Dex condiționa reciproc

INTERACȚIONÁ, interacționez, vb. I. Intranz. și refl. A fi în raport de interacțiune; a se condiționa reciproc. [Pr.: -ți-o-] – Din interacțiune.

INTERACȚIONÁ vb. I. refl. A fi în raport de interacțiune; a se condiționa reciproc. [Pron. -ți-o-. / < interacți(une) + -ona].

INTERCONDIȚIONÁ vb. refl., intr. a se condiționa reciproc. (< fr. interconditionner)

INTERCONDIȚIONÁRE, intercondiționări, s. f. Legătură și condiționare reciprocă între lucruri, fenomene, procese etc.; interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹-+condiționare.

INTERDEPENDÉNȚĂ s. f. Legătură și condiționare reciprocă între lucruri, fenomene, procese etc. ♦ Categorie a dialecticii care desemnează totalitatea formelor de legătură dintre obiectele și fenomenele naturii, ale societății și ale gândirii. – Din fr. interdépendance.

POLARIZÁ, polarizez, vb. I. 1. Tranz. (Fiz.) A transforma lumina naturală prin fenomene de reflexie, refracție, birefringență etc. ♦ Intranz. și refl. A dobândi proprietatea de a avea poli electrici sau magnetici. 2. Tranz. Fig. A aduna, a strânge, a concentra în jurul său. 3. Refl. (Fil.) A da naștere unei polarități (3), a forma extreme opuse care se condiționează reciproc. – Din fr. polariser.

BIOGEOCENÓZĂ s.f. Complex natural în cadrul căruia biocenoza și biotopul se condiționează reciproc; ecosistem. (din fr. biogéocénose)

STRUCTURALÍSM s. n. Teorie lingvistică contemporană care susține că limba este un sistem autonom, că alcătuiește o structură în care diversele părți se află în relații și se condiționează reciproc. ♦ P. gener. Teorie și metodă aplicată în domeniul unor științe umaniste, care își propun să descopere și să descrie sistemele de relații din știința dată. – Din fr. structuralisme.

DIALÉCTICĂ f. 1) (în opoziție cu metafizică) Știință care se ocupă cu studiul celor mai generale legi de dezvoltare a naturii, societății și gândirii. 2) Teorie și metodă generală de cercetare a realității, care privește fenomenele ca fiind în strânsă legătură și în condiționare reciprocă. 3) (în filozofia antică) Arta descoperirii adevărului prin confruntarea raționamentelor contrare. 4) Evoluție a lucrurilor; dezvoltare; mișcare. [Sil. di-a-] /<fr. dialectique, lat. dialecticus

A SE POLARIZÁ pers. 3 se ~eáză intranz. și fig. fiz. A forma extreme opuse care se condiționează reciproc. Atitudinile s-au ~at. /<fr. polariser, germ. polarisieren

BIOGEOCENÓZĂ s.f. (Geol.) Complex unitar al suprafeței globului terestru în care biocenoza și părțile respective din litosferă, hidrosferă, atmosferă și pedosferă se condiționează reciproc. [Cf. fr. biogéocénose].

CONEXIÚNE s.f. 1. Legătură, înlănțuire; raport, relație; condiționare reciprocă și interacțiune a obiectelor și a fenomenelor; conexitate. ◊ Conexiune inversă = reacțiune. 2. Legătură între două sau mai multe elemente de circuit ori conducte electrice; conectare. [Var. conexie s.f. / cf. lat. conexio, fr. connexion].

STRUCTURALÍSM s.n. 1. Termen care desemnează o categorie de orientări și tendințe metodologice și epistemologice actuale, constând în a privi obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, care pot fi recompuse și transformate prin anumite procedee operaționale. ♦ Curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale care se condiționează reciproc, dar o studiază independent de istoria poporului. 2. (Rar) Gestaltism. [< fr. structuralisme].

INTERACȚIÚNE s.f. Influență, condiționare reciprocă între fapte, fenomene etc. [Cf. fr. interaction].

INTERDEPENDÉNȚĂ s.f. Legătură și condiționare reciprocă între fenomene, acțiuni etc. [Cf. fr. interdépendance].

POLARITÁTE s.f. 1. Proprietate a unui corp sau a unei părți dintr-un corp de a avea în două puncte ale sale sarcini electrice sau magnetice de nume diferite. ♦ (Fil.) Formă a contradicției în care laturile contrare se exclud și totodată se condiționează reciproc. 2. (Biol.) Calitate a unui organism vegetal sau animal de a prezenta două extremități cu înfățișare și funcțiuni diferite. [Cf. fr. polarité].

CONEXIÚNE s. f. 1. legătură, înlănțuire; intercondiționare între obiecte, fenomene și procese; raport reciproc, relație de conexitate; concatenație. ♦ (fil.) ~ generală (sau universală) = totalitatea formelor de legătură, interacțiune și condiționare reciprocă a obiectelor și fenomenelor în mișcare din univers; ~ inversă = feedback. 2. legătură între două sau mai multe conductoare electrice. 3. conectare. (< fr. connexion, lat. conexio)

FUNCȚIONALÍSM s. n. 1. curent de gândire care studiază faptele sociale și de cultură în totalitatea lor și în interrelațiile acestora, urmărindu-se aspectele funcționale în întreaga lor complexitate. 2. direcție de cercetare în științele exacte, ca și în cele umaniste, care consideră obiectul lor de studiu în calitatea lui de sistem, ale cărui elemente alcătuitoare se condiționează reciproc. ◊ (lingv.) teorie care acordă funcțiilor o importanță deosebită pentru descrierea limbilor. 3. direcție în arhitectura contemporană care cere ca forma unui material de construcție să fie determinat de destinația acestuia. (< fr. fonctionnalisme)

INTERACȚIÚNE s. f. influență, condiționare reciprocă între fapte, fenomene etc. (< fr. interaction)

INTERDEPENDÉNȚĂ s. f. legătură și condiționare reciprocă între sisteme, fenomene, procese etc.; intercondiționare. (< fr. interdépendance)

POLARITÁTE s. f. 1. proprietate a unui corp, a unei părți dintr-un corp de a avea în două puncte ale sale sarcini electrice sau magnetice de nume diferite. 2. (fil.) formă a contradicției în care laturile contrare se exclud și totodată se condiționează reciproc. ◊ puncte care definesc relația dintre doi termeni de opoziție, dar care se presupun reciproc. 3. (biol.) calitate a unui organism de a prezenta două extremități cu înfățișare și funcții diferite. (< fr. polarité)

STRUCTURALÍSM s. n. 1. denumire generică, diverse orientări metodologice și epistemologice contemporane, care privesc obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, ce pot fi recompuse și transformate prin anumite procedee operaționale. 2. curent în lingvistica contemporană care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și istoria societății, privind-o ca pe un sistem unitar de relații (fonetice și gramaticale) ce se condiționează reciproc. 3. gestaltism. (< fr. structuralisme)

INTERACȚIÚNE, interacțiuni, s. f. 1. Formă de legătură a obiectelor, a fenomenelor etc., manifestată printr-o influențare, condiționare sau acțiune cauzală reciprocă. 2. (Fiz.) Acțiune reciprocă între două sau mai multe corpuri, sisteme fizice, fenomene etc. ♦ Formă de legătură între corpuri, realizată fie direct, fie prin intermediul câmpurilor fizice. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. interaction.

INTERDEPENDÉNT, -Ă, interdependenți, -te, adj. Care este (strâns) legat sau condiționat de alt lucru, fenomen sau proces cu care se află în dependență reciprocă. – Din fr. interdépendant.