineva). ~ de copac. 2) A avea stabilitate; a nu cădea. Casa se mai ~. 3) A merge mereu în imediată apropiere (a cuiva sau a ceva). ~ de tată-său. 4) A nu se îndepărta (de ceva) conformându-se. ~ de lege. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de îndeletnicire) ~ de muncă. ◊ ~ de ale sale a continua să procedeze în felul său. ~ de casă a duce o viață casnică; a nu fi ușernic. ~ la distanță a) a merge la o oarecare depărtare după cineva sau după ceva; b) a fi puțin sociabil. 2) (sugerează ideea de dăinuire a însușirii sau a împrejurării exprimate de cuvântul din îmbinare) ~ mândru. ◊ A nu se mai putea ~ pe picioare a) a fi cuprins de o mare slăbiciune fizică; b) a fi beat. /<lat. tenere
A SE UZÁ se ~eáză intranz. 1) (despre lucruri) A se învechi prin întrebuințare sau exploatare excesivă; a se jerpeli; a se ponosi. 2) fig. (despre persoane) A-și slei forțele fizice; a-și ruina sănătatea; a se consuma. 3) (despre îmbinări de cuvinte) A pierde expresivitatea, prospețimea. /<fr. user
ASINTÁCTIC, -Ă adj. (Despre cuvinte compuse) Care nu este format pe baza regulilor sintactice de îmbinare a cuvintelor. [< fr. asyntactique].
ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ◊ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)
ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvânt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanță, acord – v. proporționalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din același cuvânt. ♦ Bună înțelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].
EXPRÉSIE s.f. 1. Îmbinare de cuvinte, construcție sintactică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare, ceea ce dorești să spui; exprimare. ♦ Îmbinare (fixă) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee. 2. Manifestare, înfățișare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ Înfățișare a feței, reflectând o stare sufletească. 3. Formulă care exprimă raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].
PROPOZÍȚIE s.f. 1. Unitatea sintactică cea mai simplă prin care se exprimă de obicei o judecată sau o idee. ♦ (Log.) Îmbinare de cuvinte care exprimă o idee completă. 2. (Mat.) Teoremă care servește demonstrației unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental dintr-un capitol al matematicii. 3. Cea mai mică construcție muzicală, care se încheie printr-o cadență oarecare. [Gen. -iei, var. propozițiune s.f. / cf. fr. proposition, lat. propositio].
ARMONÍE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ♦ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)
ASINTÁCTIC, -Ă adj. (despre cuvinte compuse) care nu este format pe baza regulilor sintactice de îmbinare a cuvintelor. (< fr. asyntactique)
OXIMORÓN s. n. figură de stil constând în a îmbina două cuvinte în aparență contradictorii, incompatibile, pentru a da expresiei un caracter usturător. (< fr., gr. oxymoron)
GRAMÁTICĂ, gramatici, s. f. Ansamblu de reguli cu privire la modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții; ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul structurii gramaticale a unei limbi sau, p. ext., cu studiul tuturor elementelor constitutive ale unei limbi. ♦ Manual care studiază aceste elemente. – Din lat. grammatica.
CACOLOGÍE ~i f. Îmbinare greșită de cuvinte. [Sil. -gi-e] /<fr. cacologie
FRAZEOLOGÍE ~i f. 1) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul îmbinărilor stabile de cuvinte. 2) Totalitate a îmbinărilor stabile de cuvinte proprii unei limbi. 3) depr. Vorbărie lipsită de conținut. [Art. frazeologia; G.-D. frazeologiei; Sil. -gi-e] /<fr. phraséologie
GRAMÁTICĂ s.f. Totalitatea regulilor privitoare la modificarea cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții și fraze; ramură a lingvisticii care studiază aceste reguli. ♦ Manual, tratat, carte care cuprinde un studiu asupra regulilor gramaticale. [< lat. grammatica, cf. it. grammatica, germ. Grammatik].
FRAZEOLOGÍE s. f. 1. fel, manieră de a construi frazele, proprie unei limbi sau unui scriitor. 2. (fig.) vorbărie goală; pălăvrăgeală. 3. disciplină care studiază unitățile frazeologice opuse îmbinărilor libere de cuvinte. (< fr. phraséologie)
GRAMÁTICĂ s. f. 1. ansamblu de reguli privitoare la modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții. 2. ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sistematic al tuturor elementelor constitutive ale unei limbi; studiul structurii gramaticale a unei limbi (morfologia și sintaxa). 3. (p. a**l.) ansamblu de reguli ale unei arte, tehnici sau științe. ◊ (inform.) mulțime finită de reguli care definesc un limbaj. (< lat. grammatica)
CONTAMINÁRE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Acíunea de a (se) contamina și rezultatul ei; infectare, molipsire, contagiune. ◊ C. radioactivă = pătrundere a unei substanțe radioactive într-un mediu sau într-un organ viu (animal sau vegetal), consecutivă unei explozii nucleare sau accidentelor produse în instalațiile de utilizează asemenea substanțe. 2. Modificare a formei unui cuvînt sau a unei construcții gramaticale sub influența altor cuvinte sau construcții asemănătoare. 3. Îmbinare a două sau a mai multe texte sau fragmente de texte, din care rezultă o operă nouă. Utilizată ca procedeu stilistic, în vederea obținerii unor efecte comice. Apare și în unele specii folclorice (descîntecele sînt frecvent contaminate cu blesteme).
SUFÍX s.n. Sunet sau îmbinare de sunete care se adaugă la rădăcina unui cuvânt, creându-se astfel noi cuvinte, sensuri sau valori gramaticale. [Pl. -xe. / cf. fr. suffixe, lat. suffixus].
ÁPRÈS MOI (APRÈS NOUS) LE DÉLUGE (fr.) după mine (după noi) potopul – cuvinte atribuite marchizei de Pompadour și lui Ludovic al XV-lea. Îmbinare de egoism profund și nepăsare pentru soarta generațiilor viitoare.
UNÍRE s. 1. v. asamblare. 2. v. îmbinare. 3. îmbi-nare, prindere. (~ celor două capete ale bârnei.) 4. (LINGV., BIOL., TEHN.) aglutinare, alipire, lipire, reunire, sudare. (Proces de ~ a două cuvinte; ~ a unor microorganisme.) 5. v. unificare. 6. v. fuzionare. 7. v. joncțiune. 8. v. căsătorie. 9. îmbinare, împletire, (fig.) conjugare. (~ armonioasă a unor preocupări.) 10. v. armonie. 11. (înv.) uniciune. (O strânsă ~ exista între ei.)
SINTÁGMĂ ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, aparținând unor clase diferite, care, în actul vorbirii, se îmbină unul cu altul. 2) Unitate sintactică stabilă alcătuită din două sau mai multe cuvinte, între care există un raport de subordonare și care constituie o parte a unei propoziții sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma
CONSONÁNȚĂ s. f. 1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete. ◊ asemănare a sunetelor finale din două sau mai multe cuvinte. 2. (fig.) acord, înțelegere, potrivire de opinii. (< fr. consonance, lat. consonantia)
CONSONÁNȚĂ s.f. 1. (Muz.) Unire, îmbinare armonioasă de sunete. ♦ Uniformitate sau similitudine a sunetului final din două sau mai multe cuvinte. 2. (Fig.) Acord, înțelegere, potrivire de opinii. [Cf. fr. consonance, lat. consonantia, it. consonanza].
SUFÍX, sufixe, s. n. Îmbinare de sunete sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ Sufix lexical = sufix care ajută la formarea cuvintelor noi, schimbând sensul sau categoria gramaticală a cuvântului de bază. Sufix gramatical (sau flexionar) = sufix cu ajutorul căruia se creează forme gramaticale. – Din fr. suffixe.
COMPÚNERE, compuneri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) compune și rezultatul ei; alcătuire, îmbinare. 2. (Concr.) Bucată literară sau muzicală; compoziție. 3. (Concr.) Lucrare școlară asupra unei teme. 4. (Lingv.) Sistem de formare a cuvintelor prin alipirea mai multor cuvinte având drept rezultat un cuvânt nou. – V. compune.
ARMONÍE1, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg; acord, concordanță. ♦ Bună înțelegere. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie). ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile în compoziție. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).
MAI1 adv. 1) (servește la formarea gradului comparativ) ~ încet. ~ înalt. ~ bun. 2) (în îmbinare cu articolul cel, cea (cei, cele) servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel ~ bun. Cel ~ înalt. 3) (atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) În parte; întrucâtva; într-o oarecare măsură. Ploaia ~ încetase. 4) (exprimă ideea de aproximație) Aproape; aproximativ. Cam ~ îmi vine a crede. 5) În oarecare măsură; puțin. Vântul s-a ~ potolit. Vrea să ~ lucreze. 6) (arată că o acțiune durează încă) ~ lucrează lăcătuș. 7) (arată repetarea unei acțiuni) Din nou; iar. L-ai ~ văzut pe Gheorghe? 8) (cu sens intensiv) Ce ~ fulgeră! 9) (exprimă ideea de aproximație) Aproape; cam; aproximativ. ~ cât dânsul de mare. ~ nimic. ◊ ~-~ gata-gata; cât pe ce. 10) În afară de aceasta; în plus. ◊ Ce ~ atâta vorbă să terminăm discuția. /<lat. magis
ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.
A RIMÁ ~éz intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rimă; a avea aceeași rimă. 2) A face versuri cu rimă. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi întoc-mai; a se îmbina în mod armonios; a fi în ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer
SUDÁ vb. I. tr. a îmbina două piese de metal prin sudare. II. refl. 1. (despre oase, ligamente) a se uni, a se lega, a se lipi. 2. (despre elemente de vorbire) a se alipi unul de altul, formând un singur cuvânt. (< fr. souder)
CONCORDÁNȚĂ s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1). ♦ concordanța timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor. ◊ îmbinare armonioasă de sunete. 2. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor. (< fr. concordance)
SUDÁ vb. I. tr. A îmbina (realizând o legătură atomică) două piese de metal astfel încât să adere perfect una la cealaltă. ♦ refl. (Despre oase, ligamente) A se uni, a se lega. ♦ refl. (Despre elemente de vorbire) A se alipi unul de altul, formând un singur cuvânt. [< fr. souder].
SUDÁ, sudez, vb. I. Tranz. A îmbina două piese metalice realizând între ele, prin încălzire sau prin presare, în anumite condiții de temperatură și de presiune, o legătură metalică sau chimică. ♦ Fig. A se uni, a se închega, a se lega. ♦ (Despre oase, ligamente etc.) A se uni, a se lipi (după ce au fost rupte sau tăiate etc.). ♦ Refl. (Despre elemente ale vorbirii) A se uni formând un singur cuvânt; a se aglutina. – Din fr. souder.