Rezultate din textul definițiilor
MUZICIÁN ~ánă (~éni, ~éne) m. și f. 1) Persoană cu pregătire și cunoștințe speciale, care compune sau execută compoziții muzicale. 2) Persoană care cunoaște arta muzicală și poate aprecia muzica. [Sil. -ci-an] /<fr. musicien

FILARMÓNIC, -Ă, filarmonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care se referă la activitatea de răspândire a culturii muzicale prin concerte, recitaluri, spectacole muzicale. ◊ Societate filarmonică = instituție, asociație având ca scop cultivarea și răspândirea artelor, în special a artei muzicale. 2. S. f. Instituție (de stat) care deține rolul principal în viața de concert și în dezvoltarea culturii muzicale a unei țări, cuprinzând toate aspectele artei interpretative și toate formele de manifestare concertistice. ♦ Orchestră simfonică aparținând unei astfel de instituții. – Din fr. philharmonique.

COMPOZÍȚIE ~i f. 1) Totalitate a elementelor componente ale unui întreg; constituție; structură; factură; componență. 2) Operă artistică (mai ales muzicală). 3) arta de a crea motive muzicale; studiul regulilor după care se compune muzica. Clasă de ~. 4) Mod de aranjare a elementelor unei imagini. 5) rar Lucrare pe o temă literară sau liberă scrisă de un elev cu scopul verificării cunoștințelor lui; compunere. 6) Aliaj de cositor cu destinație specială. [Art. compoziția; G.-D. compoziției; Sil. -ți-e] /<fr. composition, lat. compositio, ~onis

FILARMÓNICĂ ~ci f. 1) Instituție de cultură care organizează concerte în scopul propagării artei muzicale. 2) Local în care se află această instituție. /<fr. philarmonique

MINIATÚRĂ ~i f. 1) Operă de artă plastică de dimensiuni mici, realizată cu multă măiestrie. 2) Ornament pictat pe manuscrisele vechi. 3) Operă de artă (muzicală, dramatică sau literară) de proporții mici. [Sil. -ni-a-] /<fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur

COMPOZÍȚIE s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc un compus; structură. ♦ Compus; amestec. 2. Operă artistică, în special muzicală. ♦ Modul de organizare internă a unei opere literare. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ♦ Mod în care a fost compusă o bucată muzicală; structură muzicală. 4. Aranjament, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ♦ (Fot.) Aranjament artistic și rațional al unei imagini. ♦ Gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. Interpretare a unui rol de către un actor, care prezintă trăsăturile distinctive ale unui personaj, deosebite de cele ale actorului. 6. Lucrare scrisă a unui elev în care se dezvoltă o temă oarecare. 7. Aliaj de plumb cu cositor, folosit pentru lipituri moi. 8. Formă de tipar constituită din elementele ei componente. [Gen. -iei, var. compozițiune s.f. / cf. fr. composition, it. composizione, lat. compositio].

COMPOZÍȚIE s. f. 1. totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate, o substanță, un corp etc.; structură. ◊ compus; amestec. 2. operă artistică, muzicală. ◊ mod de organizare a elementelor componente ale unei opere literare. 3. studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ◊ mod în care a fost compusă o bucată muzicală. 4. ordonare, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ◊ (fot.) aranjament artistic și rațional al unei imagini. ◊ gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. tip de interpretare a unui rol de către un actor. 6. compunere (4). 7. aliaj de plumb cu cositor, pentru lipituri moi. 8. formă de tipar constituită din elementele ei componente. (< fr. composition, lat. compostio)

STÚDIU ~i n. 1) Activitate intelectuală depusă în vederea soluționării unor probleme științifice într-un anumit domeniu; cercetare științifică. ~ul artelor. 2) Lucrare științifică. 3) Proces de acumulare a cunoștințelor; învățătură. 4) la pl. Ansamblu de cunoștințe acumulate în acest proces; învățătură. ~i speciale. ~i universitare.A-și face ~ile a urma cursurile unei instituții de învățământ. 5) Materie de învățământ. 6) Schiță preliminară executată de artiștii plastici în procesul de elaborare a unei opere de artă. 7) Compoziție muzicală destinată, mai ales, pentru exerciții. [Sil. -diu] /<lat. studium. it. studio

REPERTÓRIU ~i n. 1) Registru în care se înscriu, într-o anumită ordine, date, nume etc. pentru a facilita consultarea. 2) Totalitate a operelor de artă (piese, compozitii muzicale etc.) incluse în programul unui colectiv artistic. 3) Ansamblu de roluri sau de bucăți muzicale realizate de un interpret. /<fr. répertoire, lat. repertorium

MUZICIÁN, -Ă, muzicieni, -e, s. m. și f. Persoană care compune sau execută compoziții muzicale. ♦ Persoană care cunoaște arta muzicii (1). [Pr.: -ci-an] – Din fr. musicien.

DIRIJÁT s. n. arta conducerii unui ansamblu muzical în procesul interpretării: dirijorat. ◊ disciplină care studiază tehnica acestei arte. (< dirija + -at)

MINIATÚRĂ s. f. 1. pictură fină și delicată de dimensiuni reduse. 2. literă ornată care împodobea titlul sau începuturile capitolelor în vechile manuscrise. 3. operă de artă, de literatură, piesă muzicală de dimensiuni mici, lucrată cu finețe. ◊ obiect de dimensiuni reduse. (< fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur)

TRUVÉR s. m. nume dat poeților-cântăreți medievali din nordul Franței, care cultivau o poezie e*****ă rafinată și o artă savantă a compoziției muzicale. (< fr. trouvère)

crític, -ă adj. (vgr. kritikós, d. kríno, judec). Relativ la critică: disertațiune critică. Căruia-ĭ place să critice, să analizeze: spirit critic. De criză, periculos: moment critic. S. m. Apreciator, judecător al operelor de artă saŭ de spirit: critic literar. Censor: critic nemilos. S. f., pl. ĭ. arta, știința de a judeca în artă, în literatură: critică muzicală. Reprobare: șĭ-a atras critica tuturor.

COMPONÍSTIC, -Ă I. adj. referitor la o compoziție muzicală. II. s. f. (muz.) arta compoziției. (< it. componistico)

RITM1 s. n. 1. periodicitate a unor mișcări, activități sau procese, repetare regulată la anumite intervale a acelorași momente. 2. armonie care rezultă din căderea regulată a accentului pe anumite silabe într-un vers sau într-o frază muzicală. ◊ mișcare regulată; cadență, tempo. 3. (arte) proporție, armonie între părțile unui întreg. (< fr. rythme)

PIÁN, piane, s. n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanță așezată pe trei picioare și dintr-o serie de coarde metalice, care vibrează când sunt lovite de niște ciocănele acționate prin apăsarea unor clape; clavir, pianoforte. ◊ Pian automat (sau electric) = pian acționat de un mecanism (alimentat la curentul electric), care execută automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe niște suluri speciale de hârtie introduse în aparat. Pian cu manivelă = pian automat care funcționează prin învârtirea unei manivele. 2. artă de a interpreta o compoziție muzicală la un pian (1). [Var.: (rar) piáno s. n.] – Din germ. Piano, fr. piano, it. piano[forte].

VIRTUÓZ, virtuozi, s. m. Persoană care stăpânește în mod desăvârșit tehnica unui instrument muzical sau, p. gener., tehnica unei arte. [Pr.: -tu-oz] – Din it. virtuoso, fr. virtuose.

TÉMĂ s.f. 1. Subiect, materie, problemă (principală) care urmează să fie lămurită; ideea fundamentală care se dezvoltă într-o expunere, într-o operă literară etc. ♦ Grup de fenomene, de aspecte ale vieții materiale și spirituale prezente în opera de artă. ♦ Motiv melodic al unei compoziții muzicale, pe care se compun variațiunile. 2. Subiect de compoziție pentru școlari. ♦ Lucrare (scrisă) pregătită de un școlar. 3. (Gram.) Parte a unui cuvânt alcătuită de rădăcină, împreună cu prefixele și sufixele. [Cf. fr. thème, it. tema, lat. thema < gr. thema – subiect].

DRÁMĂ1 s. f. 1. specie a genului dramatic în care tragicul se amestecă cu comicul. ♦ ~ muzicală (sau lirică) = (spectacol de) operă. 2. arta dramatică. 3. (fig.) eveniment tragic, zguduitor; nenorocire. ◊ frământare, conflict sufletesc puternic, cu consecințe tragice. (< fr. drame, lat., gr. drama)

VIRTUÓZ I. s. m. interpret care stăpânește la perfecțiune tehnica execuției muzicale sau (p. ext.) a unei arte. II. adj. foarte abil în meseria sa. (< it. virtuoso, fr. virtuose)

contrapúnct n., pl. e (fr. contrepoint). Muz. arta de a compune o bucată muzicală cu doŭă saŭ maĭ multe partide. Bucată muzicală compusă după regulele [!] contrapunctuluĭ.

SIMBOLÍSM n. (la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX) Curent în literatură și artă, care căuta să sugereze, prin valoarea muzicală și simbolică a cuvintelor, nuanțele cele mai subtile ale vieții interioare. /<fr. symbolisme

MUZICIÁN, -Ă s.m. și f. Cunoscător al artei muzicii. ♦ Compozitor; executant al unor compoziții muzicale. [Pron. -ci-an, pl. -ieni, -iene. / cf. fr. musicien].

SCRIITÚRĂ s. f. 1. modalitatea de a scrie o operă beletristică, de a realiza actul scrisului. ◊ artă scriitoricească. 2. aspect tehnic al unei compoziții muzicale în raport cu adaptarea ei la instrumentul muzical. (după fr. écriture)

RITM s.n. 1. Armonie care rezultă din căderea regulată a accentului pe anumite silabe într-un vers sau într-o frază muzicală. 2. Desfășurare gradată, treptată. ♦ Mișcare regulată; cadență, tempo. 3. (Arte) Proporție, armonie între părțile unui întreg. [Cf. lat. rhythmus, gr. rhythmos, fr. rythme, it. ritmo].

ORFÍSM s.n. 1. Doctrină de mistere orfice care preconiza dualismul suflet-corp, considerând corpul ca „temniță” a sufletului, precum și credința în metempsihoză. 2. (Arte) Tendință în pictură, care, prin folosirea culorilor dure urmărind efecte poetice și muzicale, crea impresia de mișcare și luminozitate, anunțând astfel arta abstractă. [< fr. orphisme].

FILARMÓNIC, -Ă I. adj. referitor la activitatea de răspândire a culturii muzicale prin concerte, recitaluri, spectacole muzicale. II. s. f. 1. asociație pentru cultivarea și răspândirea artelor, în special a muzicii. 2. orchestră simfonică cu activitate permanentă, din muzicanți profesioniști. (< fr. philharmonique)

CANÓN ~oáne n. 1) Dogmă religioasă. 2) Sancțiune aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme; penitență. 3) fig. Suferință fizică sau morală foarte puternică; caznă; tortură; supliciu. 4) Principiu în arta unei epoci care se cere a fi urmat cu strictețe. ~ al artei clasice. 5) fig. Regulă rigidă, bazată pe principii formale. 6) Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci execută succesiv aceeași melodie. A cânta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon

DICTÉU s. n. reproducere fidelă, automată a unui act de gândire, fără controlul rațiunii; dictare. ♦ ~ automat = procedeu de creație artistică preconizat de către suprarealiști, prin care se ambiționa realizarea unei expresii formale a operei de artă, identică gândirii în stare de veghe, de vis etc.; ~ muzical = muzică ce urmează a fi notată după auz. (< fr. dictée)

ORCHESTRÁȚIE, orchestrații, s. f. arta de a orchestra; transcriere, aranjare pentru orchestră a unei bucăți muzicale prin folosirea mijloacelor tehnice de execuție și a timbrului propriu diverselor instrumente muzicale, în vederea realizării unei sonorități globale. ♦ Felul cum sunt îmbinate diferitele grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o bucată muzicală). – Din fr. orchestration.

DICTÉU s.n. Dictare. ♦ Procedeu de creație artistică preconizat de către suprarealiști, prin care se ambiționa realizarea unei expresii formale a operei de artă, identică gândirii în stare de veghe, de vis etc. ◊ Dicteu muzical = muzică ce urmează a fi notată după auz. [< fr. dictée].

ORCHESTRÁȚIE s. f. 1. arta de a orchestra (1). ◊ transcriere pentru ansamblu orchestral a unei compoziții muzicale; instrumentație (1). ◊ modul cum sunt aranjate grupurile de instrumente ale unei orchestre. 2. ansamblu de procedee artistice prin care sunetele capătă, în poezie, expresivitate și valoare estetică. (< fr. orchestration)

TEÁTRU s. n. I. 1. arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol dramatic, muzical, coregrafic etc. 2. instituție artistică destinată reprezentării spectacolelor. 3. totalitatea lucrărilor dramatice ale unui popor sau autor; dramaturgie. 4. profesiunea de actor sau de regizor. 5. spectacol, reprezentație scenică. ♦ a face (sau a juca) ~ = a se preface. II. loc unde se petrece, se desfășoară un eveniment, o acțiune. ♦ ~ de război = vast spațiu terestru, maritim, aerian în care se duc acțiuni militare de mare importanță politico-strategică; (în trecut) ~ de operații = teritoriu unde se desfășoară acțiuni de luptă. (< fr. théâtre, lat. theatrum, gr. theatron, germ. Theater)

CONTRAPÚNCT s.n. 1. Prezența simultană a două sau mai multe melodii cu caracter independent. ♦ Melodie care se cântă concomitent cu tema într-o lucrare muzicală. 2. Tehnica de a compune muzică pe mai multe voci; (p. ext.) arta de a compune melodii. ♦ Parte a muzicii care studiază acest fel de compoziție. [< it. contrappunto, cf. fr. contrepoint].

FACTÚRĂ1, facturi, s. f. Structură, constituție (intelectuală, psihică, morală etc.). ♦ Caracter, aspect exterior, specific al unei opere de artă plastică. ♦ Ansamblul mijloacelor de expresie care determină specificul unei opere literare sau muzicale. – Din fr. facture, lat. factura.

DRÁMĂ, drame, s. f. 1. Piesă de teatru cu caracter grav, în care se redă imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice și complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice și comice. ◊ Dramă lirică (sau muzicală) = (spectacol) de operă; (sens curent) creație de operă cu un puternic caracter dramatic. 2. artă dramatică. 3. Fig. Întâmplare, situație nefericită, zguduitoare; nenorocire. ◊ Dramă pasională = crimă sau sinucidere determinate de gelozie sau de o dragoste nefericită. ◊ Expr. A face dramă din ceva = a exagera gravitatea unei situații. ♦ Conflict sufletesc puternic, care produce cuiva mari suferințe morale. – Din fr. drame, lat. drama.

GEN ~uri n. 1) Grup de ființe sau de obiecte care se caracterizează printr-o anumită însușire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natură. 3) biol. Categorie sistematică inferioară familiei și superioară speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticală care indică forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul ființelor pe care le denumesc (extinzându-se și la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (în teoria literaturii și a artei) Grup de opere caracterizate prin trăsături asemănătoare (în ce privește tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictură de ~ pictură care reprezintă aspecte ale vieții cotidiene. /<lat. genus, ~eris

POLIFONÍE s.f. 1. (op. omofonie) arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare păstrându-și, în ansamblu, individualitatea melodică. ♦ Muzică vocală contrapunctică. 2. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. [Gen. -iei. / < fr. polyphonie, cf. gr. polys – numeros, phone – sunet].

APPOLLINAIRE [apolinér], Guillaume (pseud. lui Wilhelm Apollinaris de Kostrowitski) (1880-1918), poet și critic de artă francez. Precursor al suprarealismului și promotor al cubismului. Poezia lui, caracterizată prin lirismul și suplețea expresiei, magia muzicală a versului, varietatea tonurilor și căutărilor formale („Alcooluri”, „Caligrame”) a influențat considerabil dezvoltarea liricii moderne europene.

FANTEZÍE, fantezii, s. f. 1. Capacitate omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepțiilor, a reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. imagine produsă de această facultate; imaginație; reverie. ♦ Spec. Imaginație specifică unui creator (în artă, literatură, știință etc.). ♦ Produs al imaginației; plăsmuire, născocire. 2. Gust, înclinare, dorință ieșită din comun, ciudată (a cuiva). 3. Compoziție muzicală instrumentală de formă liberă, având un caracter de improvizație și de virtuozitate. [Var.: (rar) fantasíe, fantazíe s. f.] – Din fr. fantaisie.

STÚDIU, studii, s. n. 1. Acțiunea de a studia (1); muncă intelectuală susținută depusă în vederea însușirii de cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu. ♦ Spec. Însușire de cunoștințe științifice; învățătură. ◊ Expr. A-și face studiile = a parcurge succesiv diverse grade de învățământ; a urma cursurile unei școli, instituții de învățământ. ♦ (Teatru; în expr.) A pune o piesă în studiu = a începe repetițiile la o piesă. 2. Materie de învățământ. 3. Lucrare, operă științifică. 4. (În artele plastice) Schiță parțială sau preliminară cu ajutorul căreia pictorul, sculptorul etc. compune și execută o operă definitivă. ♦ Compoziție muzicală cu caracter de virtuozitate, destinată mai ales unui scop pedagogic (de exercițiu). – Din lat. studium, it. studio.

ORCHESTRÁȚIE s.f. Faptul, arta de a orchestra; orchestrare. ♦ Modul cum sunt aranjate, îmbinate grupurile de instrumente ale unei orchestre (într-o compoziție muzicală). V. aranjament. [Gen. -iei, var. orhestrație s.f. / < fr. orchestration].

VIRTUÓZ s.m. Muzician, cântăreț care stăpânește perfect tehnica unui instrument muzical, dând dovadă de o aptitudine deosebită și de talent. ♦ (P. ext.) Cel care are talente deosebite într-o artă oarecare. [Pron. -tu-oz. / < fr., it. virtuose, cf. it. virtuoso – abil].

MÚZICĂ s.f. 1. arta de a îmbina în mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente. 2. Știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 3. Operă, bucată muzicală, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. 4. Formație instrumentală; orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară; (fam.) a-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. [Var. musică s.f. / < lat., it. musica, fr. musique < gr. mousikearta poeziei și a cântecului].

TABULATÚRĂ s. f. 1. sistem vechi de notație muzicală cu ajutorul literelor, cifrelor și al altor semne așezate pe linii paralele, pentru instrumentele cu claviatură și cu coarde ciupite. 2. sistem de reguli componistice al artei meistersängerilor. (< germ. Tabulatur, lat. tabulatura)

CANÓN s.n. 1. (Arte) Regulă care făcea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. ♦ Proporție care există între diferitele părți ale corpului omenesc. 2. Compoziție muzicală polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie. 3. Caracter de literă de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regulă].

TABULATÚRĂ (‹ germ.) s. f. 1. Sistem de notație muzicală constând în utilizarea unor combinații de litere și cifre, folosit în sec. 15-17, în vestul Europei, pentru instrumentele polifonice (orgă, laută, clavecin, chitară ș.a.). 2. Tratat care cuprinde regulile artei componistice a meistersängerilor.

ORNAMÉNT, ornamente, s. n. 1. Detaliu sau obiect adăugat la un ansamblu pentru a-l înfrumuseța; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectură, în tipografie pentru a întregi o compoziție și a-i reliefa semnificația. ◊ Loc. adj. De ornament = decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distincție, însemn, decorație. 2. Notă sau grup de note muzicale care se adaugă la o melodie, pentru a-i reliefa conturul, pentru a-i împodobi linia melodică; semnul muzical corespunzător. – Din fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum.

BRODERÍE s.f. 1. artă a decorării unei țesături cu motive ornamentale cusute în relief cu fire din diferite materiale; compoziția ornamentală însăși. ♦ Cusătură făcută la gherghef. 2. (Fig.) Înfloritură, dezvoltare (la o povestire, la o bucată muzicală etc.) [Gen. -iei. / < fr. broderie].

MÚZICĂ s. f. 1. artă care exprimă cu ajutorul sunetelor sentimente și atitudini. ♦ ă sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor. 2. știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 3. operă, bucată muzicală, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. ♦ ~ ușoară = muzică cu caracter distractiv, adesea în ritmuri de dans. 4. formație instrumentală; orchestră. ♦ ~ militară = fanfară; (fam.) a-i face (cuiva) ~ = a-i face (cuiva) scandal. (< lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik)

MÚZICĂ ~ci f. 1) arta care exprimă sentimente, idei, stări psihice în imagini artistice sonore. ◊ ~ vocală muzică interpretată cu vocea (de către un cântăreț, un ansamblu sau de către un cor). ~ instrumentală muzică executată la instrumente, fără participarea vocilor omenești. 2) Creație muzicală; melos. 3) Știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 4) fig. Îmbinare melodioasă a sunetelor vorbirii în cadrul unei opere literare. ~ca din versul lui Eminescu. 5): ~ militară fanfară (militară). [G.-D. muzicii] /<lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik

MÚZICĂ, (4) muzici, s. f. 1. arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. 2. Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creație componistică, melodie, cântec; p. ext. executare sau audiere a unei compoziții muzicale. ◊ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. 4. Orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.

PIÁN ~e n. 1) Instrument muzical de percuție constând dintr-o cutie mare de rezonanță (așezată pe trei picioare) și dintr-un sistem de coarde metalice dispuse orizontal, care produc sunete când sunt lovite de niște ciocănele, acționate cu ajutorul claviaturii. A acorda ~ul. Concert de ~. 2) arta de a cânta la acest instrument. Posedă ~ul. /<germ. Piano, fr., it. piano

ARABÉSC s.n. (Mai ales la pl.) 1. Ornament inspirat din arta arabă. ♦ Motiv decorativ ornamental cu linii și curbe înclinate bizar, constând din diverse figuri (linii, frunze, flori etc.) împletite simetric. 2. (Coregr., sport) Poziție în dansul academic, la patinaj sau la gimnastică, cu piciorul liber întins și ridicat înapoi. // s.f. Compoziție muzicală cu caracter avântat și grațios. [Pl. -uri. / < fr. arabesque, it. arabesco, germ. Arabeske].

TEÁTRU ~e n. 1) Instituție de cultură care se ocupă cu punerea în scenă a operelor dramatice sau muzicale. ~ de revistă. ~ de păpuși. ~ de operă. 2) Clădire în care se află această instituție. ◊ ~ de vară loc special amenajat într-o grădină publică, unde au loc reprezentații artistice vara. 3) Prezentare pe scenă a unei opere dramatice; spectacol dramatic. ◊ De ~ care este destinat scenei; teatral. 4) arta de a reprezenta pe scenă opere dramatice; profesie de actor. 5) Ansamblu de opere dramatice (aparținând unui scriitor, unei școli literare sau unei epoci); dramaturgie. 6) pop. Discuție aprinsă care atrage atenția celor din jur. ◊ A face (sau a juca) ~ a se preface. 7) Loc de desfășurare (a unei acțiuni, a unui eveniment etc.). ◊ ~ de operații (sau de război) zonă în care are loc o acțiune militară; câmp de luptă. [Sil. tea-tru] /<lat. theatrum, ngr. théatron, fr. theâtre, germ. Theater

ARABÉSC I. s. n. 1. ornament inspirat din arta arabă. ◊ motiv decorativ ornamental din diverse combinații de figuri (linii, frunze, flori) împletite simetric. 2. mod de exprimare prin exces de ornamente; procedeu stilistic care realizează acest mod. 3. figură în baletul clasic, la patinaj sau la gimnastică, cu piciorul și brațul liber spre orizontală. 4. ornament muzical. II. s. f. piesă muzicală cu o linie melodică bogat ornamentată. (< fr. arabesque)

LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică. ◊ Literatura populară = literatură (1) anonimă, care, transmisă pe cale orală, devine, dintr-o operă individuală la origine, o creație colectivă. Literatură cultă = literatură (1) care aparține unor autori individuali cunoscuți ca atare și transmisă prin scris. ◊ Expr. (Peior.) A face literatură = a ocoli esențialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social etc. 3. Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu (al cunoașterii) Literatură muzicală. 4. Totalitatea lucrărilor cu privire la o anumită problemă, la un anumit subiect; bibliografie. – Din fr. littérature, lat. litteratura.



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)