Rezultate din textul definițiilor
BONAVENTURA, Giovanni di Fidanza (c. 1217-1274), filozof și teolog italian. Călugăr franciscan, episcop, apoi c******l. Continuator al tradiției augustiene și critic al lui Toma d’Aquino. A considerat posibilă cunoașterea lui dumnezeu numai prin experiența mistică („Călăuza sufletului întru dumnezeu”, „Despre ridicarea artelor liberale spre teologie”). Canonizat în 1482.
TEOLOGÍE s. f. disciplină care se ocupă cu expunerea și fundamentarea teoretică a izvoarelor și dogmelor unei religii. ♦ ~ dialectică = curent teologic protestant modern care folosește în domeniul cunoașterii religioase metoda dialectică sub forma unui dialog între dumnezeu și om. (< fr. théologie, gr., lat. theologia)
ÎNGER, îngeri, s. m. Ființă spirituală, cu aripi, înzestrată cu calități excepționale (de bunătate, de frumusețe), mediator între credincioși și dumnezeu. ◊ Înger păzitor = persoană care veghează asupra cuiva, care are grijă de sănătatea cuiva. ◊ Expr. Tare de înger = care nu se lasă ușor intimidat sau înduioșat; curajos, rezistent. Slab de înger = care cedează, se descurajează ușor, lipsit de voință; fricos, timid. ♦ Epitet dezmierdător dat unei persoane. – Lat. angelus.
îngér (î́ngeri), s. m. – 1. Ființă spirituală, cu aripi, mediator între creștini și dumnezeu. – 2. Garoafă (Dianthus barbatus). – 3. Caracter, fel de a fi, soi. – Mr., megl. ángil. Lat. angelus (Pușcariu 851; Candrea-Dens., 859; REW 458a; DAR), cf. alb. engel, it. angelo, prov., cat., sp. angel, fr. ange, port. anjo. Ultimul sens se explică prin creația populară că firea fiecăruia depinde de îngerul său păzitor. În mr. și megl., direct din ngr. ἀγγελος. – Der. îngerea, s. f. (plantă, Selinum carvifolia); îngeresc, adj. (angelic); îngerește, adv. (în chip angelic, divin).
ZIDÍ, zidesc, vb. IV. Tranz. 1. A ridica un zid; p. gener. a ridica o clădire; a clădi, a construi. ♦ Refl. Fig. A se forma; a se înălța. 2. A închide într-un zid sau între ziduri. 3. (În concepția creștină, despre dumnezeu) A crea (lumea). – Din sl. zĩdati.
PERSONALÍSM s. n. 1. atitudine a celui care ia în considerație numai interesele și punctele de vedere personale; subiectivism. 2. curent în filozofia contemporană, cu o tendință pronunțat fideistă, care pune la baza existenței o pluralitate de entități spirituale înzestrate cu atributele personalității și subordonate lui dumnezeu. ♦ ~ energetic = variantă a filozofiei personaliste, creată între cele două războaie mondiale de C. Rădulescu-Motru, cu elemente preluate din teoriile energetiste. (< fr. personnalisme)
BABEL, Turnul ~ (în „Vechiul Testament”), turn gigantic pe care urmașii lui Noe au vrut să-l înalțe pînă la cer. Construcția s-a oprit pentru că dumnezeu a încurcat limbile constructorilor, făcîndu-i să nu se mai poată înțelege între ei. Simbolul confuziei.
BOGOMILÍSM (‹ fr. {i}; {s} Bogomil) s. n. Doctrină creștină eretică de esență maniheistă bazată pe dualismul binelui (dumnezeu, care creează lumea spirituală veșnică și nevăzută) și răului (Satan, care creează lumea vizibilă: pămînt, cer, stele, animale, plante); omul este constituit tot din din două forțe antagonice: trupul stăpînit de Satan, și sufletul, stăpînit de dumnezeu. Influențată de gnosticism și de pavlicieni, a influențat la rîndul său, pe catari. Potrivit unei tradiții promotorul ei a fost preotul Bogomil, care a predicat între 927 și 950 în Bulgaria. Larg răspîndită în Pen. Balcanică în sec. 10-14 (pînă în sec. 17 ca sectă). Ideile b. și-ai găsit ecou și în miturile cosmogonice românești.
BIBLIA, colecție a cărților sfinte de la „Cartea Facerii” pînă la „Apocalipsă”. Carte sacră a creștinismului, B. are două părți: „Vechiul Testament” (redactat între sec. 13-2 î. Hr., acceptat și de mozaici) și „Noul Testament” (sec. 1-4 d. Hr.). Conținutul, eterogen, cuprinde mituri, doctrină religioasă, texte ritualice și magice, rugăciuni, adevărul lui dumnezeu despre creație și mîntuire, eseuri filozofice, meditații și coduri de morală practică, folclor. literatură în proză și versuri, coduri juridice, sfaturi medicale, agricole și gospodărești etc., aparținînd unui număr mare de autori. B. este cea mai răspîndită carte din lume, fiind tradusă acum în c. 1.800 de limbi. V. Septuaginta, Vulgata, Biblia de la București, Palia de la Orăștie.
ANTINOMÍE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Contradicție aparent insolubilă între două teze care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. În antichitate era adesea denumită aporie: I. Kant a formulat patru a. ale rațiunii pure: 1) lumea este finită și infinită; 2) fiecare substanță complexă constă din lucruri simple și nu există nimic simplu; 3) în lume există libertate și domină determinismul; 4) există o cauză a lumii (dumnezeu) și nu există o cauză primă. V. paradox. 2. (REL.) Metodă teologică aplicată doctrinei despre dumnezeu și, în general, dogmelor credinței, indicînd neconcordanța dintre definițiile formale și conținutul transcendent al credinței (misterul adevărului divin) care nu poate fi redus la noțiuni raționale.