Rezultate din textul definițiilor
DAR2, daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, in semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ◊ Loc. adv. In dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ◊ Sfintele daruri = painea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Insusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ◊ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi in stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (In conceptia crestina) Ajutor pe care il acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ◊ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. daru.
ELOCVENTA s. f. Insusirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emotionant, convingator. ♦ Expresivitate. [Var.: (inv.) elocinta s. f.] – Din fr. eloquence, lat. eloquentia.
ORATOR, oratori, s. m. Persoana care rosteste un discurs, care vorbeste in public; persoana care are talentul de a vorbi frumos in fata unui public; retor. – Din lat. orator, fr. orateur.
LIMBA, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se afla in gura, servind la perceperea gustului, la mestecarea si la inghitirea alimentelor, la om fiind si organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-si inghiti limba = a) a manca cu pofta; b) a se abtine de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tacut. A alerga (sau a umbla) dupa ceva (sau dupa cineva) cu limba scoasa = a cauta cu orice pret sa obtina sau sa gaseasca ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i iesi) limba de-un cot = a) a-si pierde respiratia, a gafai; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limba de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limba lunga sau a fi lung de limba (sau limba lunga) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mancarime de (sau vierme la) limba = a fi limbut, a nu pastra o taina. A fi slobod la limba (sau limba sloboda) = a spune multe cu sinceritate si fara prudenta, a spune si ce nu trebuie. A-si scurta limba = a vorbi mai putin. A scurta (sau a taia, a lega) limba cuiva = a opri, a impiedica pe cineva sa vorbeasca. A prinde (la) limba = a capata curaj, a incepe sa vorbeasca. A i se lua (sau a-i pieri, a i se incurca, a i se ingrosa cuiva) limba sau a nu avea limba (de grait) = a nu avea curajul sa vorbeasca. A-si pune frau la limba sau a-si tine (sau baga) limba (in gura) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tacea. (A avea) limba ascutita (sau rea, de sarpe) = (a fi) rautacios, malitios in tot ce spune. A intepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limba = a descoase pe cineva, a cauta sa afle tainele cuiva. A fi cu doua limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fatarnic, prefacut. A-si musca limba = a regreta ca a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limba = a nu-si putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia isi exprima gandurile, sentimentele si dorintele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunitati umane, istoric constituita, caracterizat prin structura gramaticala, fonetica si lexicala proprie. ◊ Limba comuna = a) stadiu in evolutia unei limbi, anterior diferentierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, in special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace si procedee (decat sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei si sentimente. Limba surdomutilor. 4. (Inv. si reg.) Vorba, cuvant; grai, glas. ◊ Expr. Cu limba de moarte = ca ultima dorinta (exprimata pe patul mortii). A lega pe cineva cu limba de moarte = a obliga pe cineva (prin juramant) sa-ti indeplineasca o ultima dorinta, exprimata inainte de moarte. 5. (Inv.) Prizonier folosit ca informator asupra situatiei armatei inamice. 6. (Inv. si arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba; popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1. Bara mobila de metal, agatata in interiorul clopotului, care, prin miscare, loveste peretii lui, facandu-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care inlesneste incaltarea pantofilor; incaltator. 4. Bucata de piele, de panza etc. lunga si ingusta, care acopera deschizatura incaltamintei in locul unde aceasta se incheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, a unui briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fasie de lumina care strabate intunericul. 7. Fasie lunga si ingusta de pamant, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscarita; limba-boului = planta erbacee acoperita cu peri aspri si teposi, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) feriga mica cu rizom scurt si tarator, de obicei cu o singura frunza penata compusa (Botrychium lunaria); b) planta erbacee cu flori de culoare albastruie-liliachie, care creste in regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mieluselului) = planta erbacee acoperita cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arariel (Borago officinalis); limba-oii – a) planta erbacee cu frunze dintate si spinoase, cu flori purpurii, care creste prin locuri umede si mlastinoase (Cirsium canum); b) mica planta erbacee cu frunzele dispuse in rozeta si cu flori roz grupate in spice (Plantago gentianoides); limba-pestelui = planta erbacee cu frunzele verzi-albastrui si cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante inrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasa si flori rosii, albe sau galbene; limba-sarpelui = feriga mica cu rizomul lung, cu o singura frunza, de forma ovala, raspandita prin locurile umede, prin tufisuri si paduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = planta erbacee cu tulpina dreapta, cu frunze lanceolate si cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limba-de-mare = peste marin cu corpul oval si asimetric, cu ambii ochi situati pe o singura parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
RETORIC, -A, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa, pusa in valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajuta la insusirea acestei arte. ◊ Figura retorica = forma expresiva a vorbirii, care infrumuseteaza stilul, dandu-i mai multa vigoare si caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamatie emfatica, elocventa ampla si afectata. 2. Adj. Care apartine retoricii (1), privitor la retorica. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (inv.) ritorica s. f.] – Din (1) ngr. ritoriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhetorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhetorique, ngr. ritorikos, germ. rhetorisch.
ORATOR ~i m. 1) Persoana care tine un discurs in public (facand uz de un stil elevat). 2) Persoana care are darul de a vorbi frumos si liber in public; vorbitor. /<lat. orator, fr. orateur
RETORICA f. 1) Arta de a vorbi frumos si convingator; oratorie; elocventa. 2) Ramura a stiintei limbii care se ocupa cu studiul acestei arte. /<ngr. ritoriki, lat. rhetorica, fr. rhetorique
VORBITOR2 ~oare (~ori, ~oare) m. si f. 1) Persoana care are darul de a vorbi frumos si liber in public; orator. 2) Persoana care povesteste sau intretine o conversatie. /a vorbi + suf. ~tor
ELOCVENTA s.f. Talent, arta de a vorbi frumos; elocinta. ♦ Expresivitate, exprimare sugestiva. [Cf. it. eloquenza, lat. eloquentia].
ELOCVENTA s. f. insusirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emotionant, convingator; elocinta. ◊ expresivitate. (< fr. eloquence, lat. eloquentia)
CUVANTARET, -EATA, cuvantareti, -e, adj. (Rar) Cuvantator (1); care vorbeste frumos, mestesugit. – Cuvanta + suf. -aret.
BRUSCA vb. 1. (pop. si fam.) a bruftui, a bruftului, (fig.) a repezi. (El ti-a vorbit frumos si tu l-ai ~.) 2. v. maltrata.
CUVANTATOR1 ~i m. rar Persoana care vorbeste frumos si liber in fata unui public; orator; vorbitor. /a cuvanta + suf. ~tor
ELOCVENT1 ~ta (~ti, ~te) 1) Care vorbeste frumos si convingator. Orator ~. 2) Care vorbeste de la sine (fara a fi exprimat in cuvinte); cu semnificatie vadita; semnificativ; graitor. Gest ~. /<fr. eloquent, lat. eloquens, ~ntis
ELOCVENT, -A adj. 1. Care vorbeste frumos si convingator. 2. Plin de continut, expresiv, demonstrativ. [Var. elocuent, -a adj. / cf. it. eloquente, lat. eloquens < eloqui – a vorbi].
ORATOR s.m. Cel care tine un discurs; vorbitor (la o conferinta etc.); om care are darul vorbirii, care vorbeste frumos. [Cf. lat. orator, fr. orateur].
ELOCVENT, -A adj. 1. care vorbeste frumos si convingator; concludent, edificator. 2. (si adv.) plin de inteles; semnificativ; expresiv, demonstrativ. (< fr. eloquent, lat. eloquens)
vorbiRE ~i f. 1) Proces de transmitere a informatiei cu ajutorul limbii; faptul de a vorbi. ◊ A avea darul ~ii a vorbi liber si frumos in public. 2) Mijloc principal de comunicare intre oameni constand din sistemul fonetic, lexical si gramatical; limba; limbaj; 3) Fel de a vorbi; mod de exprimare. /v. a vorbi
CIVILITATE s.f. (Liv.) Comportare frumoasa, fel curtenitor de a vorbi, de a duce o conversatie; curtenie. [Cf. lat. civilitas, fr. civilite].
CIVILITATE s. f. comportare frumoasa, fel curtenitor de a vorbi, de a duce o conversatie. (< fr. civilite, lat. civilitas)
VOCE, voci, s. f. 1. Facultate specifica omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi rastit. 2. Insusire, aptitudine pe care o au unele persoane de a canta frumos din gura. ♦ Registru de sunete muzicale, mai inalte sau mai profunde, in care cineva poate canta. ◊ Voce calda = voce in care predomina componentele de frecventa joasa, accentuate natural sau artificial. Voce metalica = voce dura, aspra, in care predomina componentele de frecventa inalta. Voce profesionala = voce care corespunde unor exigente inalte, specifica cantaretilor, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire data vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetica = voce produsa prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodica incredintata fiecarui instrument dintr-o compozitie. – Din lat. vox, vocis.
A vorbi ~esc 1. tranz. (ganduri, sentimente) A exprima prin viu grai; a spune; a zice; a grai. ~ frumos. ◊ ~ deschis a fi sincer; a nu ascunde nimic. ~ ca din carte a vorbi liber si corect. 2. intranz. 1) A se adresa cuiva. I-am vorbit ieri. 2) A poseda o anumita limba. ~ englezeste. 3) A confirma ceva. Faptele vorbesc despre... 4) A conversa cu cineva; a sta de vorba. 5) A tine un discurs, o conferinta. /Din vorba
A CANTA cant 1. intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale organizate intr-o melodie. ~ frumos. ~ la nai. 2) (despre unele pasari sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult si fara rost; a indruga; a trancani; a flecari; a palavragi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (in versuri); a ridica in slavi (printr-o poezie); a elogia; a slavi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare
SONOR, -A I. adj. 1. care produce sunete. ◊ care are un sunet frumos, placut; rasunator, plin, puternic. 2. care propaga, amplifica sunetele. 3. (despre consoane) care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (despre filme) insotit de vorbire si de muzica. II. s. n. partea sonora a unui film. (< fr. sonore, lat. sonorus)
SONOR, -A adj. 1. Care produce sunete. ♦ Care are un sunet frumos, placut; rasunator, plin, puternic. 2. Care propaga, care amplifica sunetele. 3. (Despre consoane) Care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (Despre filme) Insotit de vorbire si de muzica. [Cf. fr. sonore, lat. sonorus].
actiune f. (lat. actio, -onis, d. agere, actum, a face. V. agit). Fapt, tot ceia ce se face: frumoasa actiune. Ocupatiune, miscare: il vezi tot-de-a-una in actiune. Mod in care un corp lucreaza asupra altuia: actiune chimica, actiunea unei otravi. Caldura in vorba sau in gest: a vorbi cu actiune. Subiect de bucata literara ori mers al unei piese teatrale: actiune interesanta. Urmarire pin [!] judecata: procuroru a deschis actiune criminala. Partasie, parte de capital intr' o intreprindere. Hirtie de valoare pin [!] care se arata partea de capital pe care ai pus-o intr' o intreprindere: a cumpara actiuni. – Fals actie (Trans.), dupa germ. akzie (d. ol. aktie).
NOI pron. pers. 1 pl. 1. (Desemneaza pe cel care vorbeste si persoana sau persoanele pe care acesta si le asociaza in vorbire) S-a inserat si noi tot pe loc stam. ◊ Loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasa; in tara, in regiunea etc. de bastina. 2. (La dativ, in formele ne, ni, cu valoare posesiva) Casa ne e frumoasa. (Cu valoare de dativ etic) Ne esti departe. 3. (La dativ sau la acuzativ, in forma ne, cu valoare de pronume reflexiv) Ne povesteam multe. 4. (In stilul oticial-administrativ) Eu. Noi, directorul scolii, am hotarat. ◊ (Ca plural al modestiei) Noi credem ca una dintre caracteristicile muzicii este melodia. Multumim celor care ne-au ajutat. [Dat.: noua, ne, ni; acuz.: (pe) noi, ne] – Lat. nos.
SCRIERE s. 1. (inv.) scrisoare. (~ literelor alfabetului.) 2. (inv.) scriptura, scrisoare. (vorbire si ~.) 3. v. caligrafiere. 4. (inv.) scrisoare. (~ au luat-o de la romani.) 5. v. creare. 6. v. lucrare. 7. v. carte. 8. scriere dramatica v. piesa. 9. (inv. si pop.) slova. (Descifra cu greutate ~ chirilica.) 10. scris, (rar) scriitura, (inv. si pop.) scrisoare, slova, (inv.) scriptura. (Avea o ~ frumoasa.) 11. grafie, scris, (rar) scriitura. (I-a recunoscut ~.) 12. ortografie, (inv.) scriptura. (Despre ~ limbii romane.)
ACOLO adv. In acel loc (relativ) indepartat (de cel care vorbeste); in alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam in locul acela. Dintr-acolo = din acel loc. Intr-acolo = spre acel loc. De acolo = din locul de unde porneste o actiune sau o miscare. De pe acolo = cam din acel loc. ♢ Expr. Pan' pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai in fata (sau in mana etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (in clipa de fata)? (Fam.) Fugi de-acolo! = da de unde! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si: acolo] – Lat. eccum-[i]lloc.
ACOLO adv. In acel loc (relativ) indepartat (de cel care vorbeste); in alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam in locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Intr-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pana acolo... = pana la situatia..., la imprejurarea (care depasete limita ingaduita)... ◊ Expr. (Reg.) (Pan') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau in mana etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar in momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gand! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acolo] – Lat. eccum-[i]lloc.
CONDEI, condeie, s. n. 1. Unealta de scris in forma de betisor, la care se adapteaza o penita; toc (impreuna cu penita). ◊ Manuitor de condei = scriitor (talentat). ◊ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a incarca la socoteala. Dintr-un condei sau dintr-o trasatura de condei = dintr-o data. ♦ Fig. Trasatura de condei; p. ext. moment, clipa. ♦ (Inv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru innegrirea sprancenelor. 2. Fig. Mod de a scrie bine, indemanare la scris, talent scriitoricesc. ◊ Expr. A avea condei = a scrie usor (si bine), a avea talent la scris. A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu mestesug; a iesi din incurcatura printr-o intorsatura priceputa a frazei. 3. Par lung care, impreuna cu lopata, formeaza carma plutei. – Din ngr. kondili.