Rezultate din textul definițiilor
BIOGEOCHIMIE s. f. Ramura a geochimiei care studiaza compozitia chimica a biosferei. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogeochimie.
ZOOCHIMIE s. f. Disciplina care studiaza compozitia chimica a corpului animalelor si procesele chimice care se petrec in el. – Din fr. zoochimie.
RIOLIT, riolite, s. n. Roca vulcanica, cu compozitia chimica asemanatoare cu a granitului, alcatuita din cuart si feldspati. [Pr.: ri-o-] – Din fr. rhyolite, germ. Rhyolith, rus. riolit, engl. rhyolite.
ANALITIC ~ca (~ci, ~ce) 1) Care este bazat pe analiza. ◊ Chimie ~ca parte a chimiei care studiaza compozitia chimica a substantelor. Limba ~ca limba in care raporturile gramaticale sunt explicate prin cuvinte izolate. 2) mat. fiz. Care foloseste calculul algebric si infinitezimal. /<lat. analyticus, fr. analytique, germ. analytisch
COSMOCHIMIE f. Ramura a astrofizicii care studiaza compozitia chimica a corpurilor ceresti si a mediului interplanetar, raspandirea elementelor chimice si reactiile nucleare din cosmos. [Art. cosmochimia; G.-D. cosmochimiei; Sil. -mi-e] /<fr. cosmochimie
MOLECULA s.f. Cea mai mica particica dintr-o substanta care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective si care (in cazul elementelor) poate fi descompusa fara sa se distruga constitutia sau proprietatile substantei. ◊ Molecula-gram = cantitatea unei substante masurata in grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol. [< fr. molecule, cf. it., lat. molecula – mica masa de materie].
PARAMORFOZA s.f. Proces de transformare a structurii corpurilor, pastrand compozitia chimica si forma exterioara a cristalului initial. [< germ. Paramorphose].
ZOOCHIMIE s.f. Disciplina care studiaza compozitia chimica a corpului animalelor si procesele chimice care se petrec in el. [Pron. zo-o-, gen. -iei. / < fr. zoochimie].
ORGANIC, -A adj. 1. Care tine de structura, de esenta, de functiile unui organ sau ale unui organism. ♦ Unitar, inseparabil. ♦ (Fig.) Care se refera la constitutia, la structura unei lucrari, a unui tratat etc. 2. Care intra in compozitia chimica a organismului vietuitoarelor. ♦ Chimie organica = parte a chimiei care studiaza compusii carbonului cu hidrogenul si derivatii acestora. [Cf. fr. organique, lat. organicus].
ANALIZA s. f. 1. metoda stiintifica de cercetare a realitatii, bazata pe descompunerea proceselor, a obiectelor studiate in partile lor constitutive. ◊ examinare amanuntita a unei probleme, opere literare, a unui text. ♦ in ultima ~ = in concluzie, ca incheiere. 2. ~ matematica = ramura a matematicii care studiaza functiile, limitele, derivatele si aplicatiile lor. 3. descompunere a unei substante, pentru a-i stabili compozitia chimica. 4. ~ corticala = functie a cortexului prin care se desprind insusirile generale si cele specifice ale obiectelor si fenomenelor. (< fr. analyse, gr. analysis)
ASTROFIZIC, -A I. adj. referitor la astrofizica. II. s. f. ramura a astronomiei care studiaza proprietatile fizice, compozitia chimica, structura si miscarea corpurilor ceresti. (< fr. astrophysique)
LITOCLASTIE s. f. 1. zdrobire operatorie a calculilor vezicali, spre a fi extrasi din uretra. 2. proces mecanic de fragmentare a rocilor, fara a le modifica compozitia chimica sau structura. (< fr. lithoclastie)
MOLECULA s. f. cea mai mica parte dintr-o substanta, care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective. ♦ ~-gram = cantitatea unei substante masurata in grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol1. (< fr. molecule, lat. molecula)
ORGANIC, -A adj. 1. care tine de structura, esenta, functiile unui organ(ism); referitor la organe si organisme. ◊ unitar, inseparabil. ◊ (fig.) care se refera la structura unei lucrari, a unui tratat. 2. care intra in compozitia chimica a organismului vietuitoarelor. ♦ chimie ~a = parte a chimiei care studiaza compusii carbonului cu hidrogenul si derivatii acestora. (< fr. organique, lat. organicus)
PARAMORFOZA s. f. proces de transformare a structurii unui mineral, pastrand compozitia chimica si forma exterioara a cristalului initial. (< germ. Paramorphose)
ZOOCHIMIE s. f. disciplina care studiaza compozitia chimica a corpului animalelor si procesele chimice ce se petrec in el. (< fr. zoochimie)
BIOGEOCHIMIE (‹ germ.) s. f. Ramura a geochimiei care studiaza relatiile dintre biosfera si celelalte geosisteme din punct de vedere chimic (compozitia chimica a organismelor si modul de participare a materiei vii si a produselor si de descompunere in procesele de migratie si de acumulare a elementelor chimice din scoarta terestra). Metodele b. sint folosite si in prospectiunile zacamintelor de minerale utile.
BIOCHIMIE s. f. Parte a chimiei care studiaza compozitia chimica a materiei vii si procesele chimice care se petrec in aceasta materie. [Pr.: bi-o-] – Dupa fr. biochimie.
CLARKE [claa], Frank Wigglesworth (1847-1931), geochimist american. A calculat pentru prima data (1889) compozitia chimica medie a scoartei terestre. Op. pr.: „Date geochimice”.
GAZIFICA, gazific, vb. I. Tranz. 1. A transforma un combustibil solid sau lichid intr-un combustibil gazos cu o compozitie chimica diferita de aceea a substantei din care provine. 2. A dispersa un lichid in masa unui gaz2 (pentru a extrage titeiul prin eruptie). [Var.: gazeifica vb. I.] – Gaz2 + suf. -ifica (dupa fr. gazeifier).
IDIOMORFISM s. n. Proprietate a unui mineral de a aparea, datorita structurii lui interne si compozitiei chimice, delimitat de forme cristalografice plane. [Pr.: -di-o-] – Idiomorf + suf. -ism.
IZOMERIE s. f. Proprietate a unor substante cu aceeasi compozitie chimica de a avea insusiri diferite, datorita modului diferit de asezare a atomilor in molecula. – Din fr. isomerie.
IZOMORFISM s. n. 1. Relatie, corespondenta intre doua obiecte, fenomene etc. care au aceeasi structura; identitate de structura. 2. Proprietate a substantelor cu compozitie chimica diferita, dar cu structura inrudita, de a se prezenta in aceleasi forme structurale cristalografice; izomorfie. 3. Termen intrebuintat de unii lingvisti structuralisti pentru a denumi paralelismul de structura dintre silaba, cuvant si propozitie sau fraza. – Din fr. isomorphisme.
POPULATIE, populatii, s. f. 1. Totalitatea locuitorilor unei tari, ai unei regiuni, ai unui oras etc., poporatie, poporime. ♦ Totalitatea indivizilor animali sau vegetali (din aceeasi specie) raspanditi pe un anumit teritoriu. 2. (In sintagma) Populatie de stele = ansamblu de stele grupate dupa vechime, pozitie, compozitie chimica etc. [Var.: (inv.) populatiune s. f.] – Din fr. population.
SEGREGATIE, segregatii, s. f. 1. Segregare (2); lipsa de omogenitate a compozitiei chimice a unui aliaj solidificat, rezultata din segregare. 2. (In sintagma) Segregatie rasiala = forma a discriminarii rasiale constand in separarea persoanelor pe baza unor criterii de origine sau rase diferite din interiorul aceleiasi tari (privind cartierele de locuit, scolile, salile de spectacole, mijloacele de transport in comun, asistenta medicala etc.); discriminare rasiala; segregare (5). [Var.: segregatiune s. f.] – Din fr. segregation.
SUC, sucuri, s. n. 1. Lichid continut in substantele vegetale, in special in fructe, de unde poate fi extras prin presare sau stoarcere; zeama. ♦ Lichid care circula prin tuburile capilare ale plantelor. ♦ Bautura racoritoare special preparata din sucul (1) unor fructe sau din substante sintetice. 2. Lichid secretat sau continut in corpurile animalelor si indeplinind diverse functii. ◊ Sucuri digestive = lichide de compozitie chimica diferita, secretate de tubul digestiv si anexele sale, sub influenta carora se face digestia alimentelor. 3. (Reg.) Usuc. – Din fr. suc, lat. sucus.
POLIMORFISM s. n. Proprietatea unor minerale cristalizate cu aceeasi compozitie chimica de a se prezenta sub mai multe forme cristaline cu caracteristici fizice si chimice diferite. ♦ (Biol.) Proprietate a unor specii de a exista sub mai multe aspecte morfologice. – Din fr. polymorphisme.
FARMACOLOGIE s. f. Stiinta care se ocupa cu studiul originii, proprietatilor fizice si chimice, compozitiei, clasificarii si actiunii terapeutice a medicamentelor asupra organismului. – Din fr. pharmacologie.
MINERAL, -A, minerali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Corp solid, cu o anumita compozitie chimica, care se gaseste in natura in stare cristalina sau amorfa, in componenta rocilor si a minereurilor. 2. Adj. Care contine minerale (1), care tine de minerale, privitor la minerale, de natura mineralelor. ◊ Apa minerala sau ape (ori izvoare) minerale = apa care contine in solutie saruri, gaze sau substante radioactive si care ii confera proprietati terapeutice; p. ext. loc, statiune etc. unde se gasesc asemenea ape; tratament facut cu astfel de ape. Ulei mineral = ulei obtinut prin distilarea titeiului. – Din fr. mineral, lat. mineralis.
ANALIZA ~e f. 1) Metoda stiintifica de cercetare a realitatii bazata pe descompunerea proceselor, a obiectelor in parti componente. ◊ In ultima ~ in concluzie. 2) chim. Procedeu de stabilire a compozitiei chimice a unei substante. 3): ~ gramaticala descompunere a cuvintelor si propozitiilor in elemente alcatuitoare si determinarea valorii lor gramaticale. [G.-D. analizei] /<lat. analysis, fr. analyse
BIOCHIMIE f. Ramura a biologiei care se ocupa cu studiul compozitiei chimice a materiei vii in corelatie cu procesele ei biologice; chimie biologica. [Art. biochimia; G.-D. biochimiei; Sil. -mi-e] /<fr. biochimie
IZOMER ~a (~i, ~e) si substantival (despre substante) Care, avand aceeasi compozitie chimica cu o substanta, difera prin structura si proprietati de aceasta. /<fr. isomere
IZOMERIE f. Proprietate a unor substante de a avea compozitie chimica identica si structura diferita. [G.-D. izomeriei] /<fr. isomerie
IZOMORF ~a (~i, ~e) (despre substante) Care, avand o compozitie chimica diferita fata de o substanta, poseda forme cristaline asemanatoare cu aceasta. /<fr. isomorphe
SEGREGATIE ~i f. 1) v. SEGREGARE. 2) tehn. Lipsa de omogenitate a compozitiei chimice a unui material sau substante. 3) : ~ rasiala separare fortata a populatiei de culoare de populatia alba. [G.-D. segregatiei; Sil. se-gre-ga-ti-e] /<fr. segregation
STEREOIZOMER ~i m. Substanta care are aceeasi compozitie chimica cu alte substante similare, dar difera de acestea prin aranjarea in spatiu a atomilor din molecula. /<fr. stereo-isomere
IZOMORFISM s.n. Identitate de structura. ♦ (Mat.) Corespondenta biunivoca intre doua multimi cu aceeasi structura. ♦ Insusire a unor substante cu compozitie chimica analoaga de a cristaliza in aceleasi forme cristaline; izomorfie. [Var. isomorfism s.n. / < fr. isomorphisme, cf. gr. isos – egal, morphe – forma].
SEGREGATIE s.f. 1. Segregare. ♦ (Metal.) Lipsa de omogenitate a compozitiei chimice a unui aliaj; segregat. V. licuatie. 2. Segregatie rasiala = politica de discriminare constand in separarea persoanelor de origini sau rase diferite din interiorul aceleiasi tari; discriminare rasiala. [Gen. -iei, var. segregatiune s.f. / cf. fr. segregation, lat. segregatio].
HISTOCHIMIE s. f. studiul compozitiei chimice si al metabolismelor celulelor si tesuturilor organismului. (< fr. histochimie)
IZOMORFISM s. n. 1. identitate de forma, de structura. 2. proprietate a unor substante cu compozitie chimica analoaga de a cristaliza in aceleasi forme cristaline; izomorfie. 3. (mat.) corespondenta biunivoca intre elementele a doua multimi cu aceeasi structura. (< fr. isomorphisme)
IZOSTERIE s. f. insusire a unor substante de a avea aceleasi structuri de volum, dar compozitii chimice diferite. (< germ. Isosterie)
RENINA ({s} lat. ren, renis „rinichi”) s. f. (BIOCHIM.) Enzima secretata de celulele aparatului juntaglomerular, eliberata in sange in conditiile scaderii presiunii sangvine sau a modificarii compozitiei chimice a urinei ajunsa in tubii distali. Actioneaza asupra unei proteine secretate de ficat (α – globulina), pe care o transforma in angiotensina I.
BIOELEMENT, bioelemente, s. n. Element chimic din compozitia celulelor vii. [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioelement.
MEDICINAL, -A, medicinali, -e, adj. Intrebuintat ca medicament; din care se prepara medicamente. ◊ Plante medicinale = grup de plante din familii diferite, cultivate sau salbatice, care, datorita compozitiei lor chimice, au proprietati terapeutice. – Din fr. medicinal, lat. medicinalis.
BIOCHIMIE s. f. Stiinta care studiaza compozitia si procesele chimice ale materiei vii; chimie biologica. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biochimie.
FORMULA, formule, s. f. 1. Enunt precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operatii; expresie precisa, generala si invariabila a unei idei, a unei relatii, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). ◊ Formula de politete = forma conventionala de exprimare, consacrata prin uz, cu care te adresezi unei autoritati sau unei persoane. ♦ Fraza-tip folosita oral in anumite ocazii sau care, scrisa, cuprinde termenii expresi in care trebuie redactat un act, o sentinta etc. 2. Relatie alcatuita din litere, cifre si semne matematice, constituind o identitate in care unul dintre membri este considerat ca expresie a celuilalt sau ca regula de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt. 3. Expresie in simboluri chimice care reprezinta compozitia calitativa si cantitativa a moleculei unei substante. 4. Parola. 5. Mijloc, solutie. – Din fr. formule, lat. formula.
FORMULA s.f. 1. Expresie generala si invariabila a unei idei, a unei relatii etc. care poate fi aplicata in mai multe cazuri particulare. ◊ Formula de politete = forma conventionala de exprimare folosita pentru a se adresa unei autoritati sau unei persoane. ♦ Fraza-tip care cuprinde termenii formali si expresi in care trebuie compus un act, o sentinta etc. 2. Expresie matematica reprezentand o relatie generala intre mai multe marimi. 3. Expresie in simboluri care reprezinta compozitia unei combinatii chimice. 4. Solutie; mod de a face ceva, mijloc. 5. Parola. [< lat., it. formula, fr. formule].
SUBSTANTA s.f. 1. Denumire generica data corpurilor cu compozitie si structura chimica omogena. ♦ Materie. 2. Categorie filozofica care desemneaza esenta comuna si stabila a tuturor lucrurilor, precum si ceea ce exista de sine statator. ♦ Substratul permanent al tuturor transformarilor. 3. (Fig.) Partea fundamentala, constitutiva a unui lucru: esenta, esential. [< fr. substance, cf. lat. substantia].
FORMULA s. f. 1. expresie generala si invariabila a unei idei, a unei relatii etc. care poate fi aplicata in mai multe cazuri particulare. ♦ ~ de politete = forma conventionala de exprimare, pentru a se adresa unei autoritati sau unei persoane. ◊ fraza-tip in anumite ocazii sau la redactarea unor sentinte etc. 2. (mat.) expresie reprezentand o relatie generala intre mai multe marimi. 3. reprezentare in simboluri a compozitiei unei combinatii chimice. 4. solutie; mijloc, mod de a face ceva. 5. parola. (< fr. formule, lat. formula)
SUBSTANTA s. f. 1. corp cu compozitie si structura chimica omogena. ◊ materie. 2. categorie filozofica desemnand esenta comuna si stabila a tuturor lucrurilor, precum si ceea ce exista de sine statator. ◊ substratul permanent al tuturor transformarilor. 3. (fig.) partea fundamentala, constitutiva a unui lucru; esenta, esential. (< fr. substance, lat. substantia)
PETROGRAFIE s. f. Ramura a geologiei care se ocupa cu studiul rocilor din scoarta pamantului din punctul de vedere al compozitiei lor mineralogice si chimice, al formarii lor, al transformarilor pe care le sufera, al raspandirii lor in scoarta etc. – Din fr. petrographie.
ORGANOGEN, -A, organogeni, -e, adj. 1. (Despre elemente chimice) Care intra in compozitia substantelor organice din structura animalelor si a vegetalelor. 2. (Despre minerale, roci, minereuri, formatii geologice) Care consta din resturi sau urme de organisme animale ori vegetale; care s-a format sub actiunea organismelor. – Din fr. organogene.
MICROELEMENT, microelemente, s. n. Element chimic care intra in compozitia hormonilor, a enzimelor, a fermentilor etc. si care se gaseste in cantitati foarte mici in sol si in organism. [Pr.: -cro-e-] – Din fr. micro-element.
ATMOFIL, -A adj. (Despre elemente chimice) Care intra in compozitia atmosferei. [Cf. germ. atmophil, cf. gr. atmos – aer, philein – a iubi].
BIOELEMENT s.n. Element chimic care intra in compozitia celulelor vii. [< fr. bioelement].
ATMOFIL, -A adj. (despre elemente chimice) care intra in compozitia atmosferei terestre. (< germ. atmophil)
ORGANOGEN, -A adj. 1. (despre elemente chimice) care intra in compozitia substantelor organice animale sau vegetale. 2. (despre roci minerale etc.) de origine organica. (< fr. organogene)
MOLECULA, molecule, s. f. Cea mai mica parte dintr-o substanta care mai pastreaza compozitia procentuala si toate proprietatile chimice ale acelei substante *Molecula-gram = cantitate dintr-o substanta a carei greutate in grame este egala cu greutatea ei moleculara; mol1. – Din fr. molecule
MINERALOGIE s.f. Stiinta care studiaza structura, compozitia si proprietatile fizice si chimice ale mineralelor. [Gen. -iei. / cf. fr. mineralogie, germ. Mineralogie].
ELECTROCERAMICA s.f. Ramura a ceramicii care se ocupa cu compozitia, fabricarea, proprietatile si intrebuintarile produselor chimice folosite in electrotehnica. [Gen. -cii. / < fr. electroceramique].
HISTOCHIMIE s.f. Studiul chimic al substantelor care intra in compozitia celulei si a tesuturilor organismului. [Gen. -iei. / < fr. histochimie].
ERGOL s. m. orice materie chimica susceptibila de a intra in compozitia unui amestec fuzant. (< fr. ergol)
POLIMERIZA, polimerizez, vb. I. Tranz. si intranz. A (se) uni (spontan sau prin diverse reactii chimice) mai multi monomeri in polimeri, prin pastrarea compozitiei procentuale initiale si asezarea atomilor in molecula. – Din fr. polymeriser.
OMOGENIZARE, omogenizari, s. f. Actiunea de a omogeniza si rezultatul ei. ♦ Operatie de amestecare a componentilor unui sistem eterogen pentru a se obtine un amestec care sa aiba aceeasi compozitie mijlocie in toata masa lui. ♦ Incalzire prelungita, la temperaturi inalte, a otelurilor, pentru a obtine difuzarea in toata masa lor a particelelor de alta compozitie; tratament termic aplicat anumitor aliaje in scopul realizarii omogenitatii lor fizice, chimice, structurale. ♦ Concordanta, unitate a sonoritatii vocilor intr-un cor. [Var.: omogeneizare s. f.] – V. omogeniza.
ALBUMINA, albumine, s. f. Substanta organica din grupul proteinelor care intra in alcatuirea chimica a celulelor animale si vegetale si constituie elementul de baza in compozitia albusului de ou si a serului din sange. – Fr. albumine.
AMIL s.m. (Chim.) Radical care intra in compozitia substantelor amilice. // (si in forma amilo-) Element prim de compunere savanta in terminologia chimica cu semnificatia „amidon”. [< fr. amyle, cf. lat. amylum, gr. amylon – amidon, faina].
NUCLEATIE s. f. 1. formarea, intr-un mediu cu structura si compozitie definite, de germeni constituind centre de dezvoltare a unei noi faze, structuri fizice sau chimice. 2. (biol.) formarea nucleului. (< fr. nucleation)
ALUMINIU s.n. Element chimic din grupa metalelor, foarte usor si avand o mare ductilitate si maleabilitate, care intra in compozitia unor aliaje intrebuintate in industrie si in tehnica. // (In forma alumino-, alumo-) Element prim de compunere cu semnificatia „(referitor la) aluminiu”. [Pron. -niu. / < fr. aluminium, alumino-].
CICLIC, -A I. adj. 1. care se desfasoara in cicluri; periodic. ◊ (despre compozitii muzicale) alcatuit din mai multe parti independente. 2. (despre flori) toate elementele dispuse in verticil. 3. (despre compusi chimici) care are catenele inchise in ciclu. II. s. n. (cinem.) suita de desene, fazele unei miscari care, functional, se repeta. (< fr. cyclique, gr. kyklikos)
CAMBISOL s. n. Clasa de soluri, in sistemul international F.A.O., care se formeaza in urma proceselor complexe de alterare fizico-chimice si biogene din orizontul A si acumularea materialului rezultat in orizontul B, iluvial, care isi schimba astfel compozitia si culoarea. Corespunde aproximativ solurilor brune acide de paduri conifere.
GRAVIMETRIE s. f. 1. ramura a geofizicii care studiaza distributia geografica a campului gravitational. 2. masurare a intensitatii gravitatiei. 3. metoda de analiza chimica bazata pe determinarea cantitatii unui corp dintr-un amestec prin cantarirea unui compus al sau, insolubil si de compozitie cunoscuta, obtinut prin actiunea unui reactiv asupra amestecului. (< fr. gravimetrie, germ. Gravimetrie)
OMOGENIZARE s. f. 1. actiunea de a omogeniza. ◊ amestecare a componentilor unui sistem eterogen spre a se obtine un amestec cu aceeasi compozitie in toata masa lui. 2. (metal.) tratament termic care se aplica anumitor aliaje pentru a se obtine omogenitate fizica, chimica si structurala a materialului. 3. concordanta, unitate a sonoritatii vocilor intr-un cor. (< omogeniza)
chimie (-ii), s. f. – Stiinta care studiaza compozitia si proprietatile substantelor. Gr. ϰημεία (sec. XVIII), inainte cu pronuntarea din ngr., astazi cu fonetismul restabilit dupa pronuntarea erasmica. – Der. chimic, adj.; chimicesc (var. himic), s. m. (inv., chimic).
CINETIC, -A I. adj. referitor la miscare. ♦ energie ~a = a) energie dezvoltata de un corp in miscare; b) energie rezultata in urma procesului de dezasimilatie; arta ~a = arta care atribuie miscarii reale aceeasi importanta estetica precum formei, culorii, liniei si compozitiei. II. s. f. 1. ramura a mecanicii care studiaza legile fenomenelor fizice bazate pe miscarea materiei. 2. studiu al vitezei reactiilor chimice. (< fr. cinetique, gr. kinetikos)
GRAVIMETRIE s.f. 1. Parte a geofizicii care studiaza distributia geografica a campului gravitational. 2. Ansamblu de metode folosite in analiza chimica, care se bazeaza pe determinarea cantitatii unui corp dintr-un amestec prin cantarirea unui compus al sau insolubil si de compozitie cunoscuta, obtinut prin actiunea unui reactiv asupra amestecului. [Gen. -iei. / < fr. gravimetrie, cf. lat. gravis – greu, gr. metron – masura].
DISPROSIU (‹ fr. {i}; {s} gr. dysprositos „inaccesibil”) s. n. Element chimic (Dy; nr. at. 66, m. at. 162,50, p. t. 1.475ºC, p. f. 2.600ºC) din familia lantanoidelor. In combinatii functioneaza trivalent. Intra in compozitia unor aliaje magnetice speciale. A fost descoperit de Lecoq de Boisbaudran, in 1886.
ARTIFICIU, artificii, s. n. 1. Procedeu ingenios folosit spre a impodobi sau a modifica realitatea; podoaba (inutila). ◊ Artificiu de calcul = procedeu prin care se ajunge la rezultatul unui calcul pe o cale mai scurta decat cea obisnuita. 2. (La pl.) compozitie de materii inflamabile care, aruncate in aer, iau foc usor, producand efecte variate de lumina si culori. ♦ Sarma scurta, pe jumatate infasurata intr-un preparat chimic inflamabil care, aprins, arunca mici scantei. – Fr. artifice (lat. lit. artificium).
INDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. indium) s. n. Element chimic (In; nr. at. 49, m. at. 114,82, p. t. 156,4ºC, p. f. 2.109ºC), metal alb-cenusiu, moale; se gaseste in natura, in cantitati mici, in blenda. A fost descoperit de F. Reich si H. Th. Richter (1863). Intra in compozitia unor aliaje usor fuzibile, de lipit, aliaje dentare, a semiconductoarelor.
INDICATOR, -OARE, indicatori, -oare, adj., s. n., s. m. I. Adj. Care indica, care face cunoscut. II.1. S. n. Aparat, instrument, dispozitiv care serveste la indicarea anumitor marimi, fenomene, informatii etc. ◊ Indicator de panta = inclinometru. Indicator de acord; ochi magic. 2. S. n. Semnal, simbol etc. care serveste la indicarea directiei, distantei sau etapelor unui drum. 3. S. m. Expresie numerica cu ajutorul careia se caracterizeaza cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compozitiei, structurii, schimbarii in timp, al legaturii reciproce cu alte fenomene etc. 4. S. n. Text tiparit care serveste ca indrumator intr-un anumit domeniu. Indicator de preturi. 5. S. m. Substanta cu ajutorul careia se determina caracterul acid sau bazic al altei substante ori sfarsitul unei reactii chimice. – Din fr. indicateur.
CARBON (‹ fr., lat.) s. n. Element chimic (C; nr. at. 6, m. at. 12,01), nemetal. Se gaseste in natura, in stare elementara, cristalina (diamant, grafit), in zacaminte fosile (carbune de pamint si bitumuri), in unele roci sedimentare (carbonati), in dioxidul de carbon si in toate substantele organice, combinate cu alte citeva elemente (hidrogen, oxigen, azot etc.). Functioneaza in combinatii in starea de valenta 4. Intra in compozitia unor aliaje de mare importanta in tehnica. Cunoscut din antichitate. ♦ C 14 (614C*) = izotop radioactiv al c., care ia nastere in atmosfera; este folosit ca atom marcat (v. si geocronologie); metoda cu radiocarbon este una dintre metodele moderne de datare in arheologie. Hirtie-c. = hirtie subtire, acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare inchisa si folosita la scoaterea de copii dupa texte; indigo (IV).
CALCIU (‹ fr. {i}; {s} lat. calc- „var”) s. n. Element chimic (Ca; nr. at. 20, m. at. 40,08, p. t. 842-848ºC; p. f. 1.439ºC), metal alb-argintiu, moale, din familia metalelor alcalino-pamintoase. Se gaseste in natura numai sub forma de combinatii (calcar, gips etc.). Se prepara prin electroliza unui amestec de clorura de calciu anhidra si fluorura de calciu. In combinatii functioneaza in starea de valenta. 2. Face parte din compozitia organismului animal, avind un rol plastic in formarea tesutului osos. Compusii sai au multiple utilizari in constructie, in industrie etc. si in terapeutica (pentru recalcificare, ca antialergic si sedativ). A fost descoperit (1808) de H. Davy si J.J. Berzelius.