Rezultate din textul definițiilor
destúl adv.1. Suficient, de ajuns, în cantitate îndestulătoare. – 2. (Interj.) Ajunge!, gata!, încetează! – 3. (Adj.) Care este atît cît trebuie. De la sătul, cu prep. de (Pușcariu 1531; Tiktin; Candrea), cf. de ajuns.Der. îndestula (var. destula, (în)destuli), vb. (a da suficient; a satisface, a mulțumi, a sătura); îndestulător, adj. (suficient, abundent); neîndestulat, adj. (nemulțumit); neîndestulător, adj. (insuficient). Din rom. provine bg. destur.

fuiór (fuioáre), s. n.1. Mănunchi de cînepă sau de lînă gata de tors. – 2. Cînepă în general. – Mr., megl. ful’or. Origine incertă. Probabil din lat. fŏliola, dim. de la fŏlium „foaie”. Rezultatul normal, fuioară, conservat în Mold., a fost înlocuit de un sing. analogic, format pe baza pl. Semantismul pare a se explica, fie prin forma caracteristică a sculului sau fuiorului, fie prin sensul de „ghirlandă” atestat pentru lat. folia, cf. sp. copo. Această ipoteză pare de preferat der. din lat. *folliolus, de la follis (Pușcariu 664 și Conv. lit., XXXV, 821; Pușcariu, ZRPh., XXVII, 742; Candrea-Dens., 616; Pascu, I, 86; REW 3421; DAR; Densusianu, GS, II, 317; Rosetti, I, 167), al cărui semantism este dificil de explicat, cel puțin tot atît cît cel al ipotezei anterioare. Scriban propune *fŭnĭolus, în loc de fŭnĭcŭlus, care ar lăsa fără explicație formele dialectale.

2) cît, -ă adj. și pron. interogativ corelativ cu atît (lat. quantus, din care s´a făcut cînt, ca atînt din -tantus, și s´a redus la cît supt [!] infl. luĭ tot în tot atît cît; it. pg. quanto, pv. fr. quant, sp. cuanto). În ce cantitate, număr, grad, preț: cît vin, cîtă apă, cîțĭ boĭ, cîte oĭ? Orĭ-cît, tot ce, toțĭ cîțĭ: cît cîștigă, tot cheltuĭește; cîțĭ veneaŭ, întrebaŭ. Cîte ceasurĭ sînt (saŭ aĭ, dacă e vorba de ceasornicu celuĭ întrebat), ce oră e, ce ceas e? (Ob. cît e ceasu, rus. kotórryĭ čas). Cîte se zic, lucrurile cîte saŭ care se zic. Cîte se zic saŭ cîte nu se zic!, cîte lucrurĭ se saŭ nu se zic! Cîte și cîte saŭ cîte și maĭ cîte, cîte lucruri! De cîțĭ anĭ eștĭ, ce etate aĭ? De cîte orĭ, cît de des? De cîte orĭ saŭ orĭ de cîte orĭ, tot-de-a-una cînd. Adv. Cît timp: cît eștĭ tînăr. Atîta (în intensitate) cît: fugea cît putea. Atîta (în extensiune) cît: cît casa (adică: de înalt), cît mine, cît pumnu (de mare), a mîncat cît lupu saŭ cît un lup (de mult. Se zice și ca un lup, dar e maĭ bine ca acest ca să fie întrebuințat numaĭ la arătarea moduluĭ). Vechĭ. (azĭ pop. și cît ce): cît s´aŭ dezvărat, aŭ și purces (Cost. 1, 277), cît ce intra în moară, o și´ntreba (Agrb. Înt. 108 și 153). Cît de, în ce grad? cît de mare? cît de adînc? Cît de (în limba vorbită maĭ des ce!), în ce grad: cît e de bun (ce bun e), cît de răŭ îmĭ pare saŭ cît îmĭ pare de răŭ (ce răŭ îmĭ pare, cum îmĭ pare de răŭ). Cît de saŭ cît maĭ, cel mai... posibil: cît de aproape, cît maĭ des (subînț. se poate). Cît de, orĭ-cît de: cît de mult s´ar jura, tot nu cred. De cît, ca, de cît e: calu e maĭ mare de cît măgaru. De cît, dar, însă: îțĭ spun, de cît (maĭ elegant dar saŭ însă) să tacĭ! De cît, afară de: nimic alta de cît aur. De cît că, de cît de faptu că: de nimic nu regret de cît că ploŭă. De cît să (după fr. que cu inf.), de cît...: nu face (alta) de cît să doarmă (maĭ rom. nu face alta de cît doarme, nu face nimic de cît doarme). Cît colo (cu dispreț), departe: ĭ-am aruncat baniĭ cît colo!. Cît de colo, de departe, îndată: te-am observat cît de colo (Fam.). Cît pe aci (vest) și (greșit) cît pe ce (est), aproape să, maĭ-maĭ: era cît pe aci să cad. Numaĭ de cît, îndată, imediat. Nicĭ cît (Trans. Buc.), nicĭ de cum, de loc. Cît de puțin, orĭ-cît de puțin, deloc, nicĭ de cum: nu mă tem cît de puțin; întru cît-va, puțin: contribue [!] și tu cît de puțin (în nord cît de cît). Nicĭ cît (nord), de loc, nicĭ de cum. Cu cît... cu atît, pe cît... pe atît, arată înaintarea corelativă: cu cît te apropiĭ, cu atît te văd maĭ bine; pe cît de erudit, pe atît de bun. În cît (vechĭ cît), arată rezultatu (consecuțiunea): e așa de departe, în cît nu se vede. Pe cît, după cît, întru cît: n´a fost nimica, pe cît știŭ. Întru cît, (vechĭ în cît), în ceĭa ce: întru cît mă privește pe mine, cred că mĭ-am făcut datoria. Întru cît? pînă unde, în ce? dacă unu fură, întru cît e altu vinovat? Cît despre, cît pentru, în ceĭa ce privește (fr. quant à): cît despre altele, voĭ vorbi mîne [!].Cît vezĭ cu ochiĭ, pînă departe la orizont. Nicĭ cît negru supt [!] unghie, absolut nimica. A ți se face inima cît un purice, a-țĭ fi grozav de frică. Cît e hău (est) saŭ cît e lumea și pămîntu, nicăirĭ [!], nicĭ-odată: cît e hău n´aĭ să mă prinzĭ! Cîtă frunză și ĭarbă, în mare mulțime (o armată).

nu adv. – Ba. – Mr., istr. nu. Lat. non (Pușcariu 1196; Candrea-Dens., 1251; REW 5951), cf. it. no(n), prov., cat., sp. no, fr. non, port. nao. Comp. numai (mr. numa, istr. numai), adv. (doar, nimic mai mult), din lat. nōn măgis (Pușcariu 1202; Densusianu, Hlr., 171; REW 5228; Găzdaru, Español no más y rum., numai en su desarrollo paralelo, Filologia, I, 23-42), cf. comel. noma, sp. no más (Tagliavini, Arch. Rom., X, 147); numai atît, doar cît; numai cît, doar cît; numai decît, imediat. – Din rom. provine bg. din Trans. numai (Miklosich, Bulg., 129).

Andromacha (sau Andromache), fiica lui Eetion, regele cetății Thebae din Mysia, și soția lui Hector, fiul lui Priamus, cu care a avut un copil, pe Scamandrius, zis și Astyanax. După ce și-a văzut întreaga familie – atît tatăl cît și cei șapte frați – nimicită de Achilles, Andromacha a asistat la uciderea soțului ei, Hector, sub zidurile Troiei, de către același Achilles (v. și Achilles). Ulterior, grecii i-au omorît și copilul. Ea însăși, îndurerată și neconsolată, a fost luată ca pradă de război de către fiul lui Achilles, Neoptolemus (sau Pyrrhus) și dusă în Epirus. Cu acesta din urmă Andromacha a avut trei fii: pe Molossus, Pielus și Pergamus. La moartea sa, Neoptolemus a lăsat-o pe Andromacha împreună cu regatul său lui Helenus, fratele lui Hector. În timpul trecerii lui Aeneas prin Epirus, Andromacha domnea acolo alături de Helenus, cu care a avut încă un fiu, pe Cestrinus. În sfîrșit, după moartea lui Helenus, Andromacha a plecat în Mysia cu fiul ei Pergamus, care a întemeiat acolo cetatea Pergamului.

Celeus, fiul lui Eleusis și rege în ținutul cu același nume. Avea doi fii: pe Demophon și pe Triptolemus (v. și Demopho(o)n, Triptolemus). atît Celeus cît și soția sa, Metanira, au primit-o și au găzduit-o bine pe Demeter atunci cînd zeița rătăcea, cuprinsă de desperare, în căutarea fetei ei Persephone, răpită de către Pluto. Se spunea că înainte de a se întoarce în Olympus, Demeter l-ar fi inițiat pe Celeus în tainele cultului său.

Ceyx 1. Soțul Alcyonei (v. și Alcyone). După moarte au fost transformați, atît el cît și soția lui, în păsări de mare. 2. Regele din Trachis, rudă apropiată și prieten cu Heracles. După moartea eroului, Ceyx le-a oferit azil copiilor lui Heracles, urmăriți de ura lui Eurystheus.

pisc (píscuri), s. n.1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.

secá (-c, át), vb. – A secera, a tăia. Lat. sĕcāre (Candrea, GS, VI, 325; cf. REW 7764). S-a confundat aproape total cu seca „a usca”, atît datorită omonimiei cît și sensului destul de asemănător; este posibil să-l mai găsim în expresii ca „mă seacă la ficat, la stomac”. – Der. secătui, vb. (a defrișa, a despăduri), contaminare a lui secătui „a epuiza” cu a seca „a tăia”; secătură, s. f. (runc, teren defrișat), utilizat mai ales ca toponim (Buescu, Un nouveau toponyme latin du défrichement en Roumanie, în Actes IV Congrès Sc. onomast., Upsala 1952, p. 203-4); secator, s. n., din fr. sécateur; secantă, s. f., din fr. sécante; sector, s. n., din fr. secteur; secți(un)e, s. f., din fr. section; secționa, vb., din fr. sectionner.

BLOCDIAGRÁMĂ (‹ fr., germ.) s. f. Reprezentarea în relief la scară mică a unui terit. care redă atît suprafața terenului cît și structura sa geologică. Introdusă în cercetare de geomorfologul american W.M. Davis; indicațiile pentru construirea ei au fost date de A. Lobeck (1924).

CALVINISM (‹ fr.) s. n. Doctrină protestantă întemeiată de J. Calvin; formulată în „Instituția religiei creștine”. C. acceptă ca sursă unică a credinței Sf. Scriptură; reține din taine numai botezul și împărtășania, dar respinge atît transsubtanțiația romană cît și consubstanțiația lutherană; recunoaște predestinarea absolută și grația divină irezistibilă. C. susține întoarcerea la simplitatea creștinismului primitiv și respinge ierarhia ecleziastică. Răspîndit în țări din Europa și America.

CATOLICISM (‹ it., fr.) s. n. Sistem doctrinar exprimat în teologia latină și tradiția Bisericii romano-catolice. C. se deosebește atît de ortodoxie cît și de protestantism prin: primatul papal, filoque, azima, purgatoriu etc. C. folosește metoda scolastică tomistă introducînd concepte filozofice în formularea dogmelor, care sînt decizii ale unei autorități infailibile în materie de credință (papa) și nu de mărturisire de credință.

CÂMPINEANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Constantin C., mare spătar (1830). 2. Ion C. (1798-1863), colonel și om politic de concepție liberală. Șef al „partidei naționale” (1835-1840), conducătorul acțiunii de emancipare națională a Țărilor Române în perioada regulamentară, atît în țară cît și în străinătate. Și-a eliberat robii de pe moșii în 1837. Ministru în guvernul provizoriu (1848). Unul dintre întemeietorii Societății Filarmonice (1834). Prof. la Școala de Agricultură de la Pantelimon (1835). 3. Ion. I.C. (1841-1888, n. București), om politic liberal. Fiul lui C. (2). De mai multe ori ministru.

cneaz m., pl. cnejĭ (vsl. knenzĭ, hŭnenzĭ și kunengĭ, rus. knĕazĭ, d. vgerm. kuning, care vine d. kuni, neam, rasă: ngerm. könig, ol. koning, engl. king, rege. V. și chinez 1). Numaĭ în doc. slavoneștĭ. Moșnean, maĭ ales în actele în care el se vinde ca „rumân [!]”, pin [!] urmare, om liber, megiaș, (Gĭur. 74). Nu exista nicĭ o relațiune între denumirea de „cneaz” și calitatea de judecător orĭ întinderea proprietățiĭ și un anumit fel de proprietate. Cnejĭ îs de o potrivă [!] atît proprietariĭ marĭ, cît și ceĭ micĭ. Cneaz înseamnă „stăpîn de rumân” (Gĭur. 77-77). Cneaz e omu liber fără dregătorie (89). Cnejiĭ reprezentă [!] clasa stăpînitoare și-s maĭ vechĭ în Țara Românească de cît ceĭ cu acelașĭ nume în Ungaria și Polonia, unde înțelesu acestuĭ cuvînt a suferit schimbărĭ însemnate. În Ungaria, cnejiĭ au fost înlocuiți în stăpînirea satelor și moșiilor lor de către cuceritoriĭ Ungurĭ. După deposedare, numele lor a continuat însă a se da celor însărcinațĭ de noiĭ stăpînĭ cu administrarea satelor româneștĭ (Gĭur. 91-92). Azĭ. Principe rusesc și titlu de nobleță. V. judec 1.

Anubis, divinitate egipteană al cărei cult a pătruns, cu timpul, atît în Grecia cît și în Italia. Era reprezentată cu trup de om și cap de șacal.

Arcas, rege al arcadienilor, de la care se presupunea că-și trăgea numele Arcadia. Era fiul lui Zeus cu nimfa Callisto și nepotul regelui Lycaon (v. și Lycaon). Într-o zi, la o vînătoare, Arcas a fost cît pe ce să-și omoare propria-i mamă, metamorfozată de Hera într-o ursoaică. Pentru a împiedica acest sacrilegiu, Zeus i-a transformat pe amîndoi, atît pe Callisto cît și pe Arcas, în două constelații (v. și Arctos).

Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii. Era fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) și al Aphroditei, și frate cu Anteros (v. și Anteros). Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atît printre zei, cît și în rîndul muritorilor. Însăși Aphrodite se ferea de fiul ei cel capricios și necruțător. Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus etc. Cel mai cunoscut îl constituie însă dragostea dintre Eros (denumit și Amor) și Psyche (v. Psyche).

Hestia, cea mai mare dintre fiicele lui Cronus și ale Rheei și soră cu Zeus și cu Hera. Cu toate că a fost curtată de Apollo și de Poseidon ea a rămas, cu îngăduința lui Zeus, pururea fecioară. Nu părăsea niciodată Olympul și era considerată, atît de zei cît și de muritori, drept protectoarea căminului. Atribuțiile ei se suprapuneau cu cele ale Vestei, din mitologia romană.

bóndră (bóndre), s. f. – (Trans. de Nord) Cîrpă, zdreanță. – Var. bandură. Săs. bändel (Drăganu, Dacor., VI, 280-2). Mai puțin probabilă supoziția lui Pascu, Beiträge, care pornește de la sl. bandura „lăută”. – Der. bondros, adj. (măscărici, persoană deghizată); bondreț, s. m. (larvă); bondrosi, vb. (a acționa stîngaci, a lucra prost); îmbondori, îmboldora, îmbodoli, îmboboli, îmboboroji, îmbondoli, îmbondosi, bodrînji, îmbondroji, vb. (a îmbrăca, a înfofoli). Vreunul din aceste cuvinte poate avea o explicație diferită, cu atît mai mult cu cît circulă în alte părți ale teritoriului rom., și este evidentă compunerea sa pe baze expresive. Din rom. trebuie să provină mag. bondrus „mascat” care, după DAR, ar explica acest cuvînt rom.

cotrocí (-césc, -ít), vb.1. A căuta, a iscodi. – 2. A acoperi, a înveli. – Var. cotroși, cotîrci. Creație expresivă, cf. cotrobăi. Sensul al doilea și cel de cotroc, s. n. (Trans., pat, culcuș), care pare un der. postverbal (după Scriban, legat de astruca, ipoteză puțin probabilă), se explică poate printr-o contaminare cu mag. katroc, ketres „alcov”; cu atît mai mult cu cît sînt cuvinte care circulă în Trans. și Banat. Cf. cotruță.

prăvălíe (prăvălíi), s. f.s. f. – Magazin mic, dugheană. Origine incertă. După Tiktin, legat de prăvăli „a se învîrti, a se rostogoli”, cf. sb. provalija „prăpastie” (Scriban), dar der. nu este convingătoare semantic. În Pravila lui Matei Basarab (1640), se vorbește de prăvălie de vînzare de vin, care se chiamă prost cîrciumă; de unde pare că s-ar putea presupune că în sec. XVII cuvîntul era simțit mai puțin vulgar decît cîrciumă, lucru imposibil dacă se pornește de la prăvăli. Der. din sl. pravljenije „administrație” (Candrea) nu este posibilă fonetic. Ar trebui să ne gîndim la prăvărie „magazin de praf de pușcă” (cf. praf), de unde s-ar fi trecut ușor la sensul de „prăvălie în general, depozit”; cu atît mai mult cu cît în limba veche se obișnuia să se arate și felul vînzării: prăvălie de vin.

COMPETÍȚIE (‹ fr., lat.) s. f. Concurs, întrecere (sportivă). ♦ Formă de interacțiune psiho-socială mutuală constînd în rivalitatea dau concurența dintre două sau mai multe persoane pentru atingerea unui scop indivizibil. C. poate fi orientată prin educare, spre cooperare, dar se poate transforma și în conflict. ♦ (BIOL.) relații antagonice între două sau mai multe organisme aparținînd aceleiași specii (c. intraspecifică) ori unor specii diferite (c. interspecifică) care au aceleași cerințe de mediu (hrană, adăpost, loc de trai). C. este atît mai puternică cu cît resursele mediului sînt mai reduse. Sin. concurență.

CONFORMÁȚIE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Aspectul morfologic de ansamblu al corpului cuprinzînd atît modul de dezvoltare cît și raporturile dintre diferite regiuni corporale; constituție. ♦ Structură fizică generală a unei suprafețe de teren. 2. (CHIM.) Geometrie moleculară rezultată prin rotirea în moleculă a atomilor sau a grupelor de atomi în jurul unor axe moleculare (legături). Cauzele apariției c. se află în interacțiunea de respingere reciprocă a atomilor și grupărilor atomice, inclusiv a atomilor de hidrogen.

CONFUCIUS (numele latinizat al lui Kong Qiu sau Kong Fuzi) (c. 551-479 î. Hr.), filozof și reformator religios chinez. Autorul doctrinei etice, filozofice și religioase numite de chinezi rugia, iar de europeni, confucianism. În etică a predicat modestia, iar în doctrina religioasă a redus panteonul național la un singur zeu, Shangdi, identificat cu cerul (tian). Filozofia lui C. este centrată pe trei concepte originale: tian, conceptul despre cer, determinant atît în ordinea naturii cît și în cea umană; li, conceptul despre tradiție (conformarea acțiunilor omenești cu legea cerului); ren, conceptul despre omenie, virtutea esențială. Postum, sub dinastia Han, C. a fost proclamat sfînt.

CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC (C.A.E.R.), organizație internațională de colaborare economică între state socialiste. Creată în 1959 pe baza tratatului din 1949. Membri fondatori: Bulgaria, Ceho-Slovacia, Polonia, România, Ungaria și U.R.S.S. Ulterior, la C.A.E.R. au aderat Albania (în 1949; din 1962 nu mai participă la activități), R.D.G. (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) și Vietnam (1978). Iugoslavia a avut un statut de observator. Constituit după modelul și teoriile economice sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea față de Moscova a țărilor membre, atît în planul economic cît și în cel politic; desființat la 28 iunie 1991.

atît, f. -a (îld. ) adj. indef., gen. inuz. atîtuĭ, atîteĭ, pl. atîțĭ, atîtea (îld. atîte), gen. m. f. atîtor (lat. eccum tantum, „ĭaca atît”, de unde s´a făcut ecutînt, acutînt, ahtiniu, cum zic Macedoneniĭ, apoĭ atînt, cum se maĭ zice´n Serbia, la Țîrnareca, și de aci atît pin [!] infl. luĭ tot din tot atît). Așa de mare orĭ de mult, în cutare cantitate: atîta (îld. atît) om, atît vin, atîta pîne [!]. atîțĭ(a) oamenĭ, așa de mulțĭ oamenĭ, foarte mulțĭ. Vechĭ: atîta om s´a strîns (Nec.), așa de mulțĭ oamenĭ s´aŭ strîns. atîta răŭ (subînț. să am eŭ), nu-mĭ pasă: atîta răŭ cît se sperie lupu de pelea [!] oiĭ! atîta pagubă (subînț. să am eu), nu-mĭ pasă: S´a supărat? atîta pagubă! Prov. cîte bordeĭe, atîtea (îld. atîte) obiceĭe. Adv. atît (vest) și atîta (est), așa de mare, de mult: atît de milos, atît de bine, atît vă daŭ, atît știŭ, atît (adică: timp, vreme) aĭ lipsit. atît (orĭ cu atît) maĭ bine, maĭ răŭ, arată o satisfacțiune orĭ un regret. Corelativ: atît (vest), atîta (est) cît vreĭ.

Arion, cîntăreț din Lesbos, care a trăit la curtea lui Periander, tiranul cetății Corinthus. În timp ce se întorcea în patrie învingător și încărcat cu daruri, în urma unui concurs cîștigat în Sicilia, marinarii de pe corabia care-l purta au pus la cale uciderea lui ca să-l prade. Prevenit în somn de către Apollo de pericolul care-l pîndea, Arion a cerut voie echipajului ca, înainte de a muri, să mai cînte odată. Cînd i-au auzit cîntecul, delfinii lui Apollo i-au alergat în ajutor. Sărind în apă, el a fost purtat în spate de către unul dintre ei și a reușit să ajungă teafăr la țărm. Acolo i-a istorisit pățania lui Periander. Cînd corabia a sosit în port, marinarii și-au primit pedeapsa meritată. Se spunea că Apollo ar fi transformat atît lira lui Arion cît și delfinul care l-a salvat în două constelații.

axión (axioáne), s. n. – Imn din slujba ortodoxă a Sfîntului Ioan Crisostom, care se cîntă atît în timpul slujbelor curente cît și la marile sărbători și comemorări. Gr. ἀξιόν (ἐστιν) „demn (este)”, care constituie începutul imnului.

BIBORȚENI, stațiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local, situată în raza orașului Baraolt (jud. Covasna), în Depr. Baraolt, la 490 m alt. Numeroase izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonate, sodice, calcice, megneziene, cunoscute și exploatate din 1892, indicate atît ca ape de masă, cît și pentru tratarea unor afecțiuni. Buvete pentru cură internă cu ape minerale. Stație de îmbuteliere a apelor minerale.

BODOC, 1. Munții Bodocului, masiv muntos în S Carpaților Orientali (Carpații de Curbură), între Olt și rîul Negru, limitat de munții Ciucului (la N), Nemira (la NE) și depr. Bîrsei (la S). Alcătuit din fliș cu intruziuni vulcanice. Alt. max.: 1.241 m (vf. Cărpiniș). Expl. de andezit (Bixad și Micfalău). Izv. minerale (Băile Tușnad, Malnaș, Turia, Bodoc). 2. Com. în jud. Covasna, pe Olt; 2.594 loc. (1991). Expl. de argilă. mat. de constr. (cărămidă, țiglă). Ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene folosite atît ca ape de masă, cît și în tratamentul afecțiunilor digestive, hepato-biliare și renale. Stație de îmbuteliere a apelor minerale. Stație de c. f. Biserică (sec. 15).

COLONIÁL, -Ă (‹ fr.) adj. Care se referă la colonii2 (2), care ține de colonii și de colonialism; care se află sau care provine din colonii; care se află în stare de colonie. ◊ (ARHIT.) Stil c. = termen general folosit pentru a caracteriza construcțiile din America Latină și din America de Nord din sec. 16-18, datorate diferitelor grupuri de europeni stabiliți acolo. Concepute să reproducă într-o măsură cît mai fidelă arhitectura europeană din țările de origine ale acestora, monumentele în stil c. aparțin, de fapt, unor stiluri diverse, determinate atît de elementele stilistice de import, cît și de condițiile și de tradițiile artistice locale.

Heraclidae se numeau toți descendenții lui Heracles: atît fiii eroului și ai Deianirei, cît și urmașii acestora. După apoteozarea lui Heracles, copiii săi, urmăriți de ura lui Eurystheus, au găsit o vreme adăpost la curtea regelui Ceyx, din Trachis. Apoi, cum Eurystheus amenința cu războiul, ei au fost siliți să se refugieze din nou, de data aceasta la atenieni. Eurystheus le-a declarat război și acestora, dar a fost înfrînt și ucis în luptă. După victoria repurtată împotriva lui Eurystheus, heraclizii, sub conducerea lui Hyllus, fiul cel mai mare al lui Heracles, s-au îndreptat spre Peloponnesus, patria tatălui lor, cu gîndul să se stabilească acolo (v. și Hyllus). Prima încercare se soldează cu un eșec: pe drum ei se întîlnesc cu armata regelui Echemus, care-i învinge. Însuși Hyllus cade în luptă. Heraclizii mai fac, de-a lungul timpului, câteva tentative de a ajunge în Peloponnesus. Conduși mai tîrziu de Aristomachus, sînt din nou înfrînți și alungați. În schimb, sub conducerea lui Temenus și a fraților săi – Aristodemus și Cresphontes – izbîndesc, reușind în cele din urmă să ia în stăpînire și să-și împartă Peloponnesul.

BLESTEMÁT, -Ă (‹ blestema) adj., s. m. și s. f. 1. (Persoană) care formează obiectul unui blestem. ♦ Pictori blestemați = nume dat artiștilor postimpresioniști de la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20, considerați atît din punct de vedere al operei cît și al nonconformismului social un pericol pentru societatea vremii. 2. (Om) ticălos, rău, nemernic (în comportări). ♦ Adj. Nefavorabil, neprielnic.

anti-Pref. neol., introdus în fr. și provenind din gr. ἀντί „contra.” Se folosește atît cu cuvinte neol. (antialcoolic, antidiluvian, antitanc etc.) cît și, mai rar, cu cuvinte din fondul tradițional (antiromân). În uzul curent s-a confundat uneori cu ante, astfel încît în loc de antecameră, s. f., astăzi se folosește numai anticameră, imitație după fr. antichambre.

ANONYMUS CARANSEBESIENSIS (sau LOGOSHIENSIS), denumire dată atît autorului necunoscut al uni dicționar român-latin manuscris din jurul anului 1700, cît și dicționarului însuși (primul dicționar biling cu româna ca limbă de bază, scris cu litere latine). S-a emis ipoteza că autorul ar fi Mihail Halici.

alt, -ă adj. indef. (lat. alter, ac. alterum, pop. altrum; it. altro, pv. fr. autre, sp. otro, pg. outro). Nu acelașĭ, diferit, deosebit: cu alțĭ ochĭ vezĭ greșelile altuĭa de cît pe ale tale. Care seamănă cu cineva orĭ cu ceva: aceasta e alt Napoleon. Altă dată saŭ altădată, nu acum, în alt timp (în trecut orĭ în viitor). Altă oară (vechĭ), odinioară. De altă (vechĭ), în colo, de alt-fel. În altă parte, aĭurea, nu aci. Pe de altă parte saŭ de altă parte, afară de asta. Vest. Fam. Te apucă altă aĭa saŭ alte alea, te apucă groaza orĭ paralizia. Te bagă în alte alea, te îngrozește. Se uĭtă la ĭa [!] ca la altă aĭa, se uĭtă la ĭa ca la ceva straniŭ. Pron. indef.: unu pleacă, altu vine; ce ție nu-ți place, altuĭa nu-ĭ face; una e să asculțĭ, alta să comanzĭ; atît și nimic alta saŭ alta nimic (alt-ceva nimic). Nu alta, nu alt-ceva. Nu de alta, nu din alte motive. Între altele, pe lîngă altele. Nu mi-e de alta, nu mĭ-e grijă de alta (de alt-ceva). – Barb. un altu, o alta (după fr. un autre, une autre).



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)