Rezultate din textul definițiilor
CHIRIÁȘ s. locatar, (prin Transilv.) salău, (înv., în Mold.) chirigiu. (~ într-o casă de locuit.)
LOCATÁR s. chiriaș, (prin Transilv.) salău, (înv., în Mold.) chirigiu. (~ într-o casă de locuit.)
locuí (locuiésc, locuít), vb. – A trăi, a avea reședința. – Var. lăcui. Mag. lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Gáldi, Dict., 93). Rezultatul normal, lăcui, azi înv., a fost apropiat de loc. Cf. sl. lakuvati, care apare numai în acte de provenință română, și în bg. din Trans. lakuva (Miklosich, Bulg., 126). Der. locaș (var. lăcaș), s. n. (locuință), din mag. lakás; locuință, s. f. (casă de locuit), cu suf. -ință; locuitor, s. m.; conlocui, vb. (a trăi împreună), format după fr. cohabiter; conlocuitor, adj., cuvînt forțat de regimul comunist.
ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Drept de folosință a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.
ÚLIȚĂ, ulițe, s. f. 1. Drum îngust care străbate un sat (rar un oraș), mărginit de o parte și de alta de case; p. ext. stradă. ◊ Expr. A bate ulițile = a umbla fără rost, haimana; a hoinări. 2. (Colectiv) Oamenii care locuiesc în casele de pe uliță (1). [Pl. și uliți] – Din sl. ulica.
DEPENDÍNȚĂ, dependințe, s. f. Încăpere accesorie a unei case de locuit (bucătărie, baie etc.); (la pl.), ansamblul acestor încăperi. – Din fr. dépendances.
PORTÁR, portari, s. m. 1. Persoană însărcinată cu paza (intrării) unei întreprinderi, a unei instituții, a unei case de locuit etc. 2. Boier însărcinat cu paza curții domnești (și cu alte treburi de protocol, administrative etc.). ◊ Portar de Suceava (sau al Sucevei) = mare dregător însărcinat cu apărarea capitalei și a curții domenești moldovene; comandant suprem al oștirii moldovene din trecut; hatman. 3. Sportiv dintr-o echipă care apără spațiul porții proprii spre a evita primirea de goluri. – Poartă + suf. -ar.
cásă (de locuit, de bani, instituție, depozit) s. f., g.-d. art. cásei; pl. cáse
COCIOÁBĂ ~e f. casă de locuit foarte mică, sărăcăcioasă și dărăpănată. [Sil. -cioa-] /Orig. nec.
MEGARÓN s.n. Încăpere principală a casei de locuit în Grecia antică. [< fr. mégaron, gr. megaron].
DOMICÍLIU s.n. Loc, casă unde locuiește în mod stabil cineva. [Pron. -liu, pl. -ii. / cf. fr. domicile, lat. domicilium].
polátă, poláte și polăți, s.f. (înv. și reg.) 1. palat domnesc sau împărătesc; curte domnească, princiară sau împărătească; sală, cameră mare într-un palat. 2. încăpere mică pe lângă o casă țărănească; cămară, chelar; magazie, șopron. 3. cameră mică de locuit în casele țărănești. 4. prisacă, stupină. 5. perete de legătură între casă și o altă clădire alăturată. 6. streașină de casă; bucată de scândură așezată la streașina casei. 7. porțiune dintr-un gard de scânduri. 8. schelă care servește ca suport muncitorilor care lucrează la înălțime. 9. (în forma: polatie) avut, zestre, calabalâc. 10. (cu sens colectiv) membrii unei familii; (în forma: poladie) populație a unui ținut sau a unei țări.
OCUPÁ vb. I. I. tr. 1. A lua în stăpânire, în posesiune; a pune mâna pe..., a pune stăpânire (pe o poziție, pe o țară etc.). 2. A avea un loc, a deține un post (undeva). ♦ A locui (o casă). ♦ A stăpâni gândurile cuiva, a preocupa. II. refl. 1. A se îndeletnici cu ceva, a exercita o meserie. 2. A se interesa, a se îngriji de cineva, de ceva. [P.i. ocúp. / < fr. occuper, it., lat. occupare].
tăpșár, tăpșári, s.m. (reg.) om sărac locuind în casele altora, plătind tapșă (v.).
MEGARÓN s. n. (în Grecia antică) încăpere principală a casei de locuit, delimitată la intrare de două ziduri sau șiruri de coloane formând o verandă. (< fr. mégaron, fr. megaron)
ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiești; fig. la locul natal, în sau către patrie. ◊ Cei de-acasă = rudele apropiate, familia; p. ext. conaționalii. ◊ Expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă = acum înțeleg sau admit ce spui. – A3 + casă.
LOCATÁR, -Ă, locatari, -e, s. m. și f. Persoană care locuiește într-o casă (în calitate de chiriaș). – Din fr. locataire.
COLOCATÁR, -Ă, colocatari, -e, s. m. și f. Persoană care locuiește în aceeași casă cu persoane străine de familia sa, în temeiul unui contract. – Din fr. colocataire.
ABITÁȚIE f. jur. Dreptul de a locui într-o casă care aparține altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis
ACÁSĂ adv. 1) În casa în care locuiești. ◊ Cei de ~ cei apropiați. Acum (sau așa) mai vii de ~ așa te mai înțeleg; așa mai merge. A nu-i fi cuiva boii ~ a fi prost dispus. 2) fig. În locul natal; în patrie. 3) Spre casa în care locuiești. Mă duc ~. /a + casă
CÁSNIC2 ~că (~ci, ~ce) m. și f. 1) Persoană care locuiește într-o casă cu alți membri ai familiei. 2) Persoană nesalarizată care se ocupă numai cu gospodăria. /casă + suf. ~nic
CASTÉL ~e n. 1) (în evul mediu) Construcție fortificată, prevăzută cu turnuri și creneluri, în care locuiau seniorii feudali. 2) casă mare și luxoasă, construită în stil medieval. ◊ ~ de apă rezervor pentru acumularea și distribuirea apei. /<lat. castellum
HABITÁȚIE ~i f. Drept de a locui într-o casă care aparține altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis
ABITÁȚIE s.f. Dreptul de a locui într-o casă proprietate a altuia. [Var. habitație s.f. / cf. fr. habitation, lat. habitatio].
COLOCATÁR, -Ă s. m. f. persoană care locuiește în aceeași casă cu persoane străine de familia sa. (<fr. colocataire)
COLOCATÁR s.m. și f. Persoană care locuiește în aceeași casă cu persoane străine de familia sa. [Cf. fr. colocataire].
șandrabulíe, șandrabulíi, s.f. (reg.) casă în care locuiesc țiganii.
DOMICÍLIU s. n. 1. loc, casă unde cineva locuiește în mod stabil. 2. (astrol.) tron1(3) nocturn al unei planete. (< lat. domicilium, fr. domicile)
ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Dreptul de a locui într-o casă.
ACÁSĂ adv. La sau spre casa în care locuiești; fig. la locul natal, în patrie. ♢ Expr. Cei de-acasă = rudele apropiate, familia. Așa (sau acum) mai vii de-acasă = așa te pricep, admit ce spui. A nu-i fi (cuiva) boii acasă = a fi indispus, supărat; a nu avea chef.– Din a + casă.
CĂSEÁN, căseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – casă1 + suf. -ean.
LOCUÍNȚĂ, locuințe, s. f. Loc, casă, construcție în care locuiește sau poate locui cineva; domiciliu. [Var.: (înv.) lăcuínță s. f.] – locui + suf. -ință.
LOCUÍT, -Ă, locuiți, -te, adj. (Despre case, ținuturi etc.) În care locuiește cineva, unde sunt oameni. – V. locui.
DOMICÍLIU, domicilii, s. n. casa sau locul unde locuiește cineva în mod statornic; locuință. – Din lat. domicilium, fr. domicile.
LOCATÁR ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care locuiește stabil într-o casă sau într-un apartament (în calitate de chiriaș). /<fr. locataire
COABITÁ vb. I. intr. (Despre un bărbat și o femeie) A locui împreună, în aceeași casă; a conviețui. [Pron. co-a-, p.i. -tez, coabít. / cf. lat. cohabitare, fr. cohabiter].
CĂSEÁN, căseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Din casă + suf. -ean.
AMENAJÁ, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, grădini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza în vederea unei anumite utilizări. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. aménager.
CĂMÍN2 ~e n. 1) casa părintească; vatră. 2) Bloc de locuit pentru studenți, cursanți etc. în timpul învățăturii; internat. /<sl. kamina
LOCUÍNȚĂ ~e f. casă, încăpere în care se locuiește. [G.-D. locuinței; Sil. -cu-in-] /a locui + suf. ~ință
LOCUÍT ~tă (~ți, ~te) (despre case, regiuni, ținuturi etc.) În care locuiește cineva; unde trăiesc oameni. [Sil. -cu-it] /v. a locui
COABITÁ, coabitez, vb. I. Intranz. (Jur.) A locui, a trăi împreună (în aceeași casă) cu cineva; a conviețui. [Pr.: -co-a-] – Din fr. cohabiter, lat. cohabitare.
COABITÁNT, -Ă, coabitanți, -te, adj., s. m. și f. (Jur.) (Persoană) care locuiește împreună cu alții în aceeași casă. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabitant.
IMÓBIL ~e n. 1) Construcție pentru locuit (cu mai multe etaje); clădire; casă. ◊ Carte de ~ registru în care sunt înscriși toți locatarii unei case. 2) Avere care nu poate fi mișcată dintr-un loc în altul. /<fr. immeuble, lat. immobilis
MANSÁRDĂ ~e f. 1) Încăpere de locuit situată direct sub acoperișul unei case. 2) Etaj aflat sub acoperiș. /<fr. mansarde
COABITÁNT, -Ă adj., s.m. și f. (Cel) care locuiește împreună cu alții în aceeași casă. [Cf. fr. cohabitant].
GĂZDUÍ, găzduiesc, vb. IV. 1. Tranz. A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost (și mâncare). 2. Intranz. A rămâne (să locuiască și să mănânce) câtva timp în casa cuiva. – Gazdă + suf. -ui.
CÁSĂ1 ~e f. 1) Construcție servind ca locuință pentru oameni. ◊ De ~ produs în condiții casnice. A avea ~ și masă a fi îndestulat. 2) Totalitate a bunurilor ce constituie averea unei persoane; gospodărie. 3) Încăpere cu destinație specială într-o clădire. ~a ascensorului. ◊ ~a mare odaie în casele țărănești destinată oaspeților. 4) Totalitate a persoanelor înrudite care locuiesc împreună; familie. ◊ A face ~ cu cineva a trăi în înțelegere; a trăi cu cineva în căsnicie. 5) Nume dat unor instituții, așezăminte, firme comerciale etc. ~ de cultură. ~ de odihnă. ~a scriitorilor. 6) Unitate economică (de producție, de comerț sau de servicii sociale), care are o conducere unică; întreprindere. [G.-D. casei] /<lat. casa
LÁVRĂ, lavre, s. f. Mănăstire mare în unele țări ortodoxe, unde călugării locuiesc în chilii construite la distanță unele de altele, în felul caselor unui sat. – Din sl. lavra.
GOSPODĂRÍE, gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobilă a) unui locuitor, îndeosebi a unui țăran (și a familiei sale); casă1. ♦ Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnică (a gospodinei); menaj. 3. (Ieșit din uz) Unitate de producție agricolă, de prestări de servicii etc. (de stat, cooperatistă sau particulară). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei instituții (publice) etc.; instituție sau ansamblu de instituții care asigură această conducere, administrare. Gospodărie comunală. – Gospodar + suf. -ie.
FUM1 ~uri n. 1) Produs al arderii care se ridică în atmosferă sub formă de rotocoale. ◊ Perdea de ~ strat des de fum artificial, servind pentru a camufla un obiectiv militar. 2) Cantitate de asemenea produs, provenit din arderea tutunului, pe care o inspiră dintr-o dată un fumător. A trage un ~ de țigară. 3) ist. casă cu tot ce este pe langă ea, împreună cu persoanele ce locuiesc într-însa; gospodărie. 4) fig. Stare a omului buimac (de băutură). 5) la pl. Ambiție deșartă. ◊ Cu ~uri (în cap) zăpăcit. A avea ~uri a fi înfumurat și cu pretenții nejustificate. /<lat. fumus
LOCATÍV, -Ă, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. 2. Adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. ◊ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.
săláș (-șuri), s. n. – 1. locuință, locaș, casă. – 2. Adăpost, refugiu. – 3. (Trans. de N.) Sicriu. – 4. Grup de familii de țigani robi, format pînă la 15 capi de familii care aparțineau aceluiași proprietar. – Var. Mold. salaș. Mag. szállás (Miklosich, Fremdw., 124; Cihac, II, 524; Gáldi, Dict., 96), cf. sb. salaš „cătun”, pol. szalasz, rus. šalaš. – Der. sălășlui, vb. (a găzdui, a adăposti; a se aciua; a locui, a trăi); sălășluință, s. f. (sălaș, domiciliu); sălășitoare, s. f. (Trans., osul-iepurelui, Onosis spinosa).
SĂLÁȘ (‹ magh.) s. n. (Înv. și pop.) 1. Găzduire temporară acordată cuiva. 2. Construcție rudimentară, de obicei din bârne, folosită ca locuință temporară. Au un rol important în cazul satelor de la poalele munților, unde fânețele se află adesea la depărtare mare de sat, iar accesul este destul de dificil. În acest caz sunt locuite vara, în timpul cositului, dar adesea și iarna, pentru adăpostirea și hrănirea vitelor. În trecut numărul lor era mult mai mare, membrii familiei deplasându-se adesea de la s. la sat și invers; frecvent pe lângă ele se află câțiva pomi fructiferi și o mică grădină. În funcție de ținut, mai sunt numite odaie, conac, căsoaie sau casă în câmp. 3. Locuință, casă, cămin; p. ext. culcuș. ♦ Grajd, staul. 4. Așezare omenească; cătun, sat; locuitorii acestei așezări. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi), conduși de un vătaf.