Rezultate din textul definițiilor
DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.
BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea față de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile. ♦ A vorbi de rău, a defăima. – Din fr. blâmer.
ÎNCONDEIÁ, încondeiez, vb. I. Tranz. 1. A împodobi ouăle (de Paști), obiectele de ceramică etc. cu desene (făcute cu condeiul). ♦ Fig. (Pop.) A înnegri sprâncenele sau genele. 2. Fig. A vorbi de rău pe cineva; a defăima, a calomnia, a ponegri. – În + condei.
RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ Compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință (scris și reacredință) s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfăcător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. ◊ Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat”, „vinovat”.
OCĂRÎ́, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A mustra, a certa, a dojeni. 2. (Înv. și pop.) A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocărí vb. IV] – Din sl. ocarjati.
A BÂRFÍ ~ésc 1. tranz. 1) A vorbi de rău; a calomnia; a cleveti; a blama; a huli; a ponosi; a detracta; a ponegri; a defăima. 2) A vorbi mult și fără rost; a pălăvrăgi; a trăncăni; a flecări. 2. intranz. A spune vorbe multe și fără rost; a trăncăni; a pălăvrăgi. /Orig. nec.
A BLAMÁ ~éz tranz. 1) A supune unui blam; a condamna în mod public; a stigmatiza; a înfiera; a osândi. 2) A vorbi de rău; a calomnia, a cleveti; a huli; a ponosi; a detracta; a defăima. /<fr. blâmer
A CLEVETÍ ~ésc tranz. (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a huli; a ponosi; a denigra; a defăima; a calomnia; a blama; a detracta; a bârfi. /<sl. klevetati
A DEFĂIMÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a cleveti; a calomnia; a denigra; a blama; a bârfi; a huli; a ponosi. 2) A pune într-o situație de inferioritate, lezând demnitatea; a umili; a înjosi. [Sil. -făi-ma] /<lat. difamiare
A DENIGRÁ ~éz tranz. (persoane) A vorbi de rău; a huli; a ponegri; a ponosi; a blama; a defăima; a cleveti; a calomnia; a bârfi. /<fr. dénigrer, lat. denigrare
A SE ÎMBĂLÁ mă ~éz intranz. A vorbi de rău, folosind cuvinte triviale. /în + bale
A PONEGRÍ ~ésc tranz. A vorbi de rău; a trata cu hule; a huli; a denigra; a defăima; a detracta; a cleveti; a calomnia; a blama; a bârfi; a ponosi. /po- + a negri
A PONOSÍ ~ésc tranz. pop. 1) A face să se ponosească; a uza; a jerpeli. 2) A vorbi de rău; a trata cu hule; a huli; a ponegri; a denigra; a detracta; a defăima; a cleveti; a calomnia; a blama; a bârfi. /<sl. ponositi
bîrfí (bîrfésc, bîrfít), vb. – 1. A vorbi de rău, a denigra. – 2. A flecări, a îndruga verzi și uscate. Creație expresivă (Iordan, BF, II, 192), bazată pe consonanța blf, mlf, care trebuie să sugereze ideea de obiect flasc (bolfă, boarfe), sau de a amesteca în mod confuz (molfăi). Este evidentă relația expresivă a lui bîrfi cu boarfe; pentru corelația „gură” și „cîrpă”, cf. fleancă, fleoarță, bleancă. Numai ca o curiozitate trebuie să amintim că Crețu 309 consideră bîrfi ca rezultat al lui brăfi, *brăfni, metateză a lui fabulari. Der. bîrfaș, s. m. (flecar, palavragiu); bîrfeală, s. f. (bîrfă); bîrfelnic, adj. (înv., bîrfitor); bîrfitor, adj. (care bîrfește); bîrfitură, s. f. (bîrfă); boarfe, s. f. pl. (cîrpe, haine, avut); borfăi, vb. (a murdări rufele; a fura, a șterpeli); borfaș, s. m. (pungaș, hoț); borfărie, s. f. (haine); burfă, (var. burfan) s. f. (stomac al animalelor); burfănos, adj. (burtos); burfăi, vb. (a iscodi). Cf. borț.
blestemá (-m, -át), vb. – 1. A huli, a ocărî. – 2. (Refl.) A face jurămînt, a se jura. – 3. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima. – Var. blăstăma, blăstema. Mr. blastim, megl. bl’astim. Lat. *blastēmāre, der. de la blasphemāre (Pușcariu 205; Meyer, Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162; DAR); cf. sp. lastimar, care atestă existența formei lat. vulg., cu t în loc de f; v. și it. biasimare, fr. blâmer. Der. blestem, s. n. (blestemare, afurisire), care pare a fi un der. postverbal, dar pe care Pascu, I, 52, îl consideră un der. de la lat. *blastemium (în loc de blasphemium); blestemat, adj. (ticălos, afurisit; bandit; potlogar); blestemățesc, adj. (infam); blestemățește, adv. (înv., în chip mizerabil); blestemăți, vb. (a ajunge rău); blestemăție, s. f. (acțiune reprobabilă, în general).
PONOSLUÍ, ponosluiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. și reg.) A vorbi de rău; a ponegri, a defăima. – Magh. panaszlani.
CALOMNIÓS adj., adv. 1. adj. bârfitor, clevetitor, defăimător, denigrator, ponegritor, (rar) calomniator, (pop.) prost, (înv.) mozavirnic. (Afirmații ~oase.) 2. adv. defăimător, denigrator, rău. (Vorbește ~ de ei.)
BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. și refl. recipr. A (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecări, a îndruga verzi și uscate. – Et. nec.
CATEGORISÍ, categorisesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A așeza ceva după categorii (3). 2. Fig. A califica, a caracteriza pe cineva; p. ext. A vorbi de rău pe cineva. [Var.: (înv.) catigorisí vb. IV] – Din ngr. katigórisa (aor. lui katigorí).
HULÍ, hulesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A spune vorbe de ocară sau de batjocură la adresa cuiva, a ocărî pe cineva; p. ext. A vorbi de rău, a calomnia, a defăima. – Din sl. huliti.
PÂRÎ́, pârăsc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absol.) 1. A se plânge de faptele cuiva; a reclama. ♦ A acuza, a învinui. ♦ A da pe față în mod răutăcios faptele cuiva, adesea exagerând sau mințind; A vorbi de rău; a denunța. 2. (Înv.) A da pe cineva în judecată, a intenta (cuiva) proces. – Din sl. p(ĩ)rĕti.
A ARĂTÁ arăt 1. tranz. 1) (ființe, obiecte etc.) A expune intenționat vederii; a lăsa să se vadă. 2) (lucruri, valori etc.) A face să fie văzut printr-un gest, semn etc.; a indica. ~ greșelile de punctuație. ~ cărarea. Termometrul arată zero grade. ◊ ~ cu degetul pe cineva a) a desconsidera; b) A vorbi de rău în mod direct despre cineva. ~ ușa cuiva a da afară dintr-un local pe cineva. 3) fam. A pune în față; a prezenta; a înfățișa. ~ legitimația. ~ un bolnav medicului. 4) A face să înțeleagă; a explica; a lămuri. ~ cum se rezolvă problema. 5) A adeveri prin raționamente sau prin fapte concrete; a dovedi; a demonstra; a proba. El vrea să arate ce știe. A-și ~ curajul. ◊ Ți-oi arăta eu! te-oi învăța eu minte! 6) A face să se arăte. 2. intranz. A avea o anumită înfățișare. ~ bine. ~ cam bolnav. /<lat. arrectare
A CALOMNIÁ ~éz tranz. A ataca cu calomnii; A vorbi de rău; a defăima; a denigra; a blama; a bârfi; a cleveti; a huli; a ponosi; a ponegri; a detracta. [Sil. -ni-a] /<fr. calomnier, lat. calumniari
A DETRACTÁ ~éz tranz. livr. (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a ponosi; a huli; a denigra; a defăima; a blama; a calomnia; a cleveti; a bârfi. /<fr. detracter
A HULÍ ~ésc tranz. 1) (persoane) A trata cu hule (pentru a calomnia); A vorbi de rău; a ponegri; a defăima; a denigra. 2) (lucruri sau ființe considerate sfinte) A supune unui sacrilegiu; a pângări; a batjocori; a profana. /<sl. huliti
A MĂSCĂRÍ ~ésc tranz. reg. 1) A face să se măscărească; a murdări. 2) A trata cu măscări; A vorbi de rău; a huli; a ponegri; a batjocori; a denigra; a defăima; a calomnia; a cleveti; a bârfi; a blama. /Din mascara
A SCÂRNĂVÍ ~ésc tranz. 1) A face scârnav; a umple de murdărie. 2) (persoane) A trata cu vorbe murdare; A vorbi de rău; a huli; a defăima; a cleveti; a măscări. /Din scârnav
povogărí, povogărésc, vb. IV (reg.) A vorbi de rău.
șorț, șorțuri, s.n. (reg.) 1. reputație proastă. 2. (în loc. vb.) a face șorț = a defăima, A vorbi de rău.
CRITICÁ vb. tr. 1. a dezvălui greșelile, lipsurile unei persoane, ale unei opere etc., arătând cauzele și indicând mijloacele de îndreptare. 2. a arăta cu răutate sau cu exagerare lipsurile sau greșelile cuiva. ◊ (peior.) A vorbi de rău, a bârfi. (< fr. critiquer)
BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) vorbi de rău; a (se) calomnia, a (se) defăima. ♦ Tranz. A scorni, a spune minciuni. Bârfeau verzi și uscate (ISPIRESCU).
CATEGORISÍ, categorisesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A așeza ceva după categorii. 2. Fig. A califica, a caracteriza pe cineva; p. ext. A vorbi de rău pe cineva. [Var.: (înv.) catigorisí vb. IV] – Din categorie.
coptorắsc (mă), a -î́ v. refl. (d. coptor, cuptor, adică „găunos, coșcovit”). Se zice despre un răŭ care se întinde: crăpătura se coptorăște. Fig. Mă coșcovesc de boală: un pĭept coptorît. V. intr. Staŭ ascuns (vorbind de rele); unde coptorăște rău. – Și coptoroșit: om coptoroșit. V. cavernos.
CACOLALÍE s.f. (Psih.) vorbire defectuoasă. [Gen. -iei. / < fr. cacolalie, cf. gr. kakos – rău, lalein – a vorbi].
CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rău, a spune lucruri neadevărate despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea sau reputația sa; a defăima, a bârfi, a cleveti, a huli, a ponegri. [Pr.: -ni-a] – Din fr. calomnier, lat. calumniari.
PONEGRÍ, ponegresc, vb. IV. Tranz. A vorbi pe cineva de rău; a bârfi, a defăima, a calomnia. ◊ Refl. recipr. Se ponegresc cu orice prilej. – Pref. po- + negri.
CALOMNIÁ vb. I. tr. A spune calomnii (la adresa cuiva), a vorbi pe cineva de rău; a defăima, a bârfi. [Pron. -ni-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind. / < fr. calomnier].
CALOMNIÁ vb. tr. a vorbi pe cineva de rău; a defăima, a bârfi. (< fr. calomnier)
CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rău, cu intenția de a-i atinge onoarea sau reputația. [Pr.: -ni-a] – Fr. calomnier (lat. lit. calumniari).
BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.
GREȘÍT adj., adv. 1. adj. v. rău. 2. adv. v. rău. 3. adj. eronat, fals, incorect, inexact, neadevărat, (înv. și reg.) smintit. (Rezultat ~ al unui calcul; calcul ~.) 4. adj. v. fals. 5. adj. v. inexact. 6. adj. v. incorect. 7. adj., adv. defectuos, incorect, necorect, prost, rău, (fig.) stricat. (O pronunțare ~; vorbește ~ românește.)
INCORÉCT adj., adv. 1. adj. v. greșit. 2. adj. eronat, greșit, impropriu. (Exprimare ~.) 3. adj., adv. defectuos, greșit, necorect, prost, rău, (fig.) stricat. (O pronunțare ~; vorbește ~ englezește.) 4. adj. v. necinstit. 5. adj. v. ilegal.
A SE ÎNCURCÁ mă încúrc intranz. 1) (despre fire, ață, păr etc.) A se amesteca astfel, încât să nu se poată desface ușor; a se încâlci. Ițele s-au ~t. ◊ A i ~ potecile a o păți rău. A i ~ limba a vorbi cu greu. 2) A se împiedica la mers. 3) A pierde drumul; a se rătăci. 4) (despre persoane) A pierde firul gândurilor; a se încâlci. 5) A fi cuprins de un sentiment de stinghereală (neștiind cum să procedeze în situația creată); a se zăpăci. 6) A nimeri într-o situație nedorită. 7) A fi pus în mreje. ◊ ~ în datorii a avea prea multe datorii bănești. /<lat. incolicare
A ÎNCURCÁ încúrc tranz. 1) A face să se încurce; a încâlci. ~ firele. ◊ ~ vorba a vorbi confuz (ascunzând ceva). A o ~ rău a nimeri la strâmtoare. ~ ițele a strica planurile. 2) (urme, drumuri etc.) A amesteca astfel, încât să nu poată fi găsit; a încâlci. 3) (persoane) A împiedica, sustrăgând atenția; a încâlci. ~ lumea. /<lat. incolicare
CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci!; – Cf. clanț.
FAMILIARITÁTE s.f. Fel de a fi, purtare familiară, prietenească. ♦ Fel de a vorbi, de a scrie simplu, ca în familie. ♦ Intimitate rău înțeleasă; (la pl.) vorbe, gesturi, fapte lipsite de respect, ireverențioase. [Cf. fr. familiarité, lat. familiaritas].
PARAFRAZÁ vb. I. tr. A exprima prin parafrază (1). ♦ A amplifica (o vorbire, o scriere etc.); a interpreta greșit, în mod tendențios, cu rea-voință. [< fr. paraphraser, it. parafrasare].
LÉLE s. f. 1. Termen de respect cu care se adresează la țară un copil sau o persoană mai tânără unei femei în vârstă sau cu care vorbește despre ea; leică1. ♦ (În poezia populară) Femeie (tânără) iubită; mândră. 2. Femeie rea sau imorală. ◊ Expr. Fecior (sau pui, fiu) de lele = om șmecher, șiret, ticălos. A umbla frunza (sau în dorul) lelii = a umbla fără rost, degeaba. – Din bg. lelja.
RẤȘNIȚĂ, râșnițe, s. f. 1. Mașină rudimentară de măcinat sare, porumb etc., compusă din două pietre suprapuse, dintre care cea de deasupra se învârtește cu ajutorul unui mâner. ◊ Expr. A ajunge de la moară la râșniță = a ajunge dintr-o situație bună într-una rea; a scăpăta. A-i umbla cuiva gura ca o râșniță = a vorbi foarte mult; a vorbi întruna; a nu mai tăcea din gură. ♦ Moară primitivă mișcată cu ajutorul animalelor de tracțiune. 2. Instrument de bucătărie cu care se macină boabele de cafea, de piper etc. – Din bg. răšnica.
PÚPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu ciocul lung și curbat și cu o creastă de pene mari, portocalii, în vârful capului (Upupa epops). ◊ Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza = a vorbi mult, a fi flecar. A-i cânta (cuiva) pupăza = a-i merge rău, a nu avea noroc. 2. Fig. (Fam.) Persoană flecară. ♦ Femeie îmbrăcată sau fardată strident; p. ext. femeie de moravuri ușoare. 3. (Reg.) Colac (în formă de pasăre sau de cuib de pasăre). ◊ Expr. Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste un necaz deja existent vine altul (și mai mare). – Cf. alb. pupëzë.
STRÂMB1 adv. 1) (în opoziție cu drept) Cu deviere de la poziția normală; într-o parte. A merge ~. A crește ~. ◊ A sta (sau a ședea) ~ și a judeca drept a se comporta cum se cuvine, indiferent de condiții. A râde (sau a zâmbi, a surâde) ~ a râde (sau a zâmbi, a surâde) forțat. A se uita ~ a privi cu ochii răi. A călca ~ a apuca pe o cale greșită. 2) fig. În mod neadevărat, mincinos. A vorbi ~. /<lat. strambus
VICLEÁN, -Ă, vicleni, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Care se poartă, vorbește fără sinceritate, ascunzându-și adevăratele intenții (reprobabile); fățarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat) șiret, șmecher, isteț. 2. (Pop.) rău, crud, neîndurător, hain. 3. (Înv.) Care își calcă credința sau cuvântul; necredincios; trădător. ♦ (Rar) Care nu crede în învățăturile religiei creștine; păgân. ♦ (Substantivat, m.) Duh necurat, d**c. [Var.: (înv.) hicleán, -ă adj.] – Din magh. hitlen.
PÁGUBĂ, pagube, s. f. 1. Pierdere materială suferită de cineva sau adusă cuiva; stricăciune care provoacă o pierdere, o daună. ◊ Loc. adv. În pagubă = pierzând bani sau alte bunuri. ◊ Expr. Atâta pagubă! sau mare pagubă! nici o pagubă! pagubă-n ciuperci! expresii exclamative care arată resemnarea sau nepăsarea pentru o pierdere suferită. A fi rău de pagubă, se spune despre cineva ghinionist sau despre cineva ori ceva care aduce ghinion. A fluiera (sau a sufla, a vorbi etc.) a pagubă = a prevesti o pierdere; a-și manifesta regretul pentru o pierdere suferită. 2. Fig. Știrbire, pierdere a calității, a valorii unui lucru; prejudiciu moral. ◊ Loc. prep. În paguba (cuiva sau a ceva), aducând un prejudiciu. ◊ Expr. (Reg.) Pagubă că... (sau de...) sau e pagubă să... = păcat că... (sau de...); e regretabil să... – Din sl. paguba.
ÁSPRU adj., adv. 1. adj. scorțos, zgrunțuros, (rar) grunzuros, zgrunțuit, (livr.) rugos. (O suprafață ~.) 2. adj. v. înăsprit. 3. adj., adv. v. rău. 4. adj. brutal, câinesc, câinos, crud, inuman, nemilos, neomenos, (înv.) vărvăresc, (fig.) dur. (Purtare ~.) 5. adj. răstit, ridicat, (fig.) dur, rece, sec, tăios. (Îi vorbește cu un ton ~.) 6. adj. brutal, greu, tare, violent, (fig.) dur. (Vorbe ~.) 7. adj. drastic, sever, (fig.) dur. (O pedeapsă ~.) 8. adj. v. riguros. 9. adj. v. înverșunat. 10. adj. aprig, crâncen, crud, crunt, cumplit, încrâncenat, îndârjit, înverșunat, neîmpăcat, nepotolit, sângeros, vajnic, violent, (înv.) crâncenit, tare, (fig.) încleștat. (O bătălie ~.) 11. adj. v. auster. 12. adj. greu, (fig.) câinesc, câinos. (O vreme ~.)
jidán s. m.
[At: NEGRUZZI, S. I, 324 / V: (reg.) jâdan, judan / Pl: jidani / E: jid + -an]
1. (Pop.; prt) Evreu.
2. (Prt) Termen injurios la adresa evreilor.
3. (Pop.; îs) jidan botezat Creștin cu apucături rele.
4. (Pop.; îe) A avea cap de jidan A umbla cu înșelăciuni.
5. (Pop.; îe) Parcă se bat jidanii la gura lui Se spune despre cineva care vorbește repede și nedeslușit.
6. (Pop.; îe) Când vor ieși jidanii la seceră Niciodată.
7. (Ent.; reg.) Jidov (8).
8. (Orn.) Corb-de-noapte
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, ca peștele, ca pământul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate). A sta în nemișcare. 2. A înceta să vorbească, a se întrerupe din vorbă. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viață, durerile tăcând (EFTIMIU). ♦ A nu-și exprima fățis părerea. – Lat. tacere.
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abține să vorbească. ◊ Loc. adv. Pe tăcute = în tăcere, în ascuns. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, mâlc, ca peștele, ca pământul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate) A sta în nemișcare, a nu se face auzit. 2. A înceta să vorbească, să plângă, a se întrerupe din vorbă; a amuți. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = nu mai vorbi! isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-și exprima fățiș părerea. – Lat. tacere.
cal m., pl. caĭ (lat. caballus, d. vgr. kabálles; it. pg. cavallo, pv. caval, fr. cheval, sp. caballo. V. cavaler, cobilă). Un animal soliped domestic (maĭ rar salbatic [!]) care servește la călărie și la tras. Fig. Iron. Persoană robustă: ce cal de femeĭe! Cal de bătaĭe, motiv aparent, lucru exploatat ca să obțiĭ ceva: a-țĭ face un cal de bătaĭe dintr´o chestiune. Cal de mare, ipocamp. Calu d******r, om răŭ, femeĭe rea. Cal-vapor (pl. caĭ-vaporĭ) saŭ numaĭ cal, forță de 75 de chilogramometri capabilă să rîdice [!] într´o secundă o greutate de 75 de chilograme la o înălțime de 1 metru: mașină de 400 de caĭ. A vorbi caĭ verzĭ pe părețĭ, a aĭura, a abera, a vorbi lucrurĭ fantastice. A umbla după potcoave de caĭ morțĭ, a umbla după afacerĭ proaste, după cîștigurĭ irealizabile.
ÎNTREBÁRE ~ări f. 1) v. A ÎNTREBA. 2) vorbire adresată cuiva cu scopul de a căpăta un răspuns; adresare care cere răspuns. A pune cuiva o ~. ◊ ~area n-are supărare (sau ~area vină n-are) se spune pentru a sublinia că nu este rău să întrebi dacă te îndoiești de ceva. Semnul ~ării semnul „?” care se pune la sfârșitul propozițiilor interogative. 3) rar Temă sau împrejurare care preocupă pe cineva și necesită atenție; chestiune; problemă. /v. a întreba
RĂU3 réle n. 1) Calitate care întruchipează tot ce este negativ. ~l aduce daune. ◊ De ~l cuiva din cauza cuiva. Cu părere de ~ cu regret. A vrea (sau a voi, a dori) (cuiva) ~l a dori (cuiva) să aibă parte de lucruri neplăcute. De bine, de ~ deși nu este așa cum trebuie, dar te poți împăca și cu ceea ce este. A meni ~ a prezice cuiva o nenorocire; a cobi. Uita-te-ar relele! urare glumeață de bine la adresa cuiva. ~ de mare stare de boală care apare la unii călători pe mare. ~ de munte stare de indispoziție generală care apare în timpul urcării la mari înălțimi. 2) Principiu care vine în contradicție cu morala; faptă nesocotită. ◊ A vorbi de ~ pe cineva a bârfi pe cineva. /<lat. reus
SCURTÁ, scurtez, vb. I. 1. Tranz. A micșora lungimea sau înălțimea unui obiect, a reduce din lungime sau din înălțime, a face mai scurt. ◊ Expr. A scurta cuiva ghearele = a pune pe cineva în imposibilitate de a (mai) face rău. A scurta cuiva limba = a pune pe cineva în imposibilitate de a bârfi. ♦ (Înv.) A omorî, a executa (prin tăierea capului). 2. Tranz. A alege și a parcurge distanța cea mai scurtă între două puncte; a evita ocolurile, a merge direct. 3. Tranz. și refl. A face să dureze (sau să pară că durează) ori a dura mai puțin. ♦ Intranz. și tranz. A vorbi concis. – Lat. excurtare.