Rezultate din textul definițiilor
BOL, boluri, s. n. 1. Cocoloș. ◊ Bol alimentar = cocoloș rezultat din mestecarea alimentelor cu salivă în cavitatea bucală. 2. Vas de formă semisferică cu sau fără picior. – Din fr. bol.

FARÍNGE, faringe, s. n. (Anat.) Canal membranos și musculos de forma unei pâlnii cu vârful în jos, care pornește de la cavitatea bucală și sfârșește la esofag și care constituie locul de încrucișare a căilor respiratorii cu calea digestivă. – Din it. faringe Cf. fr. pharynx.

OMUȘÓR, (1) omușori, s. m., (2) omușoare, s. n. 1. S. m. Omuleț (1). 2. S. n. Apendice cărnos, mobil și contractil, situat în cavitatea bucală, în partea posterioară a palatului moale; luetă, uvulă. ♦ (Rar) Mărul lui Adam. – Om + suf. -ușor.

FLÓRĂ s. f. Totalitatea plantelor care trăiesc într-o anumită regiune a globului, într-o anumită perioadă geologică sau într-un anumit mediu. ◊ Floră microbiană = totalitatea microorganismelor vegetale dintr-un mediu natural, din cavitatea bucală, din intestin etc. – Din fr. flore.

DÍNTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊ Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios. A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu nici un preț, a nu renunța la ceva în ruptul capului. Înarmat până în dinți = puternic înarmat. A-i scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva) cu desăvârșire. A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse: dintele-d******i = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenului, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. – Lat. dens, -ntis.

TRAHÉE, trahei, s. f. 1. Tub elastic fibros și cartilaginos, la oameni și la animale, care leagă laringele de bronhii și prin care circulă aerul necesar respirației din cavitatea bucală sau nazală în bronhii. 2. Fiecare dintre tubulețele subțiri, chitinoase, deschise la exterior și ramificate în corpul insectelor, păianjenilor și miriapodelor, care servesc drept organ de respirație. 3. Fiecare dintre vasele lemnoase în formă de tuburi capilare prin care circulă seva brută în interiorul plantelor superioare. [Pr.: -he-e] – Din fr. trachée.

SALIVÁR, -Ă, salivari, -e adj. Privitor la salivă, de salivă. ◊ Glandă salivară = fiecare dintre glandele situate în cavitatea bucală și care secretează saliva. – Din fr. salivaire.

CAP1 ~ete n. 1) Parte a corpului la om și animale, unde se află creierul, principalele organe de simț și cavitatea bucală. ◊ Cu ~ul gol cu capul descoperit. Din ~ până-n picioare de sus până jos. Cu noaptea-n ~ foarte devreme. Cu ~ul plecat rușinat; învins. Cu un ~ mai sus superior. Bătut în ~ tâmpit; prost. A da la ~ (cuiva) a) a bate pe cineva; b) a împiedica succesele cuiva. A umbla cu ~ul în traistă a fi distrat. A-și lua lumea-n ~ a pleca departe, rătăcind prin lume. A cădea pe ~ul cuiva a sosi pe neașteptate (și fără a fi dorit). A-și aprinde paie în ~ a-și cauza neplăceri. A se bate ~ în ~ a fi diametral opus. A-și face de ~ a) a fi obraznic; b) a duce o viață amorală. 2) Judecată sănătoasă; minte. ◊ Cu ~ deștept, cu minte. Fără ~ necugetat, nesocotit. Cu scaun la ~ cu judecată sănătoasă. A nu avea ~ a nu avea minte. A fi greu la ~ a fi prost. A umbla cu ~ul în nori a fi distrat. 3) înv. Existență umană; viață. A plăti cu ~ul. 4) Partea extremă cu care începe sau cu care se termină ceva (un obiect, un instrument etc.). ~ul scării. ◊ ~ de pod porțiune de teren aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă. ~ul coloanei începutul coloanei. /<lat. caput

GÚRĂ ~i f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioară a feței, delimitată de buze. ◊ ~-cască a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care stă nedumerită, neînțelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepăsătoare și distrate. ~-de-lup defect congenital al feței omului, constând dintr-o fisură la buza și gingia superioară, prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emoție, de oboseală etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mână până la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a săruta pe cineva. 2) (la om și la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. ◊ De-ale ~ii alimente; hrană. A pune (sau a lua) ceva în ~ a mânca puțin. A da și bucățica de la ~ a da și puținul pe care-l are. A-i lua pâinea de la ~ a lipsi de mijloace de existență. A da (cuiva) mură-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a dispărea fără urmă. A țipa (sau a striga) ca din ~ de șarpe a striga disperat. ~a-leului plantă erbacee decorativă cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului plantă erbacee cu frunze alungite și cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singură dată; îmbucătură. 4) Persoană (membru al unei familii) care trebuie hrănită. 5) Parte a aparatului de vorbire. ◊ A închide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva să tacă. A tăcea din ~ a nu vorbi. Cu jumătate de ~ fără mare dorință. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea să spună altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destăinui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ spartă a fi prea vorbăreț. A avea o ~ cât o șură a) a avea gură mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fără să se țină de cuvânt. A intra în ~a lumii a fi vorbit de rău. A se pune în ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua după ~a cuiva a acționa după sfatul cuiva. A sări cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A nu i se auzi ~a a fi tăcut. A striga (sau răcni, a țipa) cât îl ține ~a, a striga (sau a răcni, a țipa) în ~a mare a striga foarte tare, din răsputeri. A nu avea ~ (să răspundă, să vorbească ceva) a nu îndrăzni să răspundă sau să vorbească. 7) Deschizătură (a unei încăperi, instalații, a unui obiect etc.) prin intermediul căreia se introduce sau se evacuează ceva. ~a cămășii. ~ de canal. ~a beciului. ◊ ~ de foc armă grea de foc. A lega ~a pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. 8) Loc unde se varsă o apă (curgătoare). ~a râului. ◊ ~ de incendiu gură de apă la care se racordează un furtun pentru a lua apa aflată sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula

LÍMBĂ ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă.(A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului.~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

MASTICÁȚIE ~i f. Mestecare a alimentelor în cavitatea bucală. /<fr. mastication

SFENOÍD ~e n. anat. Os al craniului care desparte cutia cranială de fosele nazale, de orbite și de cavitatea bucală. /<fr. sphenoïde

STREPEZEÁLĂ ~éli f. Iritație a unor organe din cavitatea bucală (în special a dinților), cauzată de consumul de fructe sau de alte alimente astringente. /a strepezi + suf. ~eală

A SE STREPEZÍ pers. 3 se ~éște intranz. (despre dinți și cavitatea bucală) A se irita puternic și dureros în urma consumării de alimente astringente (în special fructe acre). /cf. sterpede

A STUPÍ ~ésc 1. tranz. pop. 1) (salivă, f****ă sau obiecte aflate în cavitatea bucală) A arunca din gură (cu ajutorul limbii și al buzelor); a scuipa. ◊ A-și ~ plămânii se spune despre tuberculoși care tușesc și expectorează mult. ~ sânge a fi grav bolnav (de tuberculoză). A-și ~ sufletul a se chinui mult cu o persoană nepricepută sau neînțelegătoare ori cu un lucru plictisitor și greu de făcut. 2) (persoane) A batjocori prin gestul stupitului; a scuipa. 3) (despre pisici) A scoate un pufăit specific însoțit de un gest de apărare. 2. intranz. A evacua saliva sau f****a din gură (cu ajutorul limbii și al buzelor); a scuipa. /<lat. stupire

SUPT1 ~uri n. Proces de sorbire a unui lichid (prin cavitatea bucală). ◊ A avea darul ~ului a fi bețiv. /v. a suge

BREUVÁJ s.n. (Vet.) Introducere a unui medicament lichid în cavitatea bucală a unui animal cu ajutorul unei sticle cu gâtul lung. [Pron. brö-. / < fr. breuvage – băutură].

ERUCTÁȚIE s.f. Eliminare de gaze sau de mici cantități de suc gastric prin esofag și cavitatea bucală; râgâială, râgâit. [Gen. -iei, var. eructațiune s.f. / < fr. éructation, cf. lat. eructatio].

HIRUDINÍNĂ s.f. Substanță anticoagulantă, secretată de glande situate în cavitatea bucală a lipitorilor. [< fr. hirudinine].

REJÉCȚIE s.f. (Liv.) Dare înapoi; (spec.) readucere a conținutului ruminal în cavitatea bucală de către animal pentru a fi rumegat. [< fr. réjection].

VĂL s.n. 1. Bucată de pânză fină și transparentă cu care-și acoperă femeile capul. 2. Șal, broboadă. ◊ A(-și) lua vălul = a se călugări. 3. Vălul palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii și prelungindu-se până spre faringe. [Pl. -luri. / < lat. velum, cf. fr. voile, it. velo].

ESOFÁG s.n. Tub care leagă cavitatea bucală cu stomacul. [Pl. -guri, -ge. / < fr. oesophage, cf. gr. oisophagos].

UVÚLĂ s.f. (Anat.) Apendice cărnos situat în cavitatea bucală, în partea posterioară a vălului palatin; luetă; (pop.) omușor. [< fr. uvule, it., lat. uvula].

dínte (dínți), s. m.1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu smalț, așezate în cavitatea bucală, care servesc pentru a rupe și mesteca alimentele. – 2. Zimți, crestături, colți (la unelte). – 3. Înălțime stîncoasă, colț. – Mr., istr. dinte, megl. dinti. Lat. dĕntem (Pușcariu 533; Candrea-Dens., 498; REW 2556; Tiktin); cf. it., port. dente, prov., fr., cat. dent, sp. diente, alb. dëmb.Der. dințar, s. m. (unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului); dințat, adj. (cu dinți); dințos, adj. (cu dinți mari); dințărit, s. n. (cadou făcut pentru a face digestia mai plăcută); se spune ironic atunci cînd, după ce dai de mîncare cuiva, pe deasupra mai trebuie să-i și plătești; este formație ironică, de la dinte cu suf. -ărit, ca la numele de dări în general, cf. gărdurărit, vădrărit, etc. (după Candrea, din tc. diș parasi „bani pentru dinți”).

ANTROSTOMÍE s. f. 1. deschidere chirurgicală a unui antru, pentru drenare. 2. lărgire operatorie a deschiderii buzelor pentru ușurarea accesului în cavitatea bucală. (< fr. antrostomie)

BREUVÁJ [BRÖ-] s. n. introducere a unui medicament lichid în cavitatea bucală a unui animal cu ajutorul unei sticle cu gâtul lung. (< fr. breuvage)

ERUCTÁȚIE s. f. eliminare de gaze din stomac, însoțită de zgomot, prin esofag și cavitatea bucală; râgâială. (< fr. éructation, lat. eructatio)

HIRUDINÍNĂ s. f. substanță anticoagulantă și hemolitică secretată de glande din cavitatea bucală a lipitorilor. (< fr. hirudinine)

ORALITÁTE s. f. 1. ansamblu de particularități specifice limbii vorbite. 2. calitate a stilului unei scrieri de a se baza pe oralitate (1). 3. (jur.) principiu în temeiul căruia dezbaterea unui litigiu se desfășoară oral. 4. (psihan.) stadiu inițial al dezvoltării libidinale, având ca zonă erogenă cavitatea bucală. (< it. oralità)

PIOFAGÍE s. f. deglutiție de puroi din cavitatea bucală sau din căile respiratorii. (< fr. pyophagie)

REJÉCȚIE s. f. 1. dare înapoi; respingere; readucere a conținutului ruminal în cavitatea bucală, de către animal, pentru a fi rumegat. 2. (med.) proces imunologic de respingere a unei grefe, a unui transplant. (< fr. réjection)

VĂL s. n. 1. bucată de pânză fină și transparentă cu care-și acoperă femeile capul. 2. șal, broboadă. ♦ a(-și) lua ŭl = a se călugări. 3. ŭl palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii. (< lat. velum)

OROFARÍNGE (‹ fr., engl.) s. n. Porțiunea medie, bucală, a faringelui, delimitată sus de vălul palatin. Comunică prin istmul gâtului cu cavitatea bucală și prezintă pe părțile laterale amigdalele palatine și pilierii vălului palatin.

bucál, -ă adj. (fr. buccal, d. lat. bucca, obraz. V. bucă). Anat. Al guriĭ: cavitatea bucală. V. oral.

ANTERIÓR, -OÁRĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care precedă o anumită dată; precedent. 2. Care este așezat în partea de dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavității bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. antérieur, lat. anterior.

MEDIÁL, -Ă, mediali, -e, adj. Median. ♦ Spec. (Despre sunete, rar despre litere) Care se află în interiorul cuvântului. ♦ (Despre vocale) Care se articulează în partea de mijloc a cavității bucale; central. [Pr.: -di-al] – Din fr. médial, lat. medialis.

UVULÁR, -Ă, uvulari, -e, adj. care aparține uvulei, privitor la uvulă. ♦ (Despre sunete) Care se articulează în partea posterioară a cavității bucale, prin vibrarea omușorului. – Din fr. uvulaire.

VĂL, văluri, s. n. 1. (Adesea fig.) Bucată de țesătură fină, de obicei transparentă, pe care și-o pun femeile pe cap sau cu care își învăluie corpul ori o parte a lui. *Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înțeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porțiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, palatul tare (dur) si care se termină cu omușorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. voile.

VELÁR1, -Ă, velare, adj.n. și f., s. f. (Sunet) care se articulează în partea posterioară a cavității bucale, prin atingerea sau prin apropierea rădăcinii limbii de vălul palatului. – Din fr. vélaire.

STOMATÍTĂ, stomatite, s. f. Boală care constă în inflamația mucoasei cavității bucale. – Din fr. stomatite.

PALÁT1 s. n. Peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă, alcătuit din apofizele palatine2 ale celor două maxilare superioare, precum și din oasele palatine2, acoperite de o mucoasă groasă; cerul-gurii. ◊ Palat moale sau vălul palatului = porțiune musculară care continuă palatul1 în partea posterioară a cavității bucale. Palat artificial = mușchi al palatului1, care se folosește în fonetica experimentală pentru a se vedea suprafața atinsă de limbă la pronunțarea unui sunet. – Din lat. palatum, it. palato. Cf. fr. palais.

POSTERIÓR, -OÁRĂ, posteriori, -oare, adj. 1. Care vine, urmează sau se petrece după cineva sau ceva; ulterior. ♦ (Adverbial) Mai târziu. 2. Care se află sau este așezat în partea dindărăt, de dinapoi. ♦ (Despre sunete, în special despre vocale) Al cărui punct de articulație este situat în partea de dinapoi a cavității bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. postérieur, lat. posterior.

PUȘCHEÁ, pușchele, s. f. (Pop.) Veziculă dureroasă localizată pe mucoasa cavității bucale, mai ales pe limbă; pușchineață. ◊ Expr. (Fam.) Pușchea pe limbă(-ți), se spune aceluia care anunță sau prevestește ceva neplăcut, pentru ca prevestirea să nu se împlinească. – Probabil lat. *pustulella (< pustula).

STOMATOLOGÍE s. f. Parte a medicinii care studiază anatomia, fiziologia și bolile cavității bucale și ale anexelor ei, mai ales ale dinților. – Din fr. stomatologie.

STOMATOSCÓP, stomatoscoape, s. n. (Med.) Instrument pentru examinarea (mucoasei) cavității bucale. – Din fr. stomatoscope.

STOMATOSCOPÍE, stomatoscopii, s. f. (Med.) Examinare a mucoasei cavității bucale cu ajutorul stomatoscopului. – Din fr. stomatoscopie.

CAVITÁTE s. 1. v. gaură. 2. v. cavernă. 3. cavitate generală v. celom; cavitate toracică v. torace; cavitate bucală v. gură.

DENTÍSTICĂ f. Ramură a medicinei care se ocupă cu studiul bolilor cavității bucale și ale dinților; stomatologie. /dentist + suf. ~ică

MEDIÁL ~ă (~i, ~e) Care trece prin mijloc; care împarte ceva în două; median. ◊ Vocală ~ă vocală care se articulează în partea de mijloc a cavității bucale. [Sil. -di-al] /<fr. médial, lat. medialis

PALÁT1 n. anat. Partea de sus a cavității bucale, având formă de boltă; boltă palatină; cerul gurii. ◊ ~ dur partea anterioară osoasă a palatului. ~ moale (sau vălul ~ului) v. VĂL. /<lat. palatum, it. palato

POSTERIÓR ~oáră (~óri, ~oáre) 1) și adverbial Care se va petrece mai târziu; care va urma mai târziu; ulterior. Acțiune ~oară. 2) Care se află în spate; din spate; de dinapoi. 3) (despre sunete vocale) Care se articulează în partea de dinapoi a cavității bucale. [Sil. -ri-or] /<fr. postérieur, lat. posterior

STOMATÍTĂ ~e f. Stare patologică constând în inflamarea mucoasei cavității bucale. /<fr. stomatite

STOMATOLOGÍE ~i f. Ramură a medicinei care se ocupă cu studierea bolilor cavității bucale (mai ales ale dinților), precum și cu metodele de tratare și de profilaxie a acestora; dentistică. [G.-D. stomatologiei] /<fr. stomatologie

UVÚLĂ ~e f. Apendice muscular din partea posterioară a cavității bucale, care contribuie la închiderea foselor nazale în procesul deglutiției; omușor; gușter; împărătuș. /<fr. uvule, lat. uvula

VĂL ~uri n. 1) Bucată de țesătură transparentă folosită de femei pentru a-și acoperi fața sau capul; voal. ◊ A i se pune (cuiva) un ~ pe ochi (sau pe frunte) sau a i se lua (a-i cădea (cuiva) un ~ de pe ochi (sau de pe frunte) a înceta (sau a începe) să înțeleagă și să vadă lucrurile clar, limpede. 2) anat: ~ul palatului (sau ~ul palatin) porțiune musculară care continuă, în partea posteri-oară a cavității bucale, palatul tare și se termină cu o prelungire numită uvulă. /<lat. velum

STOMATOPLASTÍE s.f. Refacerea prin autoplastie a cavității bucale. [Gen. -iei. / < fr. stomatoplastie, cf. gr. stoma – gură, plassein – a forma].

VÉLUM s.n. 1. Pânză mare care acoperă un circ, o barcă. V. velarium. 2. (Zool.) Formație sau structură membranoasă asemănătoare unui văl, prezentă la meduze, unele larve etc., în apropierea cavității bucale. [< lat. velum].

BUCO- elem.cavitate bucală”. (< fr. bucco-, cf. lat. bucca, gură)

ANTERIÓR, -OÁRE adj. Care este, se petrece înaintea altui eveniment; precedent, de dinainte. ♦ Situat în față. ♦ (Despre sunete) Care se articulează într-un punct situat în partea dinainte a cavității bucale. [Pron. -ri-or. / cf. fr. antérieur, it. anteriore, lat. anterior].

MEDIÁL, -Ă adj. De la mijloc, care ocupă mijlocul; median. ◊ (Fon.) Vocală medială = vocală al cărei punct de articulație se află în partea de mijloc a cavității bucale. [Pron. -di-al. / < fr. médial, cf. lat. medialis < medium – mijloc].

PALÁT s.n. Partea superioară a cavității bucale la om și la celelalte animale vertebrate; cerul gurii. [Pl. -te, -turi. / < lat. palatum].

strúdiniță, strúdinițe, s.f. (pop.) inflamare a mucoasei cavității bucale; stomatită.

POSTERIÓR, -OÁRĂ adj. 1. Care urmează, care este după ceva (în ordinea scurgerii timpului); ulterior. 2. Aflat în partea dinapoi; dorsal. ♦ (Despre vocale) Care se articulează în partea dinapoi a cavității bucale. [Pron. -ri-or. / cf. fr. postérieur, lat. posterior].

STOMATÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei cavității bucale. [< fr. stomatite, cf. gr. stoma – gură].

STOMATOLOGÍE s.f. Parte a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor cavității bucale. [Gen. -iei. / < fr. stomatologie, cf. gr. stoma – gură, logos – studiu].

STOMATOSCÓP s.n. Instrument pentru examinarea cavității bucale. [Pl. -scoape. / < fr. stomatoscope].

STOMATOSCOPÍE s.f. Metodă de examinare a mucoasei cavității bucale cu ajutorul stomatoscopului. [Gen. -iei. / cf. fr. stomatoscopie, germ. Stomatoskopie < gr. stoma – gură, skopein – a privi].

UVULÁR, -Ă adj. Referitor la uvulă, al uvulei. ♦ (Fon.; despre sunete) Care se articulează în partea posterioară a cavității bucale, cu vibrarea uvulei. [Cf. fr. uvulaire, it. uvulare].

ANTERIÓR, -OÁRĂ adj. 1. petrecut înaintea altui eveniment; precedent. 2. situat în față. 3. (despre sunete) care se articulează într-un punct în partea dinainte a cavității bucale. (< fr. antérieur, lat. anterior)

ENDOBUCÁL, -Ă adj. în, din interiorul cavității bucale. (< endo- + bucal)

EXOBUCÁL, -Ă adj. în afara cavității bucale. (< exo- + bucal)

INTRAORÁL, -Ă adj. situat înăuntrul cavității bucale. (< engl. intraoral)

MEDIÁL, -Ă adj. median. ◊ (despre vocale) care se articulează în partea de mijloc a cavității bucale. (< fr. médial, lat. medialis)

PALÁT1 s.n. peretele superior al cavității bucale; cerul gurii. ◊ palat dur = partea anterioară, osoasă, a cavității bucale; palat moale = partea posterioară a cavității bucale; vălul palatului. (< lat. palatum, it. palato)

POSTERIÓR, -OÁRĂ adj. 1. după cineva sau ceva. ◊ (adv.) mai târziu; ulterior. 2. aflat în partea dinapoi; dorsal. ◊ (despre vocale) care se articulează în partea de dinapoi a cavității bucale. (< fr. postérieur, lat. posterior)

REZONATÓR, -OÁRE I. adj. 1. care face să sune. ♦ organ ~ = organ în formă de pungă, sub coardele vocale superioare la maimuțele antropide și la animale rumegătoare, care amplifică sunetele emise de acestea. 2. (fig.) care oferă o imagine amplificată a realității. II. s. n. 1. sistem fizic, corp etc. capabil să amplifice oscilații prin rezonanță. ◊ dispozitiv care indică existența fenomenului de rezonanță. 2. parte a cavității bucale sau nazale care participă la emiterea sunetelor. (< fr. résonateur)

STOMATÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei cavității bucale. (< fr. stomatite)

STOMATOLOGÍE s. f. disciplină care studiază anatomia, fiziologia și patologia cavității bucale și a dinților; odontoiatrie. (< fr. stomatologie)

STOMATOPLASTÍE s. f. refacerea prin autoplastie a cavității bucale. (< fr. stomatoplastie)

STOMATOSCOPÍE s. f. metodă de examinare a mucoasei cavității bucale cu ajutorul stomatoscopului. (< fr. stomatoscopie)

UVULÁR, -Ă adj. 1. al uvulei. 2. (fon.; despre sunete) care se articulează în partea posterioară a cavității bucale, cu vibrarea uvulei. (< fr. uvulaire)

VELOPALATÍN, -Ă adj. referitor la vălul palatului, la partea posterioară a cavității bucale. (< fr. vélo-palatin)

VÉLUM s. n. 1. pânză mare care acoperă un circ, o baracă. 2. structură membranoasă, un fel de văl, la meduze, unele larve etc., în apropierea cavității bucale. (< lat. velum)

ANTERIÓR, -OÁRĂ, anteriori, -oare, adj. 1. (Temporal) Precedent. ◊ (Adverbial) Cele petrecute anterior. 2. (Local) Care este așezat în față. ♦ (Despre sunete) Al cărui punct de articulație este situat în partea dinainte a cavității bucale. [Pr.: -ri-or] – Fr. antérieur (lat. lit. anterior).

ORÁL, -Ă adj. 1. care se transmite prin viu grai. ◊ (despre examene, probe; și s. n.) care se face verbal. ◊ care caracterizează limba vorbită, vorbirea. ♦ stil ~ = manieră de exprimare scrisă care imită exprimarea prin viu grai. 2. sunet ~ = sunet la pronunțarea căruia aerul trece numai prin gură. 3. cavitate ~ă = gură. 4. (despre medicamente) care se administrează pe cale bucală. (< fr. oral)

CELENTERAT (‹ fr. {i}; {s} gr. koilos „scobit” + enteron „intestin”) s. n. (la pl.) Încrengătură de metazoare marine, rar dulcicole, care au fie o cavitate digestivă simplă și trăiesc libere sau fixate (hidrozoarele = hidrele), fie o cavitate digestivă închisă și pot fi libere (scifozoarele = meduzele) sau fixate (antozoarele = coralii). Au corpul saciform, cu un ectoderm sensibil (epiderma, situată la exterior) și un endoderm cu rol digestiv (care îl căptușește pe primul), un singur orificiu diferențiat, fie bucal, fia a**l, tentacule cu celule urticante; se reproduc prin ouă sau înmugurire și formează deseori colonii.



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)