Rezultate din textul definițiilor
RISPOSTA s. f. (muz.) a doua voce (si urmatoarele) dintr-un canon, care raspunde preluand tema propusa de prima voce (proposta). (< it. risposta)

ANTIFON1, antifoane, s. n. Versete sau parafrazari din psalmi care sunt repetate de doua coruri sau de doua voci, ca si cum si-ar raspunde reciproc; cantare repetata de doua coruri, la slujba bisericeasca. – Din sl. antifonu.

DUET, duete, s. n. Compozitie muzicala sau parte a unei compozitii muzicale care se executa pe doua voci sau la doua instrumente; grup vocal sau instrumental care executa o asemenea compozitie; duo. – Din it. duetto.

DIAFONIE s.f. 1. Auzire a unei convorbiri telefonice de pe un circuit pe altul. 2. (Muz.) Acord muzical in care un sunet este sustinut de octava, cvarta sau cvinta lui corespunzatoare. ♦ Muzica veche pe doua voci. [Gen. -iei. / < fr. diaphonie, cf. gr. diaphonia].

DIALOG s.n. 1. Conversatie, convorbire intre personajele unei opere dramatice; forma in care sunt scrise operele dramatice; pasaj dintr-o opera literara care reproduce convorbirea unor personaje. ♦ Scriere redactata sub forma de convorbire. ♦ Alternare de fraze muzicale care parca raspund una alteia, fiind executate de doua voci sau instrumente ori chiar de un singur instrument cu registre diferite. 2. Convorbire, discutie intre doua persoane. [< fr. dialogue, it. dialogo, lat. dialogus, gr. dialogos].

RISPOSTA s.f. (Muz.) a doua voce si urmatoarele intr-un canon, care raspund primei prezentari a temei (proposta). [< it. risposta].

DUET s.n. 1. Ansamblu de doi cantareti sau instrumentisti; compozitie muzicala interpretata de doua voci sau de doua instrumente; duo. 2. (Fig.) Discutie, taifas in doi. [Pron. du-et, pl. -te, -turi. / < it., fr. duetto].

duo s. n. – Compozitie muzicala executata pe doua voci. It. duo.Der. duet, s. n., din it. duetto; duetist, s. m., din fr. duettiste.

DIAFONIE s. f. 1. trecere a unui semnal de pe o cale de transmisiune pe o alta cale. 2. acord muzical in care un sunet este sustinut de octava, cvarta sau cvinta corespunzatoare acestuia. 3. muzica veche pe doua voci. (< fr. diaphonie)

DIALOG s. n. 1. conversatie intre doi vorbitori. 2. schimb de opinii intre reprezentantii a doua partide, state etc. 3. ansamblu de replici schimbate intre personajele unei piese de teatru sau ale unui film; pasaj dintr-o opera literara care reproduce convorbirea unor personaje. ♦ ~ interior = replicile pe care le schimba cu sine insusi un personaj literar. ◊ scriere redactata sub forma de dialog (1). 4. alternare de fraze muzicale care parca raspund una alteia, executate de doua voci sau instrumente ori chiar de un singur instrument cu registre diferite. (< fr. dialogue, lat. dialogus)

STRETTO I. s. m. tehnica de compozitie, specifica muzicii baroce, care are in vedere intrarea unei a doua voci inainte ca prima sa-si fi epuizat tema. II. adv. strangand, accelerand. (< it. stretto)

ANTIFON1, antifoane, s. n. Versete sau idei din psalmi care se repeta de doua coruri sau de doua voci, ca si cum si-ar raspunde reciproc; cantare repetata de doua coruri, la slujba bisericeasca. – Slav (v. sl. antifonu < gr.).

BITONALITATE s.f. (Muz.) Miscare simultana a vocilor in doua tonalitati diferite; bitonalism. [< fr. bitonalite].

SECUND s.n. 1. vocea a doua care acompaniaza o voce prima. 2. (Poligr.) Titlu interior al cartilor si brosurilor. // s.f. Tiparul de pe a doua fata a unei coli de tipar. [< fr. second, it. secondo, cf. lat. secundus].

BITONALITATE s. f. (muz.) miscare simultana a vocilor in doua tonalitati diferite; bitonalism. (< fr. bitonalite)

SECUND, -A I. adj. imediat dupa primul. II. num. ord. al doilea. III. s. m. 1. ofiter de nava care ajuta sau inlocuieste pe comandant. 2. persoana care ajuta pe o alta in munca, in afaceri. ♦ (arbitru) ~ = (volei, baschet, hochei etc.) arbitru care secondeaza pe arbitrul principal in conducerea unei competitii. ◊ (box) tehnician (antrenor) care isi asista elevul la coltul ringului in timpul meciului. IV. s. n. 1. vocea a doua care acompaniaza o voce prima. 2. titlu interior al cartilor si brosurilor. V. s. f. tiparul de pe a doua fata a unei coli de tipar. (< fr. second, lat. secundus)

DIPLOFONIE s.f. Emisiune de doua tonuri a vocii, datorita unei tensiuni inegale a coardelor vocale. [Gen. -iei. / < fr. diplophonie, cf. gr. diploos – dublu, phonevoce].

DIPLOFONIE s. f. emisiune de doua tonuri ale vocii, datorita unei tensiuni inegale a coardelor vocale. (< fr. diplophonie)

CANON, canoane, s. n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina in cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa impreuna aceeasi melodie. ♦ Cantare bisericeasca; p. ext. cantec; glas. 6. Litera de tipar, avand corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau in trecut cartile canonice. – Din sl. kanonu, fr. canon, germ. Kanon.

FUGA2, fugi, s. f. Forma muzicala polifonica pe doua sau mai multe voci, in care o melodie expusa de o voce este reluata pe rand de celelalte voci si dezvoltata dupa legile contrapunctului. – Din it. fuga.

POLIMETRIE s. f. Suprapunere de masuri care evolueaza simultan in muzica scrisa pentru doua sau mai multe voci si care se caracterizeaza prin faptul ca timpii tari, initiali, ai masurilor nu coincid intotdeauna. – Din it. polimetria.

CANON ~oane n. 1) Dogma religioasa. 2) Sanctiune aplicata de cler pentru incalcarea unei astfel de dogme; penitenta. 3) fig. Suferinta fizica sau morala foarte puternica; cazna; tortura; supliciu. 4) Principiu in arta unei epoci care se cere a fi urmat cu strictete. ~ al artei clasice. 5) fig. Regula rigida, bazata pe principii formale. 6) Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci executa succesiv aceeasi melodie. A canta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon

CANON s.n. 1. (Arte) Regula care facea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii intr-o anumita epoca; regula rigida, obligatorie. ♦ Proportie care exista intre diferitele parti ale corpului omenesc. 2. Compozitie muzicala polifonica in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa fiecare aceeasi melodie. 3. Caracter de litera de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regula].

POLIMETRIE s.f. Combinarea simultana a doua sau a mai multor feluri de masuri in muzica scrisa pentru doua sau mai multe voci. [Gen. -iei. / < it. polimetria, cf. gr. polys – mult, metron – masura].

UNISON s.n. Efect obtinut prin producerea simultana a unui sunet de aceeasi inaltime de catre doua sau mai multe voci sau mai multe voci si instrumente. ♦ A canta la unison = a executa simultan aceeasi melodie pe mai multe voci sau la mai multe instrumente; (fig.) a fi (sau a lucra) in deplina concordanta cu cineva. [< fr. unisson, cf. it. unisono < lat. unus – unul, sonus – sunet].

BITONAL, -A adj. (muz.) 1. care admite existenta simultana a doua tonuri. 2. (despre o voce alterata) care rezulta prin formarea simultana a doua sunete in laringe. (< fr. bitonal)

CANON s. n. 1. norma, regula fundamentala. ◊ (arte) regula fixa care stabileste proportia diferitelor parti ale corpului. 2. compozitie polifonica in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa fiecare aceeasi melodie; imitatie (2). 3. caracter de litera de 36 puncte tipografice. 4. ansamblul cartilor considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie. (< fr. canon, germ. Kanon)

UNISON s. n. 1. executare simultana a acelorasi sunete de aceeasi inaltime de catre doua sau mai multe voci ori instrumente. 2. (fig.) acord, deplina concordanta de idei, de sentimente, de interese. (< fr. unisson, lat. unisonus)

CANON, canoane, s. n. 1. Lege sau regula bisericeasca. ♦ Norma morala. 2. Pedeapsa data la incalcarea unui canon (1).Fig. Suferinta, chin. 3. Regula facand parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epoca; p. ext. regula rigida, formalista. 4. Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa impreuna aceeasi melodie. ♦ Cantare bisericeasca; p. ext. cantec; glas. 5. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. – Slav (v. sl. kanonu < gr.).

HETEROFONIE, heterofonii, s. f. Deviere incidentala de la linia melodica de baza in cazul suprapunerii a doua sau a mai multor voci care intoneaza aceeasi melodie. [Var.: eterofonie s. f.] – Din fr. heterophonie.

CATCH s.n. 1. Lupta sportiva in care concurentii pot prinde orice parte a corpului adversarului. 2. Cantec liric englez pentru doua, trei sau mai multe voci, in stil polifonic, destinat a fi interpretat numai de barbati. [Pron. checi, scris si checi. / < fr. catch, cf. engl. catch as catch can – prinde de unde poti].

CATCH [CHECI] s. n. 1. lupta sportiva in care concurentii pot prinde orice parte a corpului adversarului. 2. cantec liric englez pentru doua, trei sau mai multe voci, in stil polifonic, destinat a fi interpretat numai de barbati. (< fr., engl. catch)

TREMOLO s. n. 1. ornament melodic din prelungirea unui sunet prin repetarea rapida a acestuia sau din alternarea a doua sunete nealaturate. 2. v******e, tremur al vocii, produs de o stare emotiva. (< it. tremolo, fr. tremolo)

SECUND, -A, secunzi, -de, num. ord., adj., s. n. 1. Num. ord., adj. Care vine imediat dupa primul in ordinea locului, a timpului sau a rangului; al doilea. ◊ Ofiter secund (si substantivat, m.) = ofiter care indeplineste functia de adjunct al unui capitan de vas. Arbitru secund (si substantivat, m.) = arbitru care ajuta pe arbitrul principal in conducerea unei competitii sportive. 2. S. n. voce care acompaniaza o voce prima si care se gaseste pe locul al doilea in executarea unei melodii cantate din gura sau dintr-un instrument. – Din fr. second, lat. secundus.

COARDA1 ~e f. 1) Fir elastic, flexibil, care, fiind fixat la instrumente muzicale (vioara, pian etc.), produce oscilatii acustice; struna. ~ de chitara.Orchestra de ~e orchestra alcatuita din instrumente muzicale cu coarde. A intinde ~a pana se rupe a intrece masura in ceva. 2) Segment de dreapta care uneste doua puncte ale unei curbe plane, fara a o intersecta. 3) Sfoara care leaga bratele unui ferastrau cu rama, pentru a tine intinsa panza. 4) Sfoara avand la capete doua manere, cu care se joaca copiii sarind peste ea sau se foloseste in unele exercitii sportive. 5) pop. Tesut conjunctiv, membranos, alb-sidefiu, rezistent, care leaga muschii de oase; tendon. ◊ ~ele vocale cele doua membrane simetrice ale laringelui, a caror v******e produce vocea. 6) Curbura gatului la cal (acoperita de coama). 7) Ramura din tulpina vitei de vie. 8) Suvita de sirop de zahar sau de dulceata prea tare legat. [G.-D. coardei; Sil. coar-da] /<lat. chorda

CODETTA s. f. (muz.) 1. coda1 de mici dimensiuni. 2. intermezzo la o singura voce care leaga uneori in fuga prima si a doua expozitie a subiectului. (< it. codetta)

CONCERTANT ~ta (~ti, ~te) 1) Care concerteaza. 2) Care are caracter de concert. ◊ Simfonie ~ta simfonie in care doua sau mai multe instrumente au rol solistic in orchestra. voce ~ta vocea solistica dintr-un ansamblu coral. /<fr. concertant

CONCERTANT, -A adj. Care concerteaza, care canta un concert. ◊ Gen concertant = gen muzical dezvoltat in sec. XVII-XVIII ca urmare a perfectionarii instrumentelor si a aparitiei concertului; domeniu de manifestare a virtuozitatii instrumentale intruchipate de un solist acompaniat de restul ansamblului; simfonie concertanta = simfonie in care doua sau mai multe instrumente au rolul dominant in orchestra; voce concertanta = voce principala intr-un cor. [Cf. it. concertante, fr. concertant].

CONCERTANT, -A adj. cu caracter de concert. ◊ simfonie ~a = simfonie in care doua sau mai multe instrumente au un rol dominant in orchestra; voce ~a = voce cu caracter de virtuozitate solistica intr-un ansamblu coral. (<fr. concertant)

CONCERTANT, -A, concertanti, -te, adj. Cu caracter de concert (1). ◊ Simfonie concertanta = simfonie in care doua sau mai multe instrumente au, alternativ, un rol dominant in orchestra. voce concertanta = voce principala cu caracter solistic-virtuos intr-un ansamblu coral. – Din fr. concertant.

CONTRALTO, s. n. invar. voce feminina cu registrul cel mai grav si a carei intindere cuprinde aproximativ doua octave. – Din it. contralto.

PARALELISM s. n. 1. proprietate a doua drepte sau plane de a fi paralele; paralelitate. 2. paralela (III, 3) o ~ psihofizic (sau psihofiziologic) = conceptie dualista care considera ca fenomenele fiziologice si cele psihice nu prezinta nici un fel de relatii cauzale intre ele. 3. compozitie prin care se alatura doua idei, sentimente, aspecte prin constructii sintactice. ◊ (muz.) miscare in aceeasi directie a vocilor, fara modificare a intervalelor dintre ele. 4. (biol.) aparitie a unor caractere similare in cursul evolutiei, in populatii (specii) inrudite filogenetic. (< fr. parallelisme)

ARANJAMENT s.n. Acord, intelegere. ◊ Aranjament muzical = transcriere a unei bucati muzicale pentru instrumente sau voci. ♦ (Mat.) Totalitatea posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte, astfel incat doua grupe oarecare sa difere intre ele fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor, fiecare obiect neputand intra decat cel mult o data intr-o grupa. [Pl. -te. / < fr. arrangement].

BOULEZ [bule], Pierre (n. 1925), compozitor si dirijor francez. Muzica dodecafonica („Structures” pentru doua piane, „Polyphonie” pentru 18 instrumente, „Pli selon Pli” si „Le Marteau sans maitre” pentru voce si orchestra, cantate), muzica electronica, concreta, aleatorica.

ARANJAMENT ~e n. 1) Modul in care este aranjat ceva. 2) Intelegerea dintre doua sau mai multe parti; acord; invoiala. 3) Prelucrare a unei bucati muzicale pentru instrumente sau pentru voce. 4) mat. Totalitate a posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte in grupe. /<fr. arrangement

REGISTRU s. n. 1. condica in care se consemneaza diferite date si acte oficiale. ♦ ~ de stare civila = condica in care sunt inregistrate nasterile, casatoriile, decesele etc. 2. dispozitiv cu ajutorul caruia se regleaza tirajul sau inchiderea unui canal, a unei conducte. 3. (arhit.) suprafata orizontala de decoratie intre doua chenare sau delimitata compozitional. 4. intindere a scarii muzicale pe care o poate emite un instrument sau o voce. ◊ garnitura de tuburi (la orga), de butoane (la acordeon) sau de coarde (la clavecin) cu acordaj diferit, dar cu acelasi timbru. ◊ (fig.) trasaturile particulare, tonalitatea proprie unei opere literare, a unui discurs etc. ◊ ansamblu de idei, de teme etc. 5. dispozitiv folosit in centralele telefonice automate la dirijarea selectiei legaturilor. 6. (si s. m.) circuit, dispozitiv din organele de comanda si de calcul ale unui calculator electronic destinat memorarii. 7. (poligr.) ansamblul semnelor de reper care indica suprapunerea exacta a tiparului pe ambele fete ale hartiei. 8. (mar.) institutie de stat, societate care stabileste normele de constructie a navelor, ce trebuie respectate de proprietar sau armator. (< fr. registre, it. registro, germ. Register)

CUARTET ~e n. 1) Compozitie muzicala pentru patru voci sau patru instrumente. 2) Formatie alcatuita din patru cantareti sau patru instrumentisti. ◊ ~ de coarde formatie fundamentala a muzicii de camera (doua viori, viola, violoncel). [Var. cvartet] /<it. quartetto, fr. quartette

TON s.n. 1. Gradul de inaltime al unui sunet. ♦ Intervalul dintre doua trepte alaturate ale gamei diatonice, egal cu doua semitonuri. ♦ A da tonul = a) a stabili tonalitatea unei cantari vocale, folosind diapazonul; b) a initia ceva. 2. Mladiere, inflexiune a vocii, intonatie. 3. Fel de a spune, de a-si exprima gandurile. ♦ Felul in care se prezinta, in general, o scriere (literara). ♦ Fel de a fi, de a se purta in general. 4. Nuanta a culorilor (intr-un tablou). ♦ Culoare dominanta, tonalitatea generala a unui tablou. [Pl. -uri. / cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus].

TON1 s. n. 1. sunet (muzical). ◊ intervalul dintre doua trepte alaturate ale gamei diatonice, echivalent cu doua semitonuri. ♦ a da ul = a) a stabili tonalitatea unei cantari vocale, cu diapazonul; b) a initia ceva. 2. mladiere, inflexiune a vocii, intonatie. 3. fel de a-si exprima gandurile; fel de a fi, de a se purta. ◊ atmosfera specifica din cuprinsul unei opere (literare). 4. nuanta a culorii (intr-un tablou). ◊ culoare dominanta, tonalitatea generala a unui tablou. (< fr. ton, lat. tonus)

REGISTRU s.n. 1. Condica in care se consemneaza diferite date si acte oficiale. 2. Dispozitiv cu ajutorul caruia se regleaza tirajul sau inchiderea unui canal, a unui cilindru. 3. Suprafata dintre doua profiluri orizontale care se intind pe lungimea unei fatade. 4. Intinderea scarii muzicale pe care o poate emite un instrument sau o voce. ♦ (Concr.) Garnitura de tuburi de orga (sau de coarde de clavecin) cu acordaj diferit, dar cu acelasi timbru. 5. Dispozitiv folosit in centralele telefonice automate la dirijarea selectiei legaturilor. ♦ Registru de memorie = dispozitiv care face parte din organele de comanda si calcul ale unui calculator electronic. 6. (Poligr.) Ansamblul semnelor de reper care indica suprapunerea exacta a tiparului pe ambele fete ale hartiei. [< fr. registre, it. registro, germ. Register].

POLIFONIE s. f. 1. arta si tehnica suprapunerii armonice a doua sau a mai multor parti vocale ori instrumentale, fiecare pastrandu-si, in ansamblu, individualitatea melodica. 2. halucinatie auditiva in perceperea mai multor voci inexistente. (< fr. polyphonie)

CVARTET, cvartete, s. n. Formatie muzicala alcatuita din patru voci sau din patru instrumente care executa impreuna o compozitie muzicala; compozitie scrisa pentru o asemenea formatie. ◊ Cvartet de coarde = formatie fundamentala a muzicii de camera (doua viori, viola si violoncel). [Var.: cuartet s. n.] – Din it. quartetto, fr. quartette.

DISC1 ~uri n. 1) Obiect rotund si plat. ◊ ~de plug piesa care inlocuieste brazdarul la plug. ~ul lui Newton placa circulara impartita in sapte sectoare ce reproduc culorile spectrului solar si care, prin rotatie rapida, pare alba, demonstrand sinteza luminii albe. ~ de apel dispozitiv al aparatului telefonic automat, avand rolul de a forma numarul de apel spre centrala automata. 2) Placa circulara si plata, de o anumita greutate, folosita de atleti pentru aruncari la distanta. 3) Proba sportiva care se practica cu acest obiect. 4) Piesa de masa plastica sau de ebonita pe care sunt imprimate v******i ale vocii sau ale instrumentelor muzicale, pentru a fi reproduse; placa. 5) Semnal mobil, de forma circulara, care indica reducerea vitezei pe caile ferate. 6): ~ intervertebral cartilaj fibros situat intre doua vertebre. /<fr. disque, lat. discus

CONTRAPUNCT s.n. 1. Prezenta simultana a doua sau mai multe melodii cu caracter independent. ♦ Melodie care se canta concomitent cu tema intr-o lucrare muzicala. 2. Tehnica de a compune muzica pe mai multe voci; (p. ext.) arta de a compune melodii. ♦ Parte a muzicii care studiaza acest fel de compozitie. [< it. contrappunto, cf. fr. contrepoint].

CONTRAPUNCT s. n. 1. prezenta simultana a doua sau mai multe melodii cu caracter independent. ◊ melodie care se canta concomitent cu tema intr-o lucrare muzicala. 2. tehnica de a compune muzica pe mai multe voci. ◊ disciplina muzicala care studiaza acest gen de compozitie. (< it. contrappunto, fr. contrepoint)

TON2 ~uri n. 1) Sunet simplu produs de un corp care vibreaza. 2) muz. Interval intre doua sunete consecutive ale gamei diatonice, egal cu doua semitonuri. ◊ A da ~ul a) a indica tonalitatea unei compozitii muzicale, mai ales vocale; b) a fi initiator al unei activitati; c) a servi drept model. 3) Grad de modulare a vocii in timpul vorbirii (in functie de starea sufleteasca a vorbitorului sau de fondul celor exprimate); intonatie. ~ familiar.A ridica ~ul a vorbi tare si cu asprime. A schimba ~ul a vorbi in alt mod. 4) Grad de intensitate a unei culori. ~ deschis. ~ inchis. 5) Culoare dominanta a unui tablou. /<fr. ton, lat. tonus

RADU, Ioana (1917-1990, n. Bucuresti) (pseudonimul Ioanei Braia), cantareata de muzica populara si romante. A fost una dintre cele doua castigatoare ale concursului organizat in 1936 de Societatea Romana de Radiodifuziune, pentru depistarea de tineri interpreti de muzica populara. Creatoare de stil in muzica de concert, s-a distins prin timbrul particular, grav al vocii si prin sensibilitatea interpretarii, realizand versiuni antologice in ambele mari genuri pe care le-a frecventat.



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)