Rezultate din textul definițiilor
AVÁR2, -Ă, avari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană făcând parte dintr-o populație turcică așezată în Câmpia Panoniei în timpul marilor migrațiuni ale popoarelor de la începutul evului mediu. 2. Adj. Care aparține avarilor (1), privitor la avari. – Din fr. Avares, lat. Avarus.
CELT, -Ă, celți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană făcând parte dintr-o veche populație europeană care a locuit în Galia (de unde s-a extins apoi și în alte regiuni); gal1. 2. Adj. Celtic. – Din fr. Celtes.
MÁUR, -Ă, mauri, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană făcând parte din populația băștinașă care locuia în antichitate în nord-vestul Africii; persoană făcând parte din populația arabă care a cucerit în evul mediu nord-vestul Africii și o parte a Spaniei. 2. Adj. Care aparține maurilor, privitor la mauri; mauresc, moresc. [Pr.: -ma-ur] – Din lat. Maurus, germ. Maure, fr. maure.
SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană făcând parte dintr-o populație indo-europeană care a trăit, timp de mai multe secole înainte de Cristos, în regiunile din nordul Mării Negre. 2. Adj. Scitic. – Din fr. Scythes, lat. Scythae.
GREC2 greácă (greci, gréce) m. și f. 1) la pl. Popor străvechi, ramură a triburilor indo-europene, care a jucat un rol important în crearea civilizației antice. 2) persoană făcând parte din acest popor. 3) persoană care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară din Grecia. /<lat. Graecus
PENTICOSTÁL ~i m. persoană făcând parte dintr-o sectă creștină care, în urma posturilor severe și a serviciilor divine foarte lungi, ajunge la stări convulsive. /<engl. pentecostal
SAMURÁI s.m. 1. Membru al unei caste feudale-militariste din Japonia de dinainte de revoluția din 1868. 2. (Peior.) persoană făcând parte din clica militariștilor japonezi, care duc o politică agresivă. [Pl. invar. / < fr. samurai < cuv. japonez].
AVÁR2, -Ă, avari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană făcând parte dintr-o populație mongolă care s-a așezat în Europa în timpul marilor migrațiuni de la începutul evului mediu. 2. Adj. Care aparține avarilor (1), privitor la avari. – Fr. Avares (lat. lit. Avarus).
CAZÁC, cazaci, s. m. 1. persoană făcând parte dintr-o populație rusă care a colonizat odinioară anumite regiuni ale statului moscovit și care, în schimbul unor privilegii, era obligată să apere țara împotriva invaziilor. 2. Soldat dintr-o unitate de cavalerie recrutată dintre cazaci (1). – Rus kazak.
CELT, -Ă, celți, -te, s. m. și f. persoană făcând parte dintr-o veche populație europeană care a locuit în Galia (de unde s-a extins apoi și în alte regiuni). – După fr. celte.
A STUPÍ ~ésc 1. tranz. pop. 1) (salivă, f****ă sau obiecte aflate în cavitatea bucală) A arunca din gură (cu ajutorul limbii și al buzelor); a scuipa. ◊ A-și ~ plămânii se spune despre tuberculoși care tușesc și expectorează mult. ~ sânge a fi grav bolnav (de tuberculoză). A-și ~ sufletul a se chinui mult cu o persoană nepricepută sau neînțelegătoare ori cu un lucru plictisitor și greu de făcut. 2) (persoane) A batjocori prin gestul stupitului; a scuipa. 3) (despre pisici) A scoate un pufăit specific însoțit de un gest de apărare. 2. intranz. A evacua saliva sau f****a din gură (cu ajutorul limbii și al buzelor); a scuipa. /<lat. stupire
INDIVIDUÁL, -Ă adj. 1. Personal, al unei singure persoane. 2. Făcut de un singur individ. 3. Care se referă la individ sau care privește o singură persoană. // s.n. (Fil.) Singular. [Pron. -du-al. / cf. fr. individuel].
BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s. m. și f. 1. Nume dat în antichitate de greci și de romani oricărei persoane care făcea parte dintr-o populație străină și pe care ei o considerau pe o treaptă de cultură inferioară. 2. (La m. pl.) Nume dat în trecut popoarelor migratoare care s-au așezat, la începutul evului mediu, în Europa; (la sg.) persoană făcând parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) persoană care se comportă în mod necivilizat, care are o purtare grosolană, sălbatică. – Fr. barbare (lat. lit. barbarus).
AZTÉC, -Ă, azteci, -ce, s. m. și f. 1. S. m. și f. Persoana care făcea parte dintr-o uniune de triburi amerindiene care au trăit în Mexic. 2. Adj. Care aparține aztecilor (1), privitor la azteci. – Din fr. Aztèque.
BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s. m. și f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci și de romani oricui nu era grec sau roman. 2. (La m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au năvălit la începutul evului mediu în Europa; (și la sg.) persoană care făcea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) persoană necivilizată, cu purtări grosolane. ♦ persoană cu atitudine și comportare inumană, crudă, sălbatică. ♦ (Adverbial) În mod crud, sălbatic, grosolan. – Din fr. barbare, lat. barbarus.
CARTAGINÉZ, -Ă, cartaginezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația vechii Cartagine sau era originară de acolo; pun. 2. Adj. Care aparține Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la Cartagina sau la locuitorii ei; punic. – Cartagina (n. pr.) + suf. -ez. Cf. fr. Carthaginois.
CAVALCÁDĂ, cavalcade, s. f. Plimbare călare făcută în grup; goană, alergare (cu cai). ♦ Grup de persoane care fac împreună o plimbare călare. – Din fr. cavalcade (< it.).
CERCETÁȘ, -Ă, cercetași, -e, s. m. și f. 1. persoană trimisă să cerceteze, să ia informații despre ceva; militar care execută o cercetare. 2. S. m. și f. persoană care făcea parte din organizația cercetășiei. – Cerceta + suf. -aș.
DAC, -Ă, daci, -ce, adj. s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la Dacia sau la populația ei, privitor la Dacia sau la populația ei; dacic. 2. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. – Din lat. Dacus.
GABROVEÁN, gabroveni, s. m. (înv.) persoană care făcea și vindea cuțite. – Gabrovo (n. pr.) + suf. -ean.
GAL1, gali, s. m. persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Galii. – Din lat. Gallus.
GALOROMÁN, -Ă, galoromani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte dintr-o populație rezultată din amestecul galilor1 cu romanii, după cucerirea Galiei de către romani. 2. Adj. Care aparține galoromanilor (1), privitor la galoromani. – Din fr. gallo-romain (după roman). Cf. germ. galloromanisch.
GET, -Ă, geți, -te, s. m. și f. (La pl.) Nume dat de greci dacilor; (și la sg.) persoană care făcea parte din populația băștinașă a Daciei. ◊ (Adjectival) Triburi gete. – Din fr. Gétes, lat. Getae, -arum.
HITÍT, -Ă, hitiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte dintr-o populație de limbă indo-europeană care a pătruns în mileniul al II-lea a. Cr. în Asia Mică. 2. Adj. Care aparține hitiților (1), privitor la hitiți. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de hitiți. – Din fr. hittite.
ILÍR, -Ă, iliri, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Ilirii sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Iliriei sau ilirilor (1), privitor la Iliria sau la iliri. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană vorbită în vechea Ilirie. – Din n. pr. Iliria (derivat regresiv).
INCÁS, -Ă, incași, -se, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte dintr-un trib indian din America de Sud. 2. Adj. Care aparține incașilor (1), privitor la incași. [Var.: ínca adj., incáș, -ă s. m. și f., adj.] – Din fr. incas, inca.
IOANÍT, -Ă, ioaniți, -te, s. m., adj. 1. S. m. persoană care făcea parte dintr-un ordin monaho-cavaleresc înființat în Palestina în sec. XII. 2. Adj. Care aparține ioaniților (1), privitor la ioaniți. [Pr.: i-oa-] – Din germ. Johannit. Cf. fr. Joannite sau Johannite.
IONIÁN, -Ă, ionieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Ioniei sau care era originară din Ionia. 2. Adj. Care aparținea Ioniei sau populației ei, privitor la Ionia sau la populația ei. ◊ Școala ioniană = cea mai veche orientare materialistă în filosofia greacă, apărută în sec. VII-VI a. Cr. în Ionia. [Pr.: i-o-ni-an] – Din fr. ionien.
IUDÉU, iudei, s. m. persoană care făcea parte din populația de bază a Iudeii sau era originară din Iudeea. ♦ (Înv.) Evreu. – Din sl. Ijudeĩ.
VANDÁL, vandali, s. m. 1. persoană care făcea parte din grupul de triburi de origine germanică care au coborât în sec. V de pe țărmul Mării Baltice ajungând până în nordul Africii unde au întemeiat un regat și de unde au pătruns în Roma, jefuind crunt și distrugând numeroase valori culturale și artistice ale antichității. 2. Fig. Om necivilizat, barbar, care distruge valori culturale și artistice. – Din fr. vandale.
FILISTEÁN, filisteni, s. m. persoană care făcea parte dintr-o populație antică stabilită în sec. XIII-XII a. Cr. în sudul Palestinei, pe țărmul Mării Mediterane. – Din fr. Philistins.
ȘALVARAGÍU, șalvaragii, s. m. persoană care făcea sau vindea șalvari. – Șalvari + suf. -agiu.
TĂTÁR, -Ă, tătari, -e s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din Asia și Europa. ♦ persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa răsăriteană și centrală, constituind statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊ Expr. Doar nu vin (sau dau) tătarii, se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. 2. Adj. Care aparține tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba tătară. – Din tc. tatar.
PASTRAMAGÍU, pastramagii, s. m. 1. (Ieșit din uz) persoană care făcea sau vindea pastramă. 2. (Fam.) Epitet depreciativ dat unui om de nimic și cu apucături grosolane. – Pastramă + suf. -agiu.
PELÁSG, -Ă, pelasgi, -ge, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din unele triburi ce au populat în timpurile străvechi partea sudică a Peninsulei Balcanice, litoralul vestic al Asiei Mici și câteva insule din această regiune; (la m. pl.) populația triburilor care locuiau în aceste regiuni. 2. Adj. Care aparține pelasgilor (1), privitor la pelasgi, de la pelasgi; pelasgic. – Din fr. Pélasges.
ASIRIÁN, -Ă, asirieni, -e, s. m. și f. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație semitică care a trăit în statul sclavagist Asiria; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2. Adj. Care aparține Asiriei sau asirienilor (1). [Pr.: -ri-an] – Din fr. assyrien.
ROMÁN2, -Ă, romani, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei. ◊ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.
PERSÁN, -Ă, persani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Persiei sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Persiei sau persanilor (1), privitor la Persia sau la persani, originar din Persia; persienesc. ◊ Covor persan (și substantivat, n.) = covor de calitate superioară (la origine confecționat în Persia), cu bătătura alcătuită din fire înnodate și tăiate la o anumită lungime pe toată suprafața covorului. ♦ (Substantivat, f.) Limbă vorbită de persani (1). [Var.: persián, -ă s. m. și f., adj.] – Din fr. persan.
VENÉT, veneți, s. m. (La pl.) Populație indo-europeană așezată în antichitate în nord-estul Peninsulei Italice și supusă de romani; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. – Din fr. Vénètes.
SABÍN, -Ă, sabini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația latină ce locuia în centrul Italiei antice sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține, care este caracteristic sabinilor (1) privitor la sabini. – Din lat. Sabini, fr. Sabins.
PLEBÉU, -ÉE, plebei, -ee, s. m. și f., adj. 1. (În antichitatea romană) (persoană) care făcea parte din plebe (1), care aparținea plebei; plebeian (1). 2. (persoană) care este asuprită, exploatată, plebeian (2); (om) sărac, umil; p. ext. (om) de rând, lipsit de distincție, vulgar, grosolan. – Din lat. plebeius.
PODOLIÁN, -Ă, podolieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Podoliei sau era originară din Podolia; (la pl.) populația de bază a acestei regiuni. 2. Adj. Care aparține Podoliei, originar din Podolia. [Pr.: -li-an. – Var.: podolién, -ă adj.] – Podolia (n. pr.) + suf. -ean.
POPORÁN, -Ă, poporani, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care aparține poporanismului, privitor la poporanism. 2. (Înv. și pop.) Popular. II. S. m. și f. 1. (Ieșit din uz) persoană care făcea parte din grosul populației; spec. sătean, țăran. 2. (Înv. și reg.) Enoriaș. – Popor + suf. -an.
PIGMÉU, -ÉE, pigmei, -ee, s. m. și f. (Rar la f.) 1. (Mitol.) persoană care făcea parte dintr-o populație fabuloasă de pitici, despre care se credea, în antichitate, că locuiește în diverse ținuturi îndepărtate. 2. persoană care aparține unor populații din Africa centrală, din bazinul fluviului Congo, cu înălțimea medie sub un metru și jumătate; p. gener. persoană de statură foarte mică. ◊ (Adjectival) Populație pigmee. 3. Fig. persoană lipsită de orice valoare, de calități, de merite. – Din fr. pygmée.
ȘLEÁHTIC, șleahtici, s. m. persoană care făcea parte dintr-o șleahtă (2). – Cf. pol. szlachcic.
OSC, -Ă, osci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte dintr-o veche populație din Italia centrală sau care era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține oscilor (1) sau care se referă la osci. – Din fr. osque.
OSTROGÓT, -Ă, ostrogoți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din triburile germanice medievale ale goților de est. 2. Adj. Care aparține ostrogoților (1), privitor la ostrogoți; ostrogotic. – Din fr. ostrogot, lat. Ostrogothus.
FEDERÁT, federați, s. m. (Mai ales la pl.). 1. persoană care făcea parte din populațiile așezate la granițele Imperiului Roman și care se angaja să apere aceste granițe în schimbul unor avantaje. 2. Membru al gărzii naționale în timpul Comunei din Paris. – Din lat. foederatus, fr. fédéré.
LATÍN, -Ă, latini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut Latium din Italia sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține latinilor (1) sau Latiumului, privitor la latini sau la Latium; p. ext. care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora; latinesc. ◊ Limba latină (și substantivat, f.) = limba indo-europeană vorbită de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.
LEVANTÍN, -Ă, levantini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Levantului sau era originară de acolo; p. restr. negustor originar din aceste locuri. 2. Adj. Care aparține Levantului sau populației lui, privitor la Levant sau la populația lui, specific Levantului. ♦ (Depr.) Necinstit, ipocrit, intrigant. – Din fr. levantin.
LIDIÁN, -Ă, lidieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Lidiei antice sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Lidiei sau populației ei, privitor la Lidia sau la populația ei. [Pr.: -di-an] – Din fr. lydien.
MED, mezi, s. m., adj. 1. S. m. persoană care făcea parte din populația de bază a Mediei sau care era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Mediei sau mezilor (1), privitor la Media sau la mezi. – Din fr. mède.
METÉC, meteci, s. m. (În Grecia antică; la pl.) Categorie socială lipsită de drepturi politice, precum și de posibilitatea de a dobândi proprietăți imobiliare, alcătuită din străinii stabiliți într-o cetate; (și la sg.) persoană care făcea parte din această categorie socială. – Din fr. métèque.
MOGÚL, -Ă, moguli, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din dinastia mongolă care a cucerit India. 2. Adj. Referitor la mogul (l), de mogul (1). 3. S. m. Fig. persoană foarte importantă cu puteri discreționare. – Din engl. Mogul.
NORD-VIETNAMÉZ, -Ă, nord-vietnamezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Republicii Democrate Vietnam sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparținea nord-vietnamezilor (1) sau statului lor, privitor la nord-vietnamezi sau la statul lor. [Pr.: -vi-et-] – Nord + vietnamez.
NORMÁND, -Ă, normanzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Nume sub care erau cunoscute neamurile germanice care locuiau în Peninsula Scandinavă, Irlanda și în insulele vecine; vikingi, varegi; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste neamuri sau populații. 2. Locuitor al Normandiei. 3. Adj. Care aparține normanzilor (1) sau locuitorilor Normandiei, privitor la normanzi sau la locuitorii Normandiei. – Din fr. normand.
ELÉN, -Ă, eleni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Greciei antice sau populației ei, privitor la Grecia antică sau la populația ei; elinesc. ♦ (Substantivat, f.; în forma elină) Limba greacă veche. 2. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Greciei antice. [Var.: elín, -ă adj.] – Din ngr. Éllin, lat. Hellenes.
SPARTÁN, -Ă, spartani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația vechiului oraș grecesc Sparta. ♦ Fig. persoană cu concepții și moravuri austere. 2. Adj. Care aparține Spartei sau spartanilor (1), privitor la Sparta sau la spartani; propriu Spartei sau spartanilor. ♦ Fig. Aspru, sever, auster. – Din lat. Spartanus, it. spartano.
TEUTÓN, -Ă, teutoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte dintr-un ordin monaho-cavaleresc german. 2. Adj. Care aparține teutonilor (1), privitor la teutoni; p. gener. (depr.) german, nemțesc; teutonic. [Pr.: te-u-] – Din fr. teuton.
TELÁL, telali, s. m. 1. Negustor ambulant (de haine vechi). 2. (Înv.) persoană care făcea strigările la un mezat. – Din tc. tellal.
TRAC3, -Ă, traci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte dintr-o veche populație indo-europeană din Tracia. 2. Adj. Tracic. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de traci3 (1) – Din lat. Thracus.
TRÁCO-DAC, -Ă, traco-daci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din triburile trace care au locuit în Dacia. 2. Adj. Care aparține traco-dacilor (1); privitor la traco-daci (1); traco-dacic. – Trac + dac.
RECRUTÓR, recrutori, s. m. 1. persoană care făcea recrutări în armată. 2. persoană care recrutează membrii pentru un partid, pentru o asociație etc. – Din fr. recruteur.
RUDÉNIE, (2) rudenii, s. f. 1. Legătură directă sau colaterală între persoane care fac parte din aceeași familie; înrudire. 2. Rudă1 (1). – Rudi + suf. -enie.
ROXOLÁN, -Ă, roxolani, -e, s. m. și f. (La pl.) Nume dat unor triburi sarmatice existente la începutul secolului I la răsărit de Prut, care au atacat provincia romană Moesia, au fost aliați cu Decebal în timpul campaniei romane împotriva statului dac (101-102) și au fost supuși de goți la mijlocul sec. III; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste triburi. – Din lat. Rhoxolani, fr. Roxolans.
SAXÓN, -Ă, saxoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Saxonii sau care era originară de acolo; (la m. pl.) uniune de triburi germane care locuia în vechea Saxonie. 2. Adj. Care aparține vechii Saxonii sau Saxonilor (1), privitor la Saxonia sau la saxoni, originar din Saxonia. – Din fr. saxon.
SĂHĂIDĂCÁR, săhăidăcari, s. m. (Înv.) persoană care făcea sau vindea arcuri, săgeți, șei, hamuri etc. [Var.: săidăcár, sahaidacár s. m.] – Săhăidac + suf. -ar.
SOVIÉTIC, -Ă, sovietici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a Uniunii Sovietice sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparținea Uniunii Sovietice sau sovieticilor (1), privitor la Uniunea Sovietică sau la sovietici, originar din Uniunea Sovietică. ♦ Care aparținea sovietelor, privitor la soviete; propriu sovietelor. [Pr.: -vi-e-] – Din fr. soviétique.
COMPANIÓN, -OÁNĂ, companioni, -oane, s. m. și f. (Franțuzism). 1. Camarad, tovarăș. 2. persoană care făcea parte dintr-o societate comercială, artistică etc. – Din fr. compagnon.
SUMERIÁN, -Ă, sumerieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut din sudul Mesopotamiei, Sumer. 2. Adj. Care aparține Sumerului sau sumerienilor (1), privitor la Sumer sau la sumerieni. ♦ (Substantivat, f.) Limba sumeriană. [Pr.: -ri-an] – Din fr. sumérien.
BABILONIÁN2 ~ánă (~éni, ~éne) m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a statului Babilon sau era originară din Babilon. /<fr. babylonien
CELT ~tă (~ti, ~te) m. și f. ist. persoană care făcea parte din triburile răspândite în Europa apuseană și centrală. /<fr. Celte
DAC2 ~că (~ci, ~ce) m. și f. ist. persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. /<lat. Dacus
DROȘCÁR ~i m. înv. 1) Meșter care făcea droște. 2) persoană care mâna caii la o droșcă. /droșcă + suf. ~ar
GAL1 ~i m. persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Galii. /<lat. Gallus
GERMÁN2 ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) persoană care făcea parte din unul dintre popoarele indo-europene (goții, vandalii, saxonii etc.) ce au locuit în antichitate în centrul, vestul și nordul Europei. 2) persoană care face parte din populația de bază a Germaniei (și a Austriei) sau este originară din Germania (sau din Austria); neamț. /<lat. Germanus
GOT goți m. 1) la pl. Popor migrator, ramură a vechilor germani, care în sec. III s-a stabilit și pe teritoriul dintre Carpați și Don. 2) persoană care făcea parte din acest popor. /<lat. Gothus, fr. Goth
HUN ~i m. persoană care făcea parte din triburile turcice nomade care, în sec. IV-V, au migrat până în apusul Europei. [Monosilabic] /<fr. Huns, lat. Hunni, ~orum
ILÍR2 ~ă (~i,~e) m. și f. ist. persoană care făcea parte din populația de bază a Iliriei. /Din Iliria n. pr.
IUDÉU ~i m. persoană care făcea parte din populația de bază a Iudeii. /<sl. Ijudei
LATÍN2 ~ă (~i, ~e) m. și f. persoană care făcea parte din populația de bază a provinciei Latium din Italia centrală sau era originară din această provincie. /<lat. latinus, fr. latin
MUSCÁL ~i m. înv. pop. 1) persoană care făcea parte din populația de bază a Moscovei sau era originară din Moscova sau din împrejurimile ei. 2) la pl. art. Poporul rus. /<rus., ucr., pol. moskal
NORMÁND ~dă (~zi, ~de) m. și f. 1) la pl. Populația germanică care locuia în Peninsula Scandinavă și în insulele vecine. 2) persoană care făcea parte din această populație. /<fr. normand
OCUPÁNT2 ~tă (~ți, ~te) m. și f. persoană care, făcând parte din populația unei țări, ocupă un teritoriu străin; cotropitor. /<fr. occupant
OSMÁN2 ~i m. și adjectival ist. persoană care făcea parte din populația de bază a statului feudal turc sau era originară de acolo; otoman. /Din osmanlâu
OSTROGÓT1 ~tă (~ți, ~te) m. și f. ist. persoană care făcea parte din ramura de răsărit a goților. /<fr. ostrogot, lat. Ostrogothus
PATRICIÁN1 ~éni m. 1) (în Roma antică) persoană care, prin nașterea sa, aparținea clasei superioare de cetățeni romani, bucurându-se de mari privilegii; nobil roman. 2) (în evul mediu) persoană care făcea parte din nobilime; nobil; senior; aristocrat. [Sil. -ci-an] /<fr. patricien
PECENÉG2 ~gi m. ist. persoană care făcea parte din uniunea de triburi de origine turcică, care la sfârșitul sec. IX-XI au migrat spre țărmul nordic al Mării Negre. /<germ. Petschenege, fr. Petchenegues, rus. peceneg
PLEBÉU ~i m. 1) (în Roma antică) persoană care făcea parte din plebe. 2) (în evul mediu) Orășean sărac. 3) persoană fără drepturi sociale, lipsită de merite și coruptă. /<lat. plebeius
PLOCÓN ~oáne n. 1) (în Moldova și în Muntenia medievală) Dar oferit de supușii Porții Otomane, curții domnești sau moșierului. 2) fam. Cadou făcut unei persoane pentru a obține o favoare sau drept mulțumită pentru un serviciu ◊ A duce (sau a aduce, a trimite) pe cineva ~ cuiva a prezenta pe cineva în fața cuiva (în semn de omagiu sau pentru a fi judecat sau pedepsit). /<sl. poklonu
PRUSÁC2 ~că (~ci, ~ce) m. și f. ist. persoană care făcea parte din populația de bază a Prusiei sau era originară din Prusia. /<rus. prusak
ROMÁN2 ~i m. 1) ist. persoană care făcea parte din populația de bază a Imperiului Roman. 2) Locuitor al Romei. /<lat. romanus, fr. roman
SAMURÁI ~ m. (în Japonia feudală) persoană care făcea parte din casta militar-feudală a micii nobilimi. /<fr. samouraï, samurai
SARMÁT2 ~ți m. ist. persoană care făcea parte dintr-o veche populație indo-europeană nomadă, înrudită cu sciții și asimilată de popoarele turcice și vechi slave. /<fr. Sarmates
SCIT ~ți m. ist. persoană care făcea parte dintr-o veche populație indo-europeană ce locuia în sec. VIII-VII î.e.n. în stepele din nordul Mării Negre. /<fr. scythe, lat. Scythane
A SCUIPÁ scuip 1. tranz. 1) (salivă, f****ă etc.) A arunca din gură (cu ajutorul limbii și a buzelor); a stupi. ◊ ~ sânge a fi grav bolnav (de tuberculoză). A-și ~ sufletul cu cineva (sau cu ceva) a se chinui mult cu o persoană nepricepută sau îndărătnică ori cu un lucru greu de făcut. 2) fig. (persoane) A batjocori prin gestul scuipatului; a stupi. 2. intranz. A evacua saliva sau f****a din gură (cu ajutorul limbii și al buzelor); a stupi. [Monosilabic] /<lat. scupire
SPARTÁN1 ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) ist. persoană care făcea parte din populația orașului Sparta. 2) fig. persoană care îndură lipsuri de bună voie. /Sparta n. pr. + suf. ~an
TĂTÁR1 ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) persoană care face parte din populația de bază a Tatariei sau este originară din Tataria. 2) ist. persoană care făcea parte din unul din triburile ce au format statul feudal Hoarda de Aur (sec. XII-XV) și hanatele de mai târziu. /<tăt., turc. tatar
TRAC3 ~că (~ci, ~ce) m. și f. persoană care făcea parte din vechea populație a Traciei. /<lat. Thracus
TROIÁN2 ~iéni m. ist. persoană care făcea parte din populația de bază a Troiei. /Din Troian n. pr.
UNGUREÁN ~éni m. 1) pop. v. UNGUR. 2) înv. persoană care făcea parte din populația de bază a Transilvaniei; din Transilvania. /ungur + suf. ~ean
VANDÁL ~i m. 1) la pl. ist. grup de triburi germanice, care, emigrând în sec. V de pe țărmurile Mării Blatice, au distrus o parte din Imperiul Roman de Apus. 2) persoană care făcea parte din aceste triburi. 3) fig. persoană care distruge fără cruțare valorile culturale ale unui popor; barbar. /<fr. vandale
VÍKING ~gi m. ist. 1) la pl. Populație nomadă care a locuit în nordul Europei în sec. VIII-XII, întreprinzând expediții în Europa și America de Nord. 2) persoană care făcea parte din această populație. /<fr. Vikings
ZAPOROJEÁN ~éni m. persoană care făcea parte din organizația militară ucraineană a cazacilor din sec. XVI-XVIII. /Zaporojie n. pr. + suf. ~ean
CONFRATERNITÁTE s.f. (Franțuzism) Înțelegere între persoanele care fac parte din același corp (constituit ca atare), între persoanele care practică aceeași profesiune; confrerie. [Cf. fr. confraternité].
MILEZIÁN, -Ă, mileziéni, -e, s.m. și f., adj. (persoană) care făcea parte din populația de bază a coloniei elene Milet din Asia Mică sau era originară de acolo. (cf. engl. milesian < lat. mīlēsius < gr. mīlēsios < gr. Mīlētos = Milet) [et. AHDEL]
TABÚ s.n. 1. Ceea ce este considerat sacru și în mod sacramental inhibitoriu în religiile polineziene. ♦ Ceea ce este sacru și interzis în toate formele de religii primitive și chiar evoluate. ♦ Situație, obiect, timp, loc, persoană, funcție făcând obiectul unei credințe sau al unor practici religioase. 2. (Fig.) Interdicție, prohibiție nejustificată. ♦ (Fam.) persoană de care nimeni nu se poate atinge, care nu poate fi criticată sau atacată, discutată; lucru, problemă despre care nu se poate discuta sau care nu poate fi criticată. 3. Tip de interdicție de vocabular care duce la înlocuirea unui cuvânt cu un altul sau cu o perifrază metaforică, ori cu o variantă formală, datorită unor motive mistico-religioase. [< fr. tabou, cf. polinez. tabu – sacru].
FEDERÁT, -Ă adj., s.m. și f. 1. (Ant.; mai ales la pl.) persoană care făcea parte din populațiile așezate la granițele Imperiului roman și care se angaja să apere aceste granițe în schimbul unor avantaje. 2. Delegat la sărbătoarea Federației din timpul revoluției franceze din 1789. [Cf. fr. fédéré, lat. foederatus].
pesmetár, pesmetári, s.m. (înv.) persoană care făcea pesmeți.
peșchirgíu, peșchirgíi, s.m. (înv.) 1. slujbaș al sultanului sau al vizirului care era însărcinat cu păstrarea prosoapelor și a șervețelelor. 2. boiernașul Curții domnești care prezenta domnului peșchirul (prosopul) când acesta se spală. 3. persoană care făcea sau vindea prosoape, ștergare, șervete.
piftiér, piftiéri, s.m. (înv.) persoană care făcea și vindea piftie.
pilafgíu, pilafgíi, s.m. (înv.) 1. cel ce mănâncă pilaf mult (poreclă pentru turci). 2. persoană care făcea sau vindea pilaf.
pintenár, pintenári, s.m. (înv.) persoană care făcea sau vindea pinteni.
pominóc, pominoáce, s.n. 1. dar făcut unei persoane care îți face un serviciu, unui superior etc.; ofrandă adusă divinității. 2. (reg.) dar adus de către nuntași mirelui sau miresei.
prăjinár, prăjinári, s.m. (înv.) persoană care făcea măsurători agrare cu prăjina.
pristăvél, pristăvéi, s.m. (reg.) fiecare dintre persoanele care făceau parte din consiliul de conducere al unei comune; pârgar; ajutor de pristav.
săcár, săcári, s.m. (înv.) 1. persoană care făcea sau vindea saci. 2. cărător de saci; hamal (în port).
săgetár, săgetári, s.m. (înv.) 1. arcaș, săgetător. 2. persoană care făcea săgeți și arcuri. 3. țintaș, ochitor.
sârmár, sârmári, s.m. (înv.) persoană care făcea sârmă sau obiecte din sârmă.
scripețár, scripețári, s.m. (înv.) persoană care făcea sau vindea scripeți.
scrutinătór, scrutinătóri, s.m. (înv.) persoană care făcea parte din comisia însărcinată cu adunarea și numărarea voturilor în alegeri.
snopár, snopári, s.m. (înv.) persoană care făcea snopi în timpul secerișului.
sodomleán, sodomléni, s.m. 1. (înv.) persoană care practică sodomia; sodomist, sodomit. 2. (înv.) persoană care făcea parte din populația orașului biblic Sodoma.
ORÁCOL s.n. 1. Răspuns al unei divinități la întrebările adresate de obicei prin persoane care pretindeau că pot comunica cu acestea; (p. ext.) răspunsul obținut; prezicere, prevestire, profeție. ♦ Loc unde se făceau prezicerile. 2. persoană despre care se credea că poate prevesti viitorul. ♦ Hotărâre dată de o persoană cu autoritate; (p. ext.) cel care dă această hotărâre. [Var. oracul s.n. / < lat. oraculum, cf. it. oracolo].
ROMÁN, -Ă adj. Propriu Romei antice sau Imperiului roman. ♦ (Despre caractere tipografice) Format din linii perpendiculare și unghiuri drepte. ♦ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere sau combinații de litere. ♦ Arta romană = arta dezvoltată în Roma antică și apoi în Imperiul roman între sec. IV î.e.n. și IV e.n., care se caracterizează în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă și de mozaic cu tematică bogată. ♦ Balanță romană = balanță formată dintr-o pârghie cu brațe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe brațul mai lung și gradat alunecând o greutate care echilibrează obiectul de cântărit. // s.m. și f. 1. persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman. 2. Locuitor al Romei. [< lat. romanus, cf. fr. romain, it. romano].
FEDERÁT s. m. 1. (ant.) persoană care făcea parte din populațiile la granițele Imperiului Roman, angajată să apere aceste granițe în schimbul unor avantaje. 2. delegat la sărbătoarea Federației din timpul Revoluției Franceze din 1789. (< lat. foederatus, fr. fédéré)
AVÁR2, -Ă, (‹ fr. {i}) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație turcică din stepele Asiei Centrale așezată în timpul marii migrațiuni a popoarelor în Cîmpia Panonică, unde a creat un stat (568-796), distrus de franci și bulgari; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2. Adj. Care aparține a. (1), privitor la a. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, vorbită de avari.
APELÁNT, -Ă, apelanți, -te, s. m. și f. (Înv.) persoană care făcea apel împotriva unei sentințe judecătorești. – Fr. appelant.
CAVALCÁDĂ, cavalcade, s. f. Plimbare călare, făcută de un grup de persoane; goană, alergare (cu cai). ♦ Grup de persoane care fac împreună o plimbare călare. – Fr. cavalcade (< it.).
CERCETÁȘ, -Ă, cercetași, -e, s. m. și f. 1. S. m. persoană trimisă să cerceteze, să ia informații despre ceva; militar care execută o cercetare. 2. S. m. și f. persoană care făcea parte din organizația cercetășiei. – Din cerceta + suf. -aș.
conjúg, a -á v. tr. (lat. cónjugo, -áre, d. con-, împreună, și jugare, a uni. V. jug, înjug, ajung). Gram. Schimb un verb după formă, mod, timp, număr saŭ persoană, precum: fac, facĭ, face.
AUTORIZÁT, -Ă, autorizați, -te, adj. Împuternicit cu autoritate (publică); împuternicit să facă, să spună etc. ceva. ♦ Făcut de o persoană care are autorizație. [Pr.: a-u-] – V. autoriza.
ISCOÁDĂ, iscoade, s. f. persoană însărcinată să facă, în taină, cercetări sau să obțină informații în interesul cuiva; militar trimis în recunoaștere; spion. – Din iscodi (derivat regresiv).
TESTATÓR, -OÁRE, testatori, -oare, s. m. și f. persoană care a făcut un testament, care a testat1. – Din fr. testateur, lat. testator, -oris.
POTERÁȘ, poterași, s. m. persoană înarmată care făcea parte dintr-o poteră. [Var.: (reg.) potiráș s. m.] – Poteră + suf. -aș.
TRAFÍC, traficuri, s. n. 1. Totalitatea transporturilor de mărfuri sau de persoane care se fac pe o anumită cale de comunicație, cu anumite mijloace de transport, într-un interval de timp și în condiții precizate. ♦ Totalitatea legăturilor de telecomunicație stabilite într-un anumit interval de timp și în anumite condiții tehnice. 2. Activitate economică având drept scop schimbul de mărfuri și de alte valori. ♦ Comerț ilicit. ♦ Expr. A face trafic de influență = a trage foloase ilicite din influența pe care cineva o are asupra cuiva, din trecerea de care se bucură pe lângă cineva. – Din fr. trafic.
CRITICÁNT, -Ă, criticanți, -te, adj., s. m. și f. (persoană) care este gata oricând să facă o critică. ♦ (persoană) care bârfește; bârfitor, intrigant. – Din fr. critiquant.
A AGITÁ1 agít tranz. (persoane) 1) A convinge făcând agitație. 2) A convinge de justețea unui lucru, atrăgând de partea sa. /<fr. agiter, lat. agitare
A APĂSÁ apăs 1. tranz. 1) (obiecte, organe etc.) A supune unei greutăți. ~ un buton. 2) fig. (colectivități și persoane) A lipsi de drepturi prin abuz de putere; a oprima; a împila; a asupri. 3) fig. (despre stări fizice sau sufletești ale unei persoane) A copleși, făcând să sufere. 4) fig. (cuvinte, fraze etc.) A accentua în procesul vorbirii. 2. intranz. A exercita o greutate asupra a ceva. ~ cu degetul pe rană. /<lat. appensare
BINEFĂCĂTÓR2 ~i m. persoană care a făcut un bine (cuiva); om care a acordat cu generozitate un ajutor (cuiva). ~ul meu. /bine + făcător
DEBITÓR2 ~i m. 1) persoană (fizică sau juridică) care are de întors o datorie; datornic. 2) jur. persoană obligată să facă ceva în baza unui raport juridic. /<fr. débiteur, lat. debitor
LICHIDATÓR ~i m. persoană însărcinată să facă o lichidare a unei întreprinderi, a unei bănci etc. /a lichida + suf. ~tor
MORALÍST2 ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) Specialist în probleme de morală. 2) persoană înclinată să facă mereu morală. /<fr. moraliste
COREFERÁT s.n. Referat care însoțește un referat principal făcut de altă persoană. [< co- + referat, după rus. sodoklad].
PLENÁR adj. (Despre ședințe, adunări) Care se ține cu participarea tuturor membrilor. // s.f. Ședință, adunare la care participă toți membrii unei organizații, ai unei instituții etc. ◊ Plenară lărgită = plenară la care participă și persoane care nu fac parte din organizația sau din unitatea repectivă. [Cf. fr. plénier, it. plenario].
CORAPÓRT s.n. Raport care însoțește un raport principal făcut de altă persoană. [< coraportor, după rus. sodoklad].
poteráș, poteráși, s.m. (înv. și reg.) 1. persoană înarmată care făcea parte dintr-o poteră; nefer. 2. gonaci la vânătoare. 3. copil ștrengar. 4. arac de vie. 5. rădăcina și partea de jos a tulpinii porumbului, rămase pe loc după tăiatul acestuia. 6. lăstar crescut din rădăcina pomilor. 7. om mic, scund. 8. (s.n.) țăruș de care se leagă funia cu care se priponește calul; pripon, stănog. 9. (s.n.) lemn mic.
CORAPÓRT s. n. raport care însoțește un raport principal, făcut de altă persoană. (după rus. sodoklad)
COREFERÁT s. n. referat care însoțește un referat principal făcut de altă persoană. (după rus. sodoklad)
EXPÉRT, -Ă I. adj. 1. cu experiență, care are cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu. 2. (inform.) sistem ~ = program de exploatare inteligentă a unei baze de date caracteristice unui domeniu de aplicație. II. s. m. f. specialist într-un anumit domeniu. ◊ persoană însărcinată să facă o expertiză. (< fr. expert, lat. expertus)
PLENÁR, -Ă adj. 1. (despre ședințe, adunări) cu participarea tuturor membrilor. ◊ (s. f.) ședință, adunare la care partipică toți membrii unei organizații, instituții etc. ♦ ~ă lărgită = plenară la care participă și persoane care nu fac parte din organizația respectivă. 2. deplin, întreg, complet; plenitudinar. (< lat. plenarius)
podvoádă (podvoáde), s. f. – 1. Serviciu feudal, obligație de a transporta gratuit bunurile domnești. – 2. Donație constînd într-un cal, datorat de orice boier noului domn. – 3. Transport. – 4. Rechiziție. – Var. podvadă (-vezi), po(d)voz. Sl. podŭvoda „transport” (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 271), cf. pol. podwoga (apare la Du Cange), rus., ceh. podvoda, sb. podvoz. Pentru fonetism, cf. Graur, BL, III, 47; pentru organizarea serviciului, cf. V. Pintea, Cercetări istorice, XIII, 149. – Der. podvodar, s. m. (persoană obligată să facă transport); podvodări, vb. (a căra).
AUTORIZÁT, -Ă, autorizați, -te, adj. Împuternicit (să facă sau să spună ceva). ♦ Făcut de o persoană care are autorizație. Declarații autorizate. [Pr.: a-u-] – V. autoriza.
CÉNZOR, cenzori, s. m. 1. persoană însărcinată să facă, într-un stat capitalist, cenzurarea tipăriturilor și a publicațiilor. 2. persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi, a unei cooperative, a unei bănci etc. 3. (În statul roman) Magistrat care avea misiunea de a face recensământul persoanelor și al averilor și de a supraveghea moravurile publice. – Fr. censeur (lat. lit. censor).
SĂRBĂTORÍT, -Ă, sărbătoriți, -te, adj. (Adesea substantivat) (persoană) căreia i se fac manifestări de simpatie, de admirație, de prețuire etc. pentru meritele, realizările etc. sale cu prilejul zilei de naștere, a zilei onomastice etc. – V. sărbători.
CONFIDÉNT, -Ă, confidenți, -te, s. m. și f. persoană căreia i se fac confidențe; p. ext. prieten. – Din fr. confident, lat. confidens, -ntis.
EVRÉU, evrei, s. m. persoană (de religie mozaică) făcând parte din populația originară prin tradiție din Israelul și Iudeea antice; izraelit. ♦ persoană care face parte din populația de bază a actualului stat Israel. – Din sl. evreinŭ.
REVOCÁRE, revocări, s. f. 1. Acțiunea de a revoca și rezultatul ei; revocație. 2. (Jur.) Desfacere unilaterală a unui act prin manifestarea de voință a persoanei care l-a făcut. ♦ Desfacere a unui act juridic în cazurile prevăzute de lege. 3. Act prin care organul de stat competent hotărăște încetarea calității sale de membru într-un organ ales. ♦ Retragere de către alegători a mandatului încredințat unei persoane de a-i reprezenta în organele de conducere ale statului. – V. revoca.
ABÍL ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial Care vădește agerime (în mișcări); dibaci; iscusit; îndemânatic. persoană ~ă. 2) Care este făcut cu dibăcie și inteligență; iscusit. 3) rar Care se orientează ușor în situații diferite; descurcăreț. /<fr. habile, lat. habilis
BRIGÁND ~zi m. 1) persoană care comite jafuri, făcând uz de forță; hoț de drumul mare; tâlhar. 2) Om necinstit. /<fr. brigand
EXÍL ~uri n. 1) Măsură represivă constând în expulzarea din țară sau din locul de trai a unei persoane care s-a făcut vinovată față de stat; expulzare; deportare; surghiun. 2) Situație a unei persoane supuse unei asemenea măsuri represive. 3) Plecare benevolă a unei persoane din propria țară (de regulă, din motive politice). /<fr. exil, lat. exilum
HAIDAMÁC ~ci m. pop. 1) Bărbat înalt și puternic (care umblă fără rost); haidău. 2) înv. persoană care comitea jafuri, făcând uz de forță; bandit; tâlhar. /<turc. haydamak
MINTÁL ~ă (~i, ~e) Care ține de minte; propriu minții. Boală ~ă. ◊ Calcul sau operație ~ă calcul făcut în minte. Alienat ~ persoană care și-a pierdut mintea; dement; nebun. /<fr. mental, lat. mentalis
A SMINTÍ ~ésc tranz. 1) A face să se smintească; a scoate din minți. 2) (obiecte stătătoare) A mișca din loc; a clinti; a urni. 3) pop. (persoane) A face să ia un neadevăr drept adevăr; a amăgi; a înșela. 4) (persoane) A împiedica să facă ceva. 5) A face să-și piardă integritatea (lovind, sfărâmând); a strica; a vătăma. ◊ ~ în bătaie a bate tare. /<sl. sumensti, sumenton
SURGHIÚN ~uri n. înv. 1) Măsură represivă constând în expulzarea din țară sau din locul de trai a unei persoane care s-a făcut vinovată față de puterea de stat; exil; expulzare; deportare. 2) Stare a unei persoane expulzate din țară sau din locul de trai. [Sil. -ghiun] /<turc. sürgün
ȘURUBÁR ~i m. 1) reg. Meșteșugar care făcea canele. 2) fig. depr. persoană care se ține de șmecherii. /șurub + suf. ~ar
TÂLHÁR ~i m. 1) persoană care comite jafuri făcând uz de forță; hoț de drumul mare; brigand. 2) pop. persoană care comite fapte nedemne. 3) fam. persoană șmecheră și poznașă; hot; hoțoman. /<ung. tolvaj
VÉRDE1 (~zi) adj. 1) Care este de culoarea frunzelor (ierbii, arbuștilor, copacilor). ◊ A visa (a vedea sau a spune) cai ~zi pe pereți a-și imagina (sau a spune) lucruri neverosimile. 2) (în opoziție cu uscat) (despre plante) Care este proaspăt; plin de sevă. 3)(despre legume, fructe) Care încă nu s-a copt; neajuns la maturitate; necopt; crud; agurid. 4) (despre lemne) Care este tăiat de curând; plin de sevă încă; umed. 5) (despre piei) Care n-a fost încă prelucrat; netăbăcit; nedubit. 6) fig. (despre persoane) Care este bine făcut; plin de puteri; voinic; viguros; puternic; robust; rezistent. /<lat. vir[i]dis
ACTÍV1 s. n. 1. (În orânduirea socialistă) Colectiv într-o organizație politică sau într-o instituție de stat, format din elementele cele mai devotate și mai ridicate din punct de vedere politic, cărora li se încredințează munci de răspundere. ♦ Totalitatea persoanelor care, deși nu fac parte din partidul clasei muncitoare, se identifică ideologic cu acesta și îi sprijină munca, formând elementul de legătură între el și mase. 2. Totalitatea bunurilor mobile și imobile care aparțin unei întreprindere sau unei instituții; parte a bilanțului unde se înscriu aceste bunuri. ◊ Expr. A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune gravă pe seama cuiva. – (1) Rus. aktiv, (2) fr. actif (lat. lit. activus).
VESTITÓR, -OÁRE, vestitori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care vestește; care prevestește. 2. S. m. și f. persoană care duce și aduce vesti, care anunță sau care prezice; (pop.) persoană care însoțește pe nuntași (făcând anunțurile). – Vesti + suf. -tor.
CLĂCÁȘ ~i m. 1) (în Moldova feudală) Țăran obligat să facă clacă pe moșia feudalului. 2) persoană care participă la o clacă. /clacă + suf. ~aș
CONVÓI ~oáie n. 1) Grup de vehicule care fac aceeași rută. 2) Grup de persoane care însoțește o ceremonie sau o personalitate; suită; alai; cortegiu; escortă. [Sil. con-voi] /<fr. convoi
ELEGÁNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care se distinge prin exterior armonios și plăcut; cu grație. 2) (despre îmbrăcăminte) Care este făcut cu gust și conferă persoanei un aspect frumos. 3) (despre manifestări ale oamenilor, limbaj etc.) Care se distinge prin eleganță; caracterizat prin eleganță. Maniere ~te. Stil ~. /<fr. élégant, lat. elegans, ~ntis
A OCOLÍ ~ésc tranz. 1) (obstacole, spații etc.) A depăși făcând un ocol; a înconjura. 2) (persoane, discuții etc.) A înconjura în mod intenționat, ferindu-se; a evita; a eluda. 3) rar A înzestra cu un ocol; a îngrădi; a împrejmui. /Din ocol
VOLUNTÁR2 ~i m. 1) persoană care cere singură să facă serviciul militar, fără a avea această obligație. 2) persoană care se oferă să facă ceva dezinteresat. /<lat. voluntarius, fr. volontiare, it. volontaire
NEGLIJÉU s.n. 1. Îmbrăcăminte comodă de casă (purtată dimineața). 2. Starea unei persoane care nu și-a făcut încă toaleta. [Pron. -jeu. / < fr. néglijé].
UNIPERSONÁL, -Ă adj. 1. Care este făcut de către o singură persoană, care aparține unei singure persoane. 2. (Despre verbe) Care se folosește numai la persoana a treia; impersonal. [Cf. fr. unipersonnel].
MĂJÁR, măjari, s. m. (înv. și reg.) persoană care transporta pește sau care făcea negustorie cu pește; p. ext. pescar. [Var.: măjér s. m.] – Majă + suf. -ar.
OFRÁNDĂ, ofrande, s. f. Jertfă adusă unei divinități; prinos; dar făcut bisericii. ♦ Fig. Dar oferit unei persoane în semn de devotament, de respect, de recunoștință; omagiu. ♦ Fig. Contribuție la o operă de binefacere; ajutor material dat celor săraci. – Din fr. offrande.
CIUBUCÁR, (1) ciubucare, s. n., (2) ciubucari, s. m. 1. S. n. (Pop.) Unealtă de zidărie cu care se fac ciubucele (2). 2. S. m. Fig. (Fam.) persoană care umblă după ciubucuri (3). – Ciubuc + suf. -ar.
DIVANÍT, divaniți, adj. (În sintagma) Boier divanit = (și substantivat) boier care era membru al divanului (II 1); boier divanist; p. ext. persoană cu trecere pe lângă domnitor, făcând parte din protipendadă. – Din ngr. ntivanítis.
SOLEMNITÁTE, solemnități, s. f. 1. Însușire a ceea ce este solemn; ceremonial care însoțește îndeplinirea unui act solemn. ♦ Măreție, seriozitate, gravitate, sobrietate. 2. Act solemn săvârșit cu fast. ♦ Ceremonie publică pentru sărbătorirea sau comemorarea unui eveniment ori a unei persoane. 3. Îndeplinire a unor forme care fac valabile actele juridice. – Din lat. sollemnitas, -atis.
CIURÁR ~i m. 1) înv. Meșter care făcea ciururi. 2) înv. Negustor de ciururi. 3) persoană specializată în operații de ciuruire. [Sil. ciu-rar] /ciur + suf. ~ar
A CONCILIÁ ~éz tranz. 1) (opinii, interese etc.) A face să devină compatibil, înlăturând contradicțiile; a pune în armonie, făcând abstracție de divergențele existente. 2) jur. (persoane) A împăca, aplanând un litigiu. [Sil. -ci-li-a] /<fr. concilier
A CONSTRÂNGE constrâng tranz. (persoane) A pune cu forța să facă ceva; a sili; a obliga; a forța; a impune. /con- + a strânge
FĂURÁR2 ~i m. 1) înv. Meșter care confecționa obiecte din fier sau din alte metale; fierar. 2) poet. persoană care are darul făuririi. [Sil. fă-u-] /faur + suf. ~ar
A IMPÚNE impún 1. tranz. 1) (idei, măsuri, sarcini, obligații etc.) A prezenta (în mod autoritar) spre acceptare obligatorie și necondiționată. 2) (persoane) A pune cu forța (să facă ceva); a sili; a obliga; a constrânge; a forța. 3) (persoane) A supune unei obligații de plată. 4) (persoane) A face să se impună. 2. intranz. A inspira stimă datorită calităților inerente. /<fr. imposer
INCAPÁBIL ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care nu este capabil (să facă ceva); lipsit de capacități; inapt. /<fr. incapable
IRESPONSÁBIL ~ă (~i, ~e) 1) Care în fața legii nu poate fi făcut responsabil (de actele sale). 2) (despre persoane) Care este lipsit de simțul răspunderii; fără răspundere; neresponsabil. /<fr. irresponsable
A OBLIGÁ oblíg tranz. 1) (persoane) A pune cu forța (să facă ceva); a sili; a forța; a constrânge; a impune. 2) (despre îndatoriri de ordin juridic sau moral) A face să fie dator; a îndatora. Legea ~ă. Noblețea lor ne ~ă. [Sil. -bli-] /<lat. obligare, fr. obliger
ORATÓR ~i m. 1) persoană care ține un discurs în public (făcând uz de un stil elevat). 2) persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; vorbitor. /<lat. orator, fr. orateur
A SILUÍ ~ésc tranz. 1)(persoane) A determina prin forță; a pune să facă contrar propriei voințe; a constrânge. 2) (persoane de s*x feminin) A supune actului s*xual prin violență; a necinsti; a batjocori; a viola. 3) fig. (norme, legi etc.) A aplica într-un mod denaturat; a viola. /<sl. silovati
COMISIÓN s. n. 1. însărcinare dată unei persoane de a face ceva; serviciu făcut cuiva în urma unei asemenea însărcinări. 2. însărcinare dată unei întreprinderi comerciale de a face o operație de cumpărare, de vânzare etc. ◊ cotă din suma unei operații comerciale în comision, reținută de cel care face (sau mijlocește) operația. 3. remunerație pentru mijlocirea sau prestarea unui serviciu. (< fr. commission)
CAPTAȚIE (‹ capta) s. f. 1. (PSIH.) Atitudine posesivă exclusivă și agresivă față de obiecte sau persoane agreate. Se manifestă la copii mici, în atitudinile m*****r posesive și hiperprotectoare, în cazuri nevrotice (capricii, gelozie, etc.). 2. (Dr.) Încercare de a cîștiga bunăvoința unei persoane pentru a o determina să facă anumite liberalități testamentare, fie în favoarea proprie, fie în beneficiul altor persoane.
DIFICÍL, -Ă, dificili, -e, adj. 1. Care prezintă dificultăți; greu (de făcut), anevoios, complicat, greu de rezolvat. 2. (Despre persoane și despre caracterul lor) Care se împacă greu cu alții, greu de mulțumit; exigent, mofturos, capricios; susceptibil. – Din fr. difficile, lat. difficilis.
PĂCĂLÍCI, păcălici, s. m. persoană care are obiceiul să păcălească, să facă farse. ♦ Numele unui joc de copii care se joacă cu un set de cărți de joc speciale, în care pierde cel care rămâne cu singura carte fără pereche. – Păcăli + suf. -ici.
ORÁCOL, oracole, s. n. (În antichitate) Răspuns profetic pe care, potrivit unor credințe, anumite divinități îl dădeau celor veniți să le consulte pentru a cunoaște viitorul; prevestire, prezicere, profeție; lăcașul unde se făceau aceste profeții. ♦ Hotărâre dată de o persoană cu autoritate; sentință cu caracter infailibil; p. ext. persoană care dă această hotărâre. ◊ Expr. A vorbi ca un oracol = a se exprima sentențios și enigmatic. [Var.: orácul s. n.] – Din lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle.
COAUTÓR, -OÁRE, coautori, -oare, s. m. și f. 1. persoană care a scris o lucrare, a făcut o invenție etc. împreună cu alta sau cu altele, considerată în raport cu aceasta sau cu acestea. 2. persoană care a săvârșit o infracțiune împreună cu alta sau cu altele, considerată în raport cu aceasta sau cu acestea. [Pr.: co-a-u-] – Din fr. coauteur.
COERCÍȚIE f. jur. Măsură de constrângere asupra unei persoane pentru a o sili să-și facă datoria sau să îndeplinească prescripțiile autorităților. [G.-D. coerciției; Sil. -ci-ți-e] /<fr. coercition
GRATITÚDINE ~i f. Sentiment durabil de afecțiune, nutrit de o persoană față de cineva, pentru un bine făcut; obligație morală pentru o binefacere; recunoștință. /<lat. gratitudo, ~inis, fr. gratitude
A SE HURDUCÁ mă hurdúc intranz. (despre vehicule sau persoane în mișcare) A se scutura tare (făcând zgomot mare); a se zdruncina. /Onomat.
A ÎMBIÁ îmbíi tranz. (persoane) A îndemna în mod insistent (să facă sau să accepte ceva). /<lat. inviare
LEGÁT1 ~tă (~ți, ~te) (despre persoane) Care este bine dezvoltat fizicește; bine făcut; zdravăn; robust. /v. a lega
NEVINOVÁT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la vinovat) 1) Care nu este vinovat. ◊ A face pe ~tul se spune despre o persoană vinovată dar care se poartă parcă nu ar avea nici o vină. 2) (despre manifestări ale persoanelor) Care exprima curățenie sufletească; predispus să facă numai bine; inocent; candid. Privire ~tă. /ne- + vinovat
A PERSUADÁ ~éz tranz. (persoane) A convinge să creadă sau să facă ceva. [Sil. -su-a-] /<fr. persuader
A SUPORTÁ supórt tranz. 1) (suferințe fizice sau morale) A îndura cu tărie și calm; a suferi; a răbda. ~ frigul. 2) (greutăți fizice) A putea să susțină. 3) (persoane) A accepta, admițându-i prezența și făcând abstracție de neajunsuri; a răbda; a suferi; a tolera. 4) (fapte supărătoare) A admite în mod conștient și tacit; a suferi; a îngădui; a tolera. /<fr. supporter, lat. supportare
A TOLERÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A accepta admițând în apropiere și făcând abstracție de neajunsuri; a suporta; a suferi; a răbda. 2) (fapte supărătoare nepermise) A admite în mod conștient și tacit; a suporta; a suferi; a îngădui. 3) med. (tratamente, medicamente) A suporta fără reacție de respingere. /<fr. tolérer
CUCERITÓR, -OÁRE, cuceritori, -oare s. m. și f. 1. persoană, popor, țară etc. care face sau a făcut cuceriri. 2. Bărbat sau femeie care reușește să atragă simpatia sau dragostea unei persoane de s*x opus. ♦ (Adjectival) Care cucerește (I 2). Zâmbet cuceritor. – Cuceri + suf. -tor.
OBLIGÁȚIE, obligații, s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. Hârtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor și-i dă dreptul de a primi, pentru suma împrumutată, un anumit venit fix sub formă de dobândă. [Var.: obligațiúne s. f.] – Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis.
A APOSTROFÁ ~éz tranz. (persoane) A supune unei apostrofe; a întrerupe brutal făcând o observație aspră. /<fr. apostropher
RÉTOR ~i m. 1) (în antichitatea greco-romană) Profesor de retorică. 2) înv. persoană care putea ține un discurs în public, făcând uz de un stil elevat; orator. /< ngr. rítor, lat. rhetor, ~oris
MINTÁL, -Ă adj. Referitor la minte; făcut în minte. ◊ Alienație mintală = nebunie; debil mintal = persoană deficitară din punctul de vedere al intelectului; slab de minte. [Var. mental, -ă adj. / cf. fr. mental < lat. mentalis, după minte].
PERFORATÓR, -OÁRE, perforatori, -oare, subst. 1. S. n. Mașină, aparat, unealtă cu care se fac găuri într-un material. 2. S. m. și f. persoană care se ocupă cu perforarea unei piese tehnice, a unui perete de stâncă etc. – Din fr. perforateur.
FĂURITÓR, -OÁRE, făuritori, -oare, s. m. și f. persoană care făurește, creează, înfăptuiește, construiește ceva; creator. [Pr.: fă-u-] – Făuri + suf. -tor.
COMÓD ~dă (~zi, ~de) și adverbial 1) Care poate fi folosit sau mânuit cu ușurință; potrivit la utilizare; practic. 2) (despre persoane) Care nu este în stare sau evită să facă eforturi; indolent. /<fr. commode, lat. com-modus
VETERÁN ~i m. 1) (în Roma antică) Ostaș demobilizat, care, la eliberare, obținea anumite privilegii. 2) Ostaș bătrân, care a făcut timp îndelungat milităria, participând la lupte; vechi combatant. 3) persoană în vârstă, care a desfășurat o lungă activitate de muncă într-o instituție sau într-un domeniu. /<lat. veteranus, fr. vétéran
VRĂJMÁȘ3 ~i m. 1) persoană care urăște pe cineva și caută să-și facă rău; dușman. 2) Fiecare dintre părțile beligerante implicate într-un conflict armat; dușman; inamic. /cf. vrajbă
CLĂCÁȘ, clăcași, s. m. 1. Țăran obligat să facă clacă (1) pe pământul stăpânului de pământ. ◊ (Adjectival) Țăran clăcaș. 2. persoană care ia parte la o clacă (2). – Clacă + suf. -aș.
COMISIÓN, comisioane, s. n. 1. Însărcinare dată unei persoane de a procura sau de a transmite ceva; serviciu făcut cuiva în urma unei astfel de însărcinări. 2. (Jur.) Contract în baza căruia o persoană tratează afaceri comerciale în nume propriu, dar pe socoteala altei persoane, în schimbul unei remunerații (procentuale). ♦ Remunerație (procentuală) primită de o persoană, de o bancă etc. care a mijlocit o afacere comercială sau care a efectuat un serviciu. [Pr.: -si-on] – Din fr. commission.
DOMNIȘÓR ~i m. (diminutiv de la domn) 1) (folosit și ca termen de adresare) persoană de s*x masculin până la căsătorie. 2) înv. Tânăr care făcea parte din păturile privilegiate. /domn + suf. ~ișor
ARTIFICIÁL ~ă (~i, ~e) 1) (în opoziție cu natural) Care nu este natural; făcut de om după modele naturale. Flori ~e. Mătase ~ă. 2) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsă de naturalețe; lipsit de sinceritate; prefăcut; nesincer; fals; fățarnic; ipocrit. 3) Care este făcut după criterii subiective, arbitrare. [Sil. -ci-al] /<fr. artificiel, lat. artificialis
A OTRĂVÍ ~ésc tranz. 1) (ființe) A ucide cu otravă. 2) A face să se otrăvească. 3) (substanțe, produse alimentare sau agricole etc.) A trata cu otravă. ◊ ~ sufletul a învenina. 4) fig. (persoane, mai ales, din rândurile tineretului) A supune unei influențe dăunătoare (făcând să încalce normele de conduită morală). [Sil. -tră-] /<sl. otraviti
MAMELÚC s.m. 1. Soldat care făcea parte dintr-un corp de cavalerie turco-egiptean. 2. (În Brazilia) persoană născută dintr-un părinte alb și unul indian. 3. (Fig.) Om fără personalitate și fără păreri proprii. / < fr. m******k, cf. ar. mamluk – sclav].
FĂ interj. (Pop.) Termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de s*x feminin. [Var.: fa interj.] – Scurtat din fa[tă] și influențat de mă.
NOVÍCE, novici, -ce, s. m. și f. 1. persoană care abia a început să învețe ceva sau care a început de curând să activeze într-un domeniu; începător. ♦ (Adjectival) Care nu are experiența vieții. 2. persoană care a intrat de curând într-o mănăstire și are de făcut un stagiu până la călugărie. 3. Spec. Marinar care face ucenicie. – Din fr. novice.
CURTEÁN, -Ă, curteni, -e, s. m. și f. persoană care îndeplinea o anumită slujbă la curtea unui monarh sau care făcea parte din suita unui suveran. ♦ (Înv.; la m.) Oștean care depindea de o curte domnească, prestând unele slujbe și bucurându-se de anumite privilegii. – Curte + suf. -ean.
CHIP s., adv. 1. s. v. față. 2. s. v. fizionomie. 3. s. v. portret. 4. s. v. efigie. 5. s. v. vedere. 6. s. imagine, (rar) închipuire. (~ul lui îmi revine mereu în minte.) 7. s. v. spectru. 8. s. v. persoană. 9. s. v. aspect. 10. s. fason, fel, model, (înv. și reg.) modă. (Făcut după ~ul...) 11. s. v. sens. 12. s. v. specie. 13. s. v. mod,. 14. adv. (la pl. art.) cică, (prin Transilv.) maramchipu. (~urile, s-ar fi dus până la el.)
BILÍNGV ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre persoane) Care cunoaște și vorbește în mod curent două limbi. 2) Care este făcut în două limbi. Învățământ ~. Dicționar ~. 3) (despre medii sociale) Care are două limbi de comunicare; cu două limbi de comunicare. /<fr. bilingue
INVOLUNTÁR ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) (despre acțiuni, fapte etc.) Care nu este rezultatul unui act voluntar; făcut fără participarea conștiinței sau a voinței; inconștient; mașinal; mecanic; automat. 2) (despre persoane) Care se află fără voie într-o anumită situație. /<fr. involontaire, lat. involuntarius
confidént, -ă s. (fr. confident, d. it. confidente, acela căruĭa îĭ încredințezĭ un secret, d. lat. confidens, -éntis, încrezător, temerar. V. fidel). persoană căreĭa îĭ încredințezĭ secretele. Personagiŭ teatral căruĭa i se fac confidențe ca să le audă publicu. V. credincer, secretar.
SPECIALITÁTE, specialități, s. f. 1. Ramură a științei, a tehnicii, a artei etc. din studiul și din aplicarea căreia cineva își face o profesiune. ◊ Loc. adj. De specialitate = care aparține unui domeniu special; (despre persoane) Care este competent într-o anumită ramură de activitate. 2. Produs sau preparat făcut din anumite rețete sau metode de fabricație deosebite. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. spécialité, lat. specialitas, -atis.
DESFÁCE, desfác, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) descompune în părțile componente. ♦ Tranz. A face ca ceva efectuat să revină la starea anterioară. ♦ Tranz. A anula o învoială, un contract etc. 2. Tranz. și refl. A (se) desprinde din locul sau din legătura în care este prins, fixat. 3. Refl. și tranz. A (se) despărți, a (se) separa de cineva sau de ceva. 4. Tranz. A deschide un obiect, dezlegându-l, tăindu-l, ridicându-i capacul etc. ♦ A desfășura, deschizând, întinzând, răsfirând; a despături. ◊ Expr. A desface patul = a pregăti patul pentru dormit. ♦ Refl. (Despre flori) A-și deschide petalele. 5. Tranz. A vinde produse; a lichida prin vânzare. 6. Intranz. (În superstiții; construit cu dativul persoanei) A înlătura vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. – Din lat. dis-facere.
INSTINCTÍV ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial (despre acțiuni, lucruri etc.) Care este efectuat dintr-un instinct; făcut fără participarea conștiinței sau a voinței; involuntar; mecanic; automat; inconștient; mașinal. 2) (despre persoane) Care este dominat (în acțiuni, fapte etc.) de instinct. [Sil. in-stinc-tiv] /<fr. instinctif
DEBITÓR, -OÁRE adj. (Despre sume de bani) Datorat. // s.m. și f. Datornic; cel care este creditat. ♦ (Jur.) persoană (fizică sau juridică) obligată, în temeiul unui raport juridic, să dea, să facă sau să nu facă ceva. [Cf. it. debitore, fr. débiteur, lat. debitor].
CONȘTIINCIÓS ~oásă (~óși, ~oáse) 1) (despre persoane) Care își face datoria în mod serios și corect. 2) (despre acțiuni) Care este făcut cu conștiință; executat cu conștiință. [Sil. -ști-in-] /<fr. consciencieux
JUNIÓR ~oáră (~óri, ~oáre) m. și f. 1) Sportiv tânăr între 13 și 19 ani, făcând parte dintr-o categorie intermediară. 2) (folosit în postpoziție pe lângă un nume de persoană) Fiul considerat în raport cu tatăl său. [Sil. -ni-or] /<lat., fr. junior
SERIÓS1 ~oásă (~óși, ~oáse) 1) (despre persoane) Care stăruie să pătrundă în esența lucrurilor; care știe să aprofundeze, alegând esența. Student ~. 2) (despre persoane) Care este lipsit de veselie frivolă; fără veselie frivolă. 3) (despre acțiuni, lucrări etc.) Care este făcut cu mare simț de răspundere; realizat în mod conștiincios. Aport ~. 4) (despre manifestări ale persoanelor) Care vădește severitate; sever; grav. 5) (despre stări de lucruri) Care poate avea urmări grave; care se poate complica. Boală ~oasă. [Sil. -ri-os] /<lat. seriosus, fr. sérieux, it. seriose
OPERÁT, -Ă adj. Căruia i s-a făcut o operație (2). // s.n. (Liv.) Lucrare, operă, acțiune, comportament. // s.m. și f. persoană care a fost supusă unei intervenții chirurgicale. [< opera].
LÓBBY [LÓBI] s. n. 1. sală de așteptare; (spec.) sală principală a clădirii unei bănci, unde se fac operațiile bancare; tranzacțiile făcute în această sală. ◊ hol, vestibul, culoar. 2. (fig.) grup de persoane care influențează, din afară, prin diferite discuții, hotărârile unui parlament. (< engl. lobby)
ORÁCOL s. n. 1. (ant.) răspuns profetic al anumitor divinități la întrebările adresate prin persoane care pretindeau că pot comunica cu acestea; prezicere, prevestire, profeție. ◊ loc unde se făceau asemenea preziceri. 2. cel despre care se credea că poate prevesti viitorul. ◊ hotărâre dată de o persoană cu autoritate. (< lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle)
SCRUPULÓS2 ~oásă (~óși, ~oáse) 1) Care are scrupule; dotat cu scrupule; conștiincios; corect. 2) (despre manifestări ale persoanelor) Care denotă scrupule; cu multă exigență morală. Sinceritate ~oasă. 3) Care acționează cu multă grijă; făcut cu mare atenție. /<fr. scrupuleux
DEBITÓR, -OÁRE I. adj. (despre sume de bani) care se înscrie în debit2 (2); datorat. ◊ (despre conturi) în care debitul2 (2) depășește creditul. II. s. m. f. datornic, cel care este creditat. ◊ persoană (fizică sau juridică) obligată, în temeiul unui raport juridic, să dea sau să (nu) facă ceva. (< fr. débiteur, lat. debitor)
ADJUTÁNT, adjutanți, s. m. 1. Ofițer atașat comandantului unei unități militare; ofițer făcând parte dintr-un stat-major. 2. (Ieșit din uz) Grad pentru personalul aviatic, corespunzător plutonierului; persoană având acest grad. ♦ Cel mai mare grad de subofițer; persoană având acest grad. – Fr. adjudant.
GIUVAIÉR, giuvaiere (giuvaieruri), s. n. Obiect de podoabă făcut (cu artă) din metal prețios (și pietre scumpe); bijuterie. ♦ Fig. Obiect de mare valoare (artistică); persoană cu deosebite calități. [Var.: juvaiér s. n.] – Din tc. cevahir (pl. lui cevher).
VOLUNTÁR, -Ă, voluntari, -e, adj., s. m. I. Adj. (Despre oameni și manifestările lor) 1. Care acționează de bunăvoie, din proprie inițiativă, nesilit de nimeni, în mod conștient; (despre acțiuni) care se face de bunăvoie, fără constrângere. ◊ Act voluntar = acțiune săvârșită de cineva în mod conștient, voit. 2. Care exprimă voință. 3. Care își impune voința; autoritar. II. S. m. persoană care intră în armată din proprie dorință spre a face serviciul militar (înainte de a fi împlinit vârstă cerută); p. ext. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie inițiativă sau care se oferă să facă un serviciu de bunăvoie și dezinteresat. [Var.: (II) (înv.) volintír, volontír s. m.] – Din fr. volontaire, lat. voluntarius, rus. volentir.
FASÓN, f*****e, s. n. 1. Modul cum este făcut un lucru; formă (a unei haine, a unei pălării); croială, model. ♦ Modul cum arată o persoană (din punctul de vedere al îmbrăcămintei). 2. Fig. (Fam.; la pl.) Nazuri, mofturi, fandoseli. – Din fr. façon.
MÁRTOR ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) persoană care asistă sau a asistat la desfășurarea unui eveniment. 2) persoană care dă lămuriri în fața unui organ judiciar în legătură cu anumite fapte, pe care le cunoaște și care pot ajuta la soluționarea unui proces. 3) înv. persoană care însoțea pe fiecare dintre participanții la un duel. 4) tehn. Punct fix după care se fac măsurători în lucrările de construcții. /<lat. martyr
RENEGÁT ~ți m. 1) persoană care s-a lepădat de patria sau de credința sa. 2) persoană care a renunțat la convingerile sale anterioare, trădându-și grupul sau partidul din care a făcut parte; apostat. /<fr. renégat, germ. Renegat
TRIPLÉTĂ s. f. 1. bicicletă cu trei locuri. 2. grup de trei jucători care fac parte din înaintarea unei echipe de fotbal, de rugbi etc. ◊ (p. ext.) grup de trei persoane care acționează împreună. (< fr. triplette)
simít (-ți), s. m. – Un fel de covrig. – Mr. simită, megl. simit. Tc. (arab.) simit (Roesler 602; Eguilaz 23; Șeineanu, II, 322; Lokotsch 1814; Ronzevalle 102), cf. ngr. σιμίτι, alb., bg., sb. simit, sp. acemite. – Der. simigiu (mr. simigi), s. m. (persoană care face simiți), din tc. simitci, ngr. σιμιτζής, bg. simidzija; simigerie, s. f. (local unde se fac și se vînd covrigi, plăcinte etc.).
DRESÁ, dresez, vb. I. Tranz. I. A învăța, a obișnui, a deprinde un animal să facă, la poruncă, anumite mișcări sau să îndeplinească anumite acțiuni. ♦ Fig. (Peior.) A învăța, a deprinde o persoană să se comporte într-un anumit fel, stabilit de mai înainte de alții. II. (Despre organe de stat sau reprezentanți ai acestor organe) A redacta, a încheia un act (oficial). – Din fr. dresser.
BOIÉR ~i m. 1) (folosit și ca titlu de noblețe pe lângă numele respectiv) Mare proprietar de pământ (care deținea și o funcție înaltă în stat). ◊ ~ de divan mare demnitar care făcea parte din divanul domnesc. ~ mare boier de prim rang. ~ mic boier de rang inferior. 2) fig. fam. persoană cu atitudini și maniere de aristocrat. ◊ A face pe ~ul a) a se feri de munca fizică; b) a aștepta să fie servit. A trăi ca un ~ a trăi fără griji, fiind îndestulat. [Sil. bo-ier] /<sl. boljarinu
HAGÍU ~i m. înv. 1) persoană care a fost să se închine la locurile sfinte. 2) Titlu pe care îl primea cel care făcea o astfel de călătorie. /<turc. haci
JÉRTFĂ ~e f. 1) (în unele ritualuri religioase) Dar oferit unei divinități; ofrandă; prinos. 2) Renunțare de bună voie la ceva scump în folosul cuiva sau pentru realizarea unui scop; sacrificiu. 3) fig. persoană care suferă din cauza unor circumstanțe sau factori neprielnici; victimă. 4) persoană omorâtă sau rănită; victimă. ◊ A cădea ~ a fi sacrificat; a muri. [G.-D. jertfei; Sil. jert-fă] /<sl. žrutva
BOIÉR, boieri, s. m. 1. (În orânduirea feudală a unor țări) Reprezentant al clasei exploatatoare, făcând parte din rândul marilor proprietari de pământ (și care deținea o funcție înaltă în stat); (în regimul burghezo-moșieresc) persoană aparținând claselor dominante; (în special) moșier; p. ext. stăpân. ◊ (În orânduirea feudală) Boier de divan (sau cu barbă) = boier de rang înalt care făcea parte din divanul domnesc. Boier mare ( sau velit) = boier de rangul întâi. ♦ (În regimul burghezo-moșieresc) persoană cu atitudini și obiceiuri de aristocrat. ◊ Expr. A face pe boierul = a adopta o atitudine de dispreț față de lumea muncitoare; (în special) a se feri de muncă; a aștepta să fie servit. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalând cu „domnule”). – Slav (v. sl. boljarinŭ, pl. boljare).
FASON, f*****e, s. n. 1. Modul în care este făcut un lucru; formă (a unei haine, a unei pălării); croială, model. Modul în care arată o persoană (din punct de vedere al îmbrăcămintei) 2. Fig. (Fam.; la pl.) nazuri, mofturi. – Din fr. façon
CAUCAZIÁN, -Ă, caucazieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire generică a popoarelor care locuiesc în Caucaz, făcând parte din trei mari familii de limbi: caucaziană propriu-zisă, indo-europeană și altaică; (și la sg.) persoană care face parte din populația unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care aparține Caucazului sau populației lui, privitor la Caucaz sau la populația lui. [Pr.: -ca-u-ca-zi-an] – Caucaz (n. pr.) + suf. -ian. Cf. fr. caucasien.
ȘTAB (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. štab.
MILITÁR, -Ă adj. Care ține de armată; ostășesc. ◊ Serviciu militar = stagiu făcut în armată de un cetățean. ♦ Care se bazează pe armată; care ține de război; războinic. // s.m. persoană care aparține cadrelor active ale armatei; ostaș. [Cf. fr. militaire, it. militare, lat. militaris, militarius].
scaloián, scaloiéni, s.m. 1. (pop.) chip de om făcut și împodobit cu flori, îngropat de copii, ca să aducă ploaia pe timp de secetă; caloian. 2. (reg.) persoană tânără, vioaie, sprintenă, neastâmpărată.
STÁNDARD, standarde, s. n. 1. Normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile, forma etc. unui produs; document în care sunt consemnate aceste norme. ♦ (Concr.) Produs realizat pe baza unui standard (1). ♦ Fig. (Adjectival) Lipsit de originalitate, făcut după un șablon; comun. 2. (În sintagma) Standard de viață = grad de dezvoltare a condițiilor de viață caracteristice unei persoane sau unei colectivități; nivel de trai. – Din fr., engl. standard.
ÎNȚELÉPT2 ~eáptă (~épți, ~épte) 1) (despre persoane) Care înțelege și judecă drept; care are judecată sănătoasă; cuminte. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care este bine gândit; făcut cu socoteală; chibzuit. /<lat. intellectus
A SE OMORÎ́ mă omór intranz. 1) A-și cauza moartea; a se sinucide. 2) A se strădui din răsputeri să facă ceva; a se epuiza realizând ceva. ◊ ~ de râs a râde foarte tare și cu poftă. 3) fig. fam. (despre persoane) A se îngrămădi în număr foarte mare, vrând să obțină ceva (deficitar). /<sl. umoriti
SUPERFICIÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care se manifestă la suprafață; caracteristic pentru suprafață. 2) (despre persoane) Care tratează numai părțile de suprafață ale problemelor; lipsit de profunzime. Spirit ~. 3) (despre manifestări ale oamenilor) Care este făcut în pripă; rapid; sumar; expeditiv. Analiză ~ă. [Sil. -ci-al] /<lat. superficialis, fr. superficiel
PERMÍTE, permít, vb. III. Tranz. 1. A lăsa, a accepta, a da voie ca un lucru să se facă sau să se producă într-un anumit fel (și a nu-l împiedica); a încuviința, a îngădui. 2. (Cu complementul persoanei în dativ) A-și lua libertatea de a face ceva; a-și îngădui, a îndrăzni. – Din fr. permettre, lat. permittere.
BURGHÉZ, -Ă adj. Făcut de burghezie, al burgheziei. // s.m. și f. 1. (În orânduirea feudală) Locuitor al unui oraș medieval (burg); orășean, târgoveț. 2. persoană care face parte din clasa burgheză, din burghezie; capitalist. [Cf. fr. bourgeois, it. borghese].
FACTÓTUM s. m. inv. 1. (fam.) persoană care inițiază, hotărăște și rezolvă diferite treburi într-o instituție, organizație etc. 2. (fig.) meșter la toate. (< fr. factotum, lat. fac totum)
ELECTÓR, -OÁRE, electori, -oare, subst. 1. S. m. și f. persoană care are mandat din partea unui grup de oameni să aleagă prin vot pe cineva. ♦ (Înv.) persoană care reușea să obțină un mare număr de voturi pentru partidul său. 2. S. m. (În Imperiul Romano-German) Principe sau arhiepiscop făcând parte din colegiul care alegea pe împărat. – Din fr. électeur, lat. elector.
SPERJÚR, -Ă, (1) sperjuri, -e, s. m. și f., (2) sperjururi, s. n. 1. S. m. și f. persoană care jură fals sau care își calcă jurământul. 2. S. n. (Rar) Faptul de a-și călca jurământul; nesocotire a unui jurământ făcut; jurământ fals făcut în fața justiției (și pedepsit de lege). – Din it. spergiuro (după jura).
FACTÓTUM m. invar. livr. persoană care inițiază, hotărăște și rezolvă (aproape) toate problemele care se ivesc într-o instituție, într-o organizație etc. /<fr. factotum, lat. fac totum
INSTRUMÉNT ~e n. 1) Obiect acționat manual, folosit la îndeplinirea unor operații de muncă; sculă; unealtă. ~ de tăiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percuție. 3): ~ de ratificare document prin care părțile contractante confirmă, făcând să intre în vigoare, un acord încheiat mai înainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativă care exprimă raporturi între cuvinte sau propoziții. 5) persoană sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum
A ȘCHIOPĂTÁ ~éz intranz. 1) A merge, sprijinindu-se mai puțin pe un picior, făcând mișcări nefirești; a șontâcăi; a șovâlcăi. 2) fig. (despre acțiuni, activități etc.) A se desfășura anormal; a progresa cu greu. 3) fig. (despre persoane) A avea cunoștințe insuficiente (într-un domeniu oarecare). /<lat. exclopittare
FACTÓTUM s. m. invar. (Livr.) persoană care (într-o instituție, într-o organizație etc.) inițiază, hotărăște și rezolvă (aproape) toate problemele care se ivesc. – Din fr. factotum, lat. fac totum.
NAȘ2, -Ă, nași, -e, s. m. și f. 1. persoană care ține în brațe pruncul în timpul botezului, devenind astfel rudă cu familia respectivă. ◊ Expr. A fi nașul cuiva = a ști să potolească, să facă inofensiv pe cineva; a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte. A-și găsi nașul = a da de o persoană care știe să pună la punct (pe cineva), să strunească (pe cineva). 2. Nun(ă). [Var.: (înv. și pop.) nănáș, -ă, (Înv. și reg.) nânáș, -ă s. m. și f.] – Nun + suf. -aș.
SINGURÁTIC, -Ă, singuratici, -ce, adj. 1. (Despre oameni) Care trăiește departe de alte persoane, izolat de societate; retras, singur (1); (despre manifestările oamenilor) propriu, caracteristic pentru un om singuratic (1), de om singuratic. ♦ (Despre acțiuni omenești) Care este făcut în singurătate, fără să fie știut de cineva, tainic. ♦ (Rar) Unic, singur (3); izolat, singular (2). 2. (Despre lucruri, așezări omenești etc.) Care este izolat, care este departe de alte așezări omenești etc.; solitar; p. ext. liniștit. O căsuță singuratică. 3. (Gram.; înv.; și substantivat, n.) Singular (1). [Var.: singurátec, -ă adj.] – Singur + suf. -atic.
A SE FÁCE mă fac refl. I. 1) A avea loc accidental; a se întâmpla. Ce se face pe lume! ◊ Ce s-a făcut (cu cineva)? Ce s-a întâmplat (cu cineva)? S-a făcut! ne-am ințeles! 2) A se crea aparența; a se părea; a părea. Se făcea că zburăm. 3) A începe să fie; a deveni; a ajunge. ~ actor. ~ mare. ◊ ~ nevăzut a dispărea. ~ de ocară (sau de rușine) a se compromite, atrăgându-și oprobriul public. 4) v. A SE PREface. ◊ ~ mort în păpușoi a se preface. II. (în îmbinări) 1) (despre perioade ale zilei, fenomene sau stări ale naturii) ~ ziua. ~ frig. 2) (despre căi de comunicație) ~ drum. ~ pârtie. 3) (despre senzații sau sentimente) A i ~ dor. 4) (despre persoane sugerând ideea de procurare sau de obținere) ~ cu casă. ~ cu diplomă. 2. tranz. A trece dintr-o stare în alta; a deveni. ~ medic. /<lat. facere
IMUNITÁTE s. f. 1. Rezistență a organismului față de acțiunea microbilor patogeni sau a produșilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievală) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stăpânilor de pământ de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fără amestecul reprezentanților puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane. ◊ Imunitate parlamentară = situație de care se bucură membrii unei adunări legislative de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.
DOMNIȘOÁRĂ ~e f. 1) (folosit și ca termen de adresare) persoană de s*x feminin până la căsătorie; fată; duduie. ◊ ~ de onoare prietenă a miresei care are anumite obligații în cadrul ceremoniei nunții. 2) înv. Tânără care făcea parte din păturile privilegiate. [Sil. -șoară] /doamnă + suf. ~ișoară
ORIGINÁL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice și literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie întâiul exemplar, care a servit sau poate servi drept bază pentru copii, reproduceri sau multiplicări; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. ◊ Loc. adj. și adv. În original = în forma primară, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reală, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat după altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artiști, scriitori, oameni de știință) Care creează ceva nou, personal, fără a folosi un model făcut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Ființă sau obiect care servește ca model pentru o operă de artă. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobișnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.
OLTEÁN, -Ă, olteni, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. persoană care face parte din populația de bază a Olteniei sau este originară de acolo; (la pl.) populație care locuiește în Oltenia. 2. (Ieșit din uz) Precupeț (originar din Oltenia) care făcea comerț ambulant cu fructe, legume etc. II. Adj. Care aparține Olteniei sau oltenilor (I), privitor la Oltenia sau la olteni, originar din Oltenia; oltenesc. – Olt (n. pr.) + suf. -ean.
DÓMN, domni, s. m. 1. Termen de politețe pentru un bărbat. ♦ (Fam.; la voc.) Termen impersonal de adresare care însoțește de regulă o frază exclamativă, interogativă etc. ♦ Soț. ♦ (Pop.) Orășean. 2. persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stăpân. 3. Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu. 4. Dumnezeu; Isus Cristos. ◊ Expr. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace, a(-l) lăsa să facă ce vrea; a ignora. ♦ (La voc.) Exclamație, invocație impersonală exprimând mirare, amărăciune, surpriză. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ◊ Expr. Vezi, doamne = chipurile, vorba vine. [Voc. (1-3) domnule, dom'le, (4) doamne; nom., voc. și (1) domnu, don', dom'] – Lat. dom(i)nus.
MILITÁR, -Ă, militari, -e, s. m. și f., adj. l. S. m. și f. persoană care face parte din cadrele armatei sau care își face stagiul militar; ostaș, oștean. 2. Adj. Care aparține armatei sau militarilor (1), privitor la armată sau la militari, specific armatei sau militarilor; făcut după principii proprii armatei; milităresc, ostășesc. ◊ Serviciu (sau stagiu) militar = stagiu pe care sunt obligați să-l presteze toți bărbații valizi ai unei țări. ♦ Realizat sau efectuat prin sau de către armată. – Din fr. militaire, lat. militaris, germ. Militär.
BĂTRÂN1 ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre ființe) Care trăiește de mult timp; ajuns la o vârstă înaintată. Om ~. 2) fig. Care are caracterele fizice sau morale ale unei persoane de vârstă înaintată. ◊ Fată ~ă fată care a trecut de vremea măritișului, rămânând nemăritată. Lup ~ om cu multă experiență de viață; om încercat în viață. 3) rar (despre lucruri) Care este făcut de mult timp; care este în întrebuințare de mult timp; vechi. [Sil. bă-trân] /<lat. veteranus
INCONȘTIÉNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care nu este conștient; fără cunoștință. 2) și adverbial Care nu-și dă seama de ceea ce face; lipsit de conștiință; fără judecată. 3) și adverbial (despre acțiuni, lucruri etc.) Care este făcut fără participarea conștiinței sau a voinței; efectuat din instinct; instinctiv; mașinal; automat; involuntar; mecanic. [Sil. -con-ști-ent] /<lat. inconsciens, ~ntis, fr. inconscient
cîrpáci (cârpáci), s. m. – 1. Meseriaș care peticește. – 2. persoană care lucrează prost. – Mr. cîrpaci. Sl. (bg. kurpačĭ, cf. Conev 60; slov. kèrpač). – Der. cîrpăci (var. cîrpoci, cîrpogi), vb. (a petici; a lucra prost); cîrpăceală, cîrpăcie, s. f. (lucru prost făcut); cîrpăcitor, adj. (care peticește). Cf. cîrpă, cîrpi.
A APUCÁ apúc 1. tranz. 1) A lua (cu mâna, cu dinții etc.) ținând. ~ de mânecă. ~ o creangă. ◊ ~ de gât (pe cineva) a sili pe cineva să facă ceva. 2) (lucruri, obiecte etc. aflate la îndemână) A lua la repezeală. 3) fig. (despre stări fizice sau sufletești) A pune stăpânire; a cuprinde. ◊ Ce te-a apucat? ce ți-a trăsnit prin cap? 4) (persoane sau vehicule gata de plecare) A găsi în ultimul moment; a prinde. 5) A ajunge să trăiască. ~ vremuri grele. 2. intranz. 1) A primi ceva (un obiect, o deprindere etc.) prin tradiție. Așa am apucat de la părinți. 2) A lua direcția; a face; a se îndrepta. ◊ Care pe unde apucă care unde nimerește. /<lat. aucupare
ALIÁNȚĂ s.f. 1. Pact între două sau mai multe grupuri, făcut pentru a întări o legătură sau în vederea realizării unor anumite scopuri; legătură stabilită între două sau mai multe state pe baza unui tratat. 2. Legătură care se stabilește între familiile a două persoane care se căsătoresc. ◊ Rudă prin alianță = persoană înrudită cu cineva prin căsătorie. [< fr. alliance].
CEH, -Ă, cehi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. persoană care face parte din populația de bază a Cehiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Cehiei sau populației ei, privitor la Cehia sau la populația ei; cehesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de cehi (1), făcând parte din ramura apuseană a limbilor slave. – Din ceh. čech. Cf. sl. cĕhŭ.
BUTÓI ~oáie n. 1) Vas de mare capacitate, cu capetele mai înguste decât mijlocul, făcut din doage cercuite și folosit pentru păstrarea diferitelor lichide, în special a vinului; bute; poloboc. ◊ A aduce a ~ a mirosi a butoi. A vorbi ca din ~ a vorbi răgușit. ~ fără fund se spune despre o persoană care (poate) bea mult. 2) Conținutul unui asemenea recipient. Un ~ de vin. [Sil. bu-toi] /bute + suf. ~oi
JURĂMÂNT, jurăminte, s. n. 1. Afirmare, promisiune, făgăduială solemnă făcută de o persoană (adesea printr-o anumită formulă în care este invocată divinitatea) de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte; jur3. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria (față de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, făgăduială fermă de a face ceva. – Din lat. juramentum.
CÁRTE cărți f. 1) Scriere tipărită, legată sau broșată în volum. ◊ ~ de căpătâi lucrare preferată de cineva, absolut indispensabilă într-un domeniu de activitate. 2) fig. Bagaj de cunoștințe pe care le posedă cineva; învățătură; studii. ◊ A face ~ a însuși cunoștințe. A ști ~ a fi om învățat. A vorbi ca din ~ a vorbi ca un om învățat. A lega ~ea de gard a renunța la învățătură. 3) Document oficial, cu date personale care confirmă drepturile unei persoane; carnet. ~ de muncă. 4) Bucată de carton de dimensiuni mici, care conține diferite însemnări și servește la anumite scopuri. ~ de vizită. ~ poștală. ~ de joc. 5) înv. Comunicare în scris trimisă cuiva; scrisoare; răvaș. A trimite ~. 6) înv. Caiet unde se fac diferite însemnări cu caracter administrativ; registru. ~ de imobil. [G.-D. cărții] /<lat. charta
CABINÉT, cabinete, s. n. 1. Încăpere destinată exercitării unei munci intelectuale legate de o anumită profesiune. ♦ Biroul unei persoane cu muncă de răspundere. Cabinetul ministrului. ◊ Șef (sau director) de cabinet = funcționar însărcinat cu pregătirea lucrărilor unui conducător de mare instituție. Lucrări de cabinet = lucrări auxiliare, de secretariat. (În vechea organizare judecătorească) Cabinet de instrucție = birou în care se făcea cercetarea și trierea probelor de acuzare. ♦ Încăpere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatică. 2. Secție sau serviciu în organizațiile politice, în întreprinderi și în instituții de învățământ, destinate unor studii și consultații de specialitate. ◊ Cabinet de partid = centru în care se dau îndrumări teoretice și metodice cadrelor de lectori, conferențiari și propagandiști ai partidului și celor care studiază marxism-leninismul. 3. (În unele țări) Consiliu de miniștri; guvern. – Fr. cabinet.
A VÂRÎ́ vâr tranz. 1) (obiecte) A face să intre înăuntru; a băga; a introduce. ◊ A-i ~ cuiva (ceva) pe gât a forța pe cineva să facă ceva contra voinței sale. A-i ~ cuiva (ceva) în cap a) a face pe cineva să înțeleagă bine ceva; b) a-i insufla cuiva ceva. A-și ~ (sau ~ cuiva) mințile în cap a se cuminți sau a cuminți pe cineva. 2) (persoane) A face pe cineva să intre undeva benevol sau forțat. 3) (animale) A mâna, a băga înăuntru. ~ vacile în ocol. ◊ ~ pe cineva (de viu) în groapă (în mormânt sau în pământ) a-i amărî viața cuiva; a omorî. /<sl. virĕti
CÁDRU s.n. I. 1. Schelet făcut din bare de lemn, de metal, de beton armat etc., legate rigid pentru a forma un suport rezistent; suport care susține diferite aparate. ♦ Ramă. ♦ Aparat de gimnastică pentru mișcări de mlădiere prin suspensie, șerpuire etc. 2. (Fig.) Mediu înconjurător al unei persoane, al unui lucru etc.; ambianță. 3. (Fig.) Limitele în care se desfășoară o activitate, o acțiune: (p. ext.) ceea ce este cuprins între aceste limite. 4. Element al unei mărci poștale constituind detaliul exterior al desenului. 5. Imagine înregistrată pe un film fotografic; clișeu, negativ. ♦ (Cinem.) Spațiu dintr-un film cuprinzând o succesiune continuă de imagini, înregistrate fără oprirea aparatului de filmat; câmp. II. (La pl.) Efectiv al unei întreprinderi, al unei instituții, al unei unități, al unei organizații etc.; (la sg.) cel care face parte din efectivul unei întreprinderi, al unei instituții, al unei unități, al unei organizații etc. [Var. cadră s.f. / cf. (I) fr. cadre, (II) rus. kadri].
IMUNITÁTE s. f. 1. rezistență a unui organism față de anumite infecții, otrăvuri sau alte substanțe străine. 2. situație a unei persoane care beneficiază de anumite prerogative sau scutiri legale speciale în cadrul sarcinilor ori drepturilor pe care le are. ♦ ~ parlamentară = drept de care se bucură membrii unei adunări legiuitoare de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte; ~ diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. (< fr. immunité, lat. immunitas)
IMUNITÁTE s.f. 1. Stare a unui organism care a devenit rezistent față de anumite boli sau otrăvuri. 2. Situația unei persoane care beneficiază de anumite prerogative sau scutiri legale speciale în cadrul sarcinilor sau drepturilor pe care le are. ◊ Imunitate parlamentară = situație de care se bucură membrii unei adunări legiuitoare de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte; imunitate diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. [Cf. fr. immunité, lat. immunitas].
A PROMOVÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A ridica într-un post sau într-un grad superior; a înainta; a avansa. 2) (elevi, studenți etc.) A aprecia cu note pozitive, admițând la etapa următoare de studii. 3) (o clasă sau un curs) A termina cu note pozitive. 4) (idei, cauze, doctrine etc.) A susține făcând să capete (o largă) răspândire. /<lat. promovere
ORB2 oárbă (orbi, oárbe) 1) și substantival (despre ființe) Care nu vede cu amândoi ochii. Cal ~. Alfabet pentru orbi. ◊ A se ține (de ceva) ca ~ul de gard a urma întru totul modelul imitat. ~ului degeaba îi spui că s-a făcut lumină pe cel prost în zadar îl povățuiești. 2) fig. Care este lipsit de lumină; cufundat în întuneric; obscur. ◊ Fereastră oarbă adâncitură în perete, sub formă de fereastră, făcută în scop decorativ. Cameră oarbă cameră fără ferestre. Cartuș ~ cartuș cu exploziv, dar fără glonț; cartuș fals. 3) fig. (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsă de rațiune, de judecată. Supunere oarbă. Încredere oarbă. /<lat. orbus
DÓCTOR s. m. 1. titlu științific conferit doctoranzilor în urma susținerii examenelor și a unei teze originale; posesor al unui asemenea titlu. ♦ ~ docent = titlu științific care se acordă doctorilor (1) care fac dovada unei activități științifice îndelungate și valoroase; ~ honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățământ superior unei personalități de mare prestigiu, din țară sau din străinătate, pentru realizări deosebite în domeniul științei, tehnicii și culturii, pentru servicii de mare însemnătate aduse patriei și umanității. 2. medic. 3. (fam.) persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. (< germ. Doktor, lat. doctor, fr. docteur)
VECHI véche (vechi) 1) (în opoziție cu nou) Care este făcut demult; care este în întrebuințare de mult timp. Oraș ~. Haină veche. Cuvânt ~. ◊ Vorbă veche vorbă din bătrâni; proverb. 2) (despre produse agricole) Care este din recolta anilor trecuți. Grâu ~. Cartofi ~. ◊ Vin ~ vin având calități deose-bite, datorită păstrării îndelungate. 3) (despre alimente, medicamente etc.) Care și-a pierdut proprietățile pozitive; alterat; stricat. Carne veche. 4) (despre persoane) Care este cunoscut de multă vreme. Prieten ~. Colaborator ~. ◊ Lumea veche a) lume care a existat în antichitate; b) orânduire socială perimată. 5) ( mai ales despre specialiști) Care are experiență bogată într-un domeniu de activitate; care activează de multă vreme. Medic ~. 6) Care vine din vechime; rămas din bătrâni; bătrânesc. Idee veche. Metode ~. /<lat. veclus
VECÍN, -Ă, vecini, -e, adj., subst. I. 1. Adj. Care este, se află, stă alături, în apropiere de cineva sau de ceva. 2. S. m. și f. persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva; popor, stat etc. care este vecin (I1) cu alt popor, cu alt stat etc. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături. II. S. m. Țăran aservit stăpânului feudal din Moldova medievală, obligat să facă acestuia prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani; rumân, iobag. – Lat. vicinus.
bag, a băga v. tr. (cp. cu vsl. badati, a găuri). Introdus, vîr, fac să intre: a băga dulapu’n casă. Așez, fac să fie primit ca: îl bag în funcțiune, îl bag argat. Implic, amestec: a băga pe cineva în datoriĭ, în belea. Cauzez, produc: a băga groaza’n cineva (a-l băga în groază, a-l spăimînta). A băga sama saŭ (ob.) a băga de samă, a lua aminte, a observa. A băga în samă o persoană, a o lua în considerațiune. V. refl. Mă angajez: s’a băgat vizitiŭ. Intru, mă vîr, mă amestec: nu te băga în tărîță, că te mănîncă porcii (Prov.).
URSÁR (‹ urs) s. m. (Rar) persoană (de obicei de etnie romă) care are urși dresați pe care îi pune să joace, dând un fel de spectacole prin sate. În România au existat u., cu deosebire în sec. 19 și în prima jumătate a sec. 20, după care aceste spectacole au fost interzise iar urșii eliberați. Sporadic se mai practică în țări din Pen. Balcanică, dar se fac eforturi pentru eliminarea lor.
PRĂJÍNĂ, prăjini, s. f. 1. Bucată de lemn lungă și subțire, de obicei folosită pentru a fixa sau a susține ceva. ◊ Expr. A nu-i (mai) ajunge (nici) cu prăjina la nas, se spune despre un om încrezut, înfumurat. A paște (pe cineva) cu prăjina = a urmări (pe cineva) pentru a-i face rău. A lua (pe cineva) cu prăjina = a alunga pe cineva. ♦ Epitet depreciativ pentru o persoană foarte înaltă (și slabă). 2. Tijă lungă (de metal) cu diverse întrebuințări (tehnice). 3. Bară de lemn, de bambus, de fibre sintetice, de metal, folosită în atletism la săritura în înălțime; probă atletică practicată cu acest instrument. 4. Veche unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu circa 5- 7 metri; veche unitate de măsură pentru suprafețe, egală cu circa 180-210 metri pătrați. ♦ (Concr.) Instrument cu care se făcea altădată măsurătoarea acestor lungimi și suprafețe. – Et. nec.
A LĂSÁ las tranz. 1) A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns; a face să devină liber. ◊ ~ pasărea să zboare din colivie a elibera pe cineva prins. ~ (cuiva) sânge a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, sânge. 2) A pune ceva undeva. ~ haina în cui. 3) A da voie (să se înfăptuiască ori să aibă loc); a permite; a îngădui. 4) A face, a admite ca cineva sau ceva să ramână în starea în care se află. ◊ ~ (pe cineva) în pace a nu deranja pe cineva; a-l lăsa să facă ce vrea. ~ (pe cineva) în voie a da cuiva libertate deplină. 5) A face să nu se execute ceva la timp. ◊ ~ de azi pe mâine a amâna mereu ceva. 6) A face să rămână ceva în urma sa; a transmite prin moștenire. 7) A trece cu vederea; a nu lua în seamă; a nesocoti. ◊ ~ la o parte a nu ține cont. 8) A face să fie mai jos. ~ perdelele. 9) (locuri sau persoane) A părăsi plecând în altă parte; a abandona. 10) A uita ceva. ~ ușa deschisă. /<lat. laxare
PROÁSPĂT ~ătă (~eți, ~ete) 1) (despre alimente, fructe, legume) Care este făcut, dobândit sau recoltat de curând; care n-a fost conservat. Pește ~. 2) (despre plante) Care este rupt de curând; neofilit. Legume ~ete. 3) (despre apa de băut) Care a fost adusă de curând de la sursă (de la fântână, izvor etc.). 4) (despre aer) Care este lipsit de impurități; curat. 5) fig. Care este foarte tânăr; fraged. 6) Care a apărut de curând; care durează de puțină vreme; recent; nou. Informații ~ete. 7) (despre persoane) Care a fost numit de curând într-un post. Ministru ~. 8) Care a căpătat forțe noi; reconfortat; odihnit. /<ngr. prósphatos
NOU3 nóuă (noi) (în opoziție cu vechi) 1) Care este făcut de curând; care există de puțin timp; proaspăt; recent. ◊ ~-nouț absolut nou. 2) (despre produse agricole) Care este din recolta anului în curs. Pâine nouă. 3) și fig. Care există de puțin timp; recent. Carte nouă. ◊ Lună nouă a) luna în faza ei inițială, în formă de seceră subțire; b) timpul cât durează această fază. (Copil) ~-născut (copil) care s-a născut de curând. Ce mai (e) ~? ce noutăți mai sunt? Nimic ~ nici un fel de noutăți. 4) (despre persoane) Care a venit undeva de curând (și este încă necunoscut sau puțin cunoscut). 5) Care nu a fost cunoscut mai înainte. Metodă nouă. 6) Care diferă (în mod esențial) de ceea ce a fost în trecut. Vremuri noi. 7) Care ține de timpurile noastre; propriu timpului prezent sau trecutului apropiat; modern; contemporan. Tehnică nouă. 8) (înaintea unui substantiv) Care prin calitățile sale amintește de cineva (sau de ceva). ~l Orfeu. 9) Care se adaugă la cele de mai înainte. Forțe noi. /<lat. novus
VÍZITĂ, vizite, s. f. 1. Faptul de a merge la cineva în scopul unei întrevederi cu caracter prietenesc, oficial sau de curtoazie. ◊ Carte de vizită = bucată mică de carton, dreptunghiulară, pe care este scris numele unei persoane, profesiunea și titlurile sale, adresa etc., și pe care titularul o înmânează sau o trimite unor cunoscuți, cu diverse prilejuri. ◊ Expr. A fi în vizită cu cineva = a avea relații de prietenie cu cineva, a-și face vizite reciproc. 2. Oficiu prestat de medicul care se deplasează la domiciliul unui bolnav sau care primește un pacient pentru consultație. ♦ Deplasare zilnică făcută în saloanele unui spital, la patul bolnavilor, de către medici, însoțiți de personalul auxiliar. ◊ Vizită medicală = control medical (periodic) făcut salariaților, elevilor etc. 3. Deplasare la fața locului într-o localitate, într-o regiune, la un obiectiv, cu scopul de a le cunoaște, de a le controla etc. – Din fr. visite.
NEBÚN1 ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre persoane) Care are tulburări psihice grave; care și-a ieșit din minți; alienat mintal; dement. ◊ ~ de cap se spune despre cineva care suferă de o boală mintală. Casă de ~i spital de boli psihice. Ești ~? se spune pentru a-și exprima dezacordul în legătură cu acțiunile, afirmațiile sau cu intențiile cuiva. A fi ca ~ a-și pierde cumpătul (în urma unei emoții). A fi (sau a umbla) ~ după cineva (sau după ceva) a-i plăcea cuiva cineva sau ceva nespus de mult. Nu te fă ~! a) nu te face a nu pricepe; b) nu-ți face de cap!; astâmpără-te! 2) fig. Care este lipsit de chibzuință în acțiuni; nesocotit; nesăbuit. Gând ~. 3) și adverbial Care vădește o putere de nestăvilit; deosebit de tare. Vântul bate ~. /ne- + bun
A PIȘCÁ pișc tranz. 1) (ființe) A apuca cu vârful degetelor de piele strângând-o (și provocând durere); a ciupi. 2) (bucăți mici, vârfuri, margini) A înlătura câte puțin prin rupere sau tăiere; a ciupi. 3) fam. (despre persoane) A fura în cantități neînsemnate și pe nesimțite; a ciupi. 4) și fig. (despre insecte) A face să aibă o senzație dureroasă (prin înțepare sau mușcare); a ciupi; a mânca; a mușca. ◊ Cât te-ar ~ un purice puțin de tot. Pișcă de limbă se spune despre condimente sau băuturi alcoolice care produc o senzație de usturime. 5) fig. A înțepa cu vorba; a critica ușor; a ciupi. 6) (ființe) A lovi ușor (cu biciul, cu palma); a ciupi. 7) (coardele unor instrumente muzicale) A apuca cu vârful degetelor, făcând să vibreze; a ciupi. /Orig. nec.
consíliŭ m. (lat. consilium). Sfat, sfătuire, părere dată cuĭva ca să facă ceva. Adunare p. a se sfătui. Localu consiliuluĭ. Consiliŭ de miniștri, consiliŭ p. a delibera despre afacerile statuluĭ. Consiliŭ de războĭ, consiliŭ p. justiția militară. Consiliŭ de stat, consiliŭ p. a prepara legĭ, ordonanțe și regulamente, a rezolva dificultățile care se ridică în materie administrativă și a judeca apelurile contențiosuluĭ administrativ. Consiliŭ județenesc (greșit zis județean), consiliu compus din 18 membri, p. afacerile județuluĭ. Consiliŭ comunal, consiliŭ compus tot din 18 membri, p. afacerile comuneĭ. Consiliŭ permanent, consiliŭ alăturat ministeruluĭ Educațiuniĭ Naționale. Consiliŭ de familie, consiliŭ compus din rude și prezidat de un judecător ca să apere interesele unuĭ minor. Consiliŭ judiciar, persoană numită de un tribunal ca să-l înfrîneze pe cel declarat în stare de prodigalitate saŭ incapacitate civilă saŭ legală. Consiliŭ de disciplină, tribunal instituit p. disciplină. Consiliŭ de zece, un tribunal secret în foasta [!] republică a Venețiiĭ.
sărcinér, sărcinére, s.n. și sărcinéri, s.m. (reg.) 1. (s.n.) par lung și gros înfipt în pământ, făcut din trunchiul unui copac tânăr, cu crengile retezate aproape de tulpină, pe care țăranii și ciobanii atârnă, la țară, diferite obiecte gospodărești; prepeleac, olar, sărcior; cuier. 2. (s.n.) lemn fixat vertical pe plută, de care plutașii își agață hainele sau alte obiecte. 3. (s.n.) nume dat unor obiecte asemănătoare ca formă cu sărcinerul și care au diverse întrebuințări: a) trunchi de copac tânăr, cu crengile retezate aproape de tulpină, înfipt în pămînt, pe care se clădește claia de fân; b) fiecare dintre prăjinile legate căte două cruciș și așezate în părțile clăii de fân; c) arac pentru susținut fasolea; d) par la gard. 4. (s.m.) persoană care transportă o greutate, o sarcină.
A CRÉȘTE cresc 1. intranz. 1) (despre ființe, plante sau părți ale organismului lor) A se mări treptat și continuu; a se dezvolta. ◊ Să crești mare! formulă de răspuns la salut sau de mulțumire, adresată, mai ales, copiilor. ~ văzând cu ochii a crește foarte repede. 2) (despre un organism sau despre părți ale lui) A reveni la condiția inițială; a se regenera; a se reface; a se restabili. 3) fig. (despre persoane) A trece printr-o serie de schimbări spre o treaptă superioară; a progresa; a propăși; a evolua; a se dezvolta; a avansa; a înainta. 4) A petrece anii de copilărie; a copilări. 5) (despre aluat) A se transforma într-o masă afânată sub acțiunea drojdiilor (sau a altor fermenți); a dospi. 6) (despre ape) A-și mări volumul, depășind limitele normale; a se umfla. 7) A lua proporții (ca număr, volum, intensitate etc.); a se dezvolta. ◊ A-i ~ cuiva inima în piept (sau sufletul) (de bucurie) a simți un sentiment de satisfacție deplină. 2. tranz. 1) (copii) A avea în grijă asigurând cu cele necesare și educând (până la vârsta maturității). 2) (animale, păsări) A îngriji făcând să se înmulțească. 3) rar (plante) A semăna, a îngriji și a recolta (în vederea obținerii unui venit); a cultiva. /<lat. crescere
CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Acoperământ pentru cap făcut din blană de oaie sau de alt animal. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu, a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Comp. alb. kësul'ë.
căcĭúlă f., pl. ĭ (mlat. casibula, chepeneag, manta cu glugă, de unde s´a făcut casibla, casiula, cășulă, ca sulă, fiulă din subula, fibula, ĭar de aci căcĭulă, ca cĭut, cĭutură, cĭoarice, cimpoĭ, cepeleag din ș-. Din var. casubula vine fr. chasuble și sp. casulla, patrahir. D. rom. vine ngr. kasúla, haĭnă grosolană, și în Epir katsúla, scufie; alb. kâšúlĭă, scufie, vsl. bg. rut. rus. koŭlĭa, sîrb. kóšulia, cămașă, rus. „blană scurtă, ie, bluză”; bg. kačúl, moț, kačúlka, glugă; ung. kacsulya. Cp. cu capot. V. Meyer, EWaS. și Bern. 1,586). Glugă (Hațeg). Cușmă, acoperemînt de blană p. a apăra capu de frig. Lucru care seamănă a căcĭulă (ca circumflexu). Prietin [!] de căcĭulă, un om pe care nu-l cunoștĭ de cît din salut (din scosu căcĭuliĭ). Altă căcĭulă, altă afacere, altă socoteală. Un franc de căcĭulă, plătind cîte un franc de fie-care persoană. Cu musca pe căcĭulă, V. muscă. V. și chĭulaf și căiță.