Dex cu limbă de moarte

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii – a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LĂSÁ, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situație, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruța viața cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situația în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, o dată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aștepta, a păsui¹. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredința cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, d******i, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi! ◊ Expr. Las' dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăți fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosință) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăși, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunța la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moștenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se mențină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziție (în momentul plecării, la despărțire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ◊ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paștelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paștelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preț, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se așeza; a se culca. ◊ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimți cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.

lăsá (lás, lăsát), vb. – 1. A părăsi, a da drumul unui lucru, a se îndepărta de ceva. – 2. A face să rămînă. – 3. A da din mînă, a da drumul, a pune în libertate. – 4. A permite, a consimți. – 5. A abandona, a renunța la ceva. – 6. A părăsi, a se despărți, a divorța. – 7. A omite, a exclude, a trece cu vederea. – 8. A reduce, a scădea (un preț sau o pretenție). – 9. (Înv.) A ierta, a scuti. – 10. A amîna (se construiește cu prep. pe). – 11. A părăsi, a abandona un loc. – 12. A trînti la examen, a declara căzut la examen pe cineva. – 13. A rămîne în urmă, a imprima dîre, urme. – 14. A dispune, a porunci cu limbă de moarte. – 15. (Despre Dumnezeu) A porunci, a ordona, a stabili. – 16. A însărcina, a încredința. – 17. A numi, a desemna. – 18. A s*****i, a produce, a emana. – 19. A produce, a renta. – 20. (Refl.) A se destinde, a se înmuia. – 21. (Refl.) A ceda, a renunța, a se da convins. – 22. (Refl.) A ceda, a admite, a consimți, a permite. – 23. (Refl.) A se înfrîna, a se abține (se construiește cu prep. de). – 24. (Refl.) A se încrede, a se sprijini, a avea încredere (se construiește cu prep. în sau pe). – 25. (Refl.) A ceda, a șovăi, a se mlădia, a se potoli, a se domoli. – 26. (Refl.) A cădea, a se culca. – 27. (Refl.) A coborî, a scădea. – 28. (Refl., Trans. de S.) A descăleca; a se face noapte. – 29. (Refl.) A surveni, a se apropia o intemperie. – 30. (Refl.) A amenința, a făgădui (Arg., se construiește cu prep. cu). – Mr. (a)las, megl. las, istr. lǫsu. Lat. laxāre (Diez, I, 243; Pușcariu 945; Candrea-Dens., 953; REW 4955; DAR), cf. it. lasciare, prov. laissar, fr. laisser, alb. lëšoń (Philippide, II, 646). – Der. lăsător, adj. (neglijent); lăsătoare, s. f. (cărare de oi); lăsiu, adj. (neglijent); lăsat, s. n. (abandon; părăsire; carnaval); lăsătură, s. f. (lăsare; omisiune; deprimare); lăsăciune, s. f. (iertare; separare; divorț, înv.); lăsămînt, s. n. (Trans., legat, testament, moștenire).

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut maui mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles. – Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene. – A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a m***t săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămață îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înașță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea urăp a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

BAZILÍSC s.m. 1. Șarpe fabulos despre care se credea că cu o singură privire provoacă moartea. 2. Gen de șopârlă cu limba groasă, capul și gâtul scurt, cu o coadă lungă, având pe cap o excrescență epidermică triunghiulară, iar pe spate și pe coadă o creastă dințată mobilă. [Pl. -lișci. / < it. basilisco, cf. gr. basiliskos].

CORAN, cartea sacră a religiei islamice cuprinzînd cuvîntul lui Allah transmis, prin revelație și numai în limba arabă, lui Mahomed. Fixat în scris între anii 632 (moartea Profetului) și 655 (moartea califului Usman), C. este alcătuit din 114 diviziuni, numite sure, dispuse de la cele mai lungi către cele mai scurte. Surele conțin norme morale și juridice, concepții metafizice, o cosmologie, o escatologie etc. C. este baza întregii civilizații islamice.

A MUȘCÁ mușc 1. tranz. 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.). ◊ A-și ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a ~t un șarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Orig. nec.

LIMB s.n. 1. Partea lată a unei frunze, legată de ramură prin codiță. 2. Marginea gradată a scării unui instrument de măsură. ♦ Marginea unui astru. ♦ Creastă marginală a unei formații anatomice circulare. 3. Navă pentru operații de limbare. // s.m. (Teol.) Loc în cer unde catolicismul presupune că ar sta sufletele drepților și ale copiilor morți nebotezați, înainte de venirea lui Cristos. [< fr. limbe, cf. lat. limbus].

ROD, Edouard (1857-1910), romancier elvețian de limbă franceză. Romane naturaliste („Nevasta lui Henri Vanneau”), mai târziu psihologice, axate pe probleme de conștiință („Cursa spre moarte”, „Sensul vieții”). Eseuri („G. Leopoldi”, „Dante”, „J.-J. Rousseau”). Teatru („Reformatorul”).

LÍTERĂ s. f. 1. semn grafic care corespunde, în general, unui fonem al limbii; semn din alfabet. 2. (fig.) înțelesul strict formal al unui text. ♦ ă legii = exact așa cum prevede legea; a rămâne ~ moartă = a rămâne fără nici o urmare. 3. (pl.) studiul literaturii; științele umaniste. ♦ om de ĕ = literat. (< lat. littera)

DEZMORȚÍ, dezmorțesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A ieși sau a scoate din amorțeala pricinuită de nemișcare, de frig sau de îngheț; fig. a (se) trezi din starea de pasivitate, a reveni sau a face să revină la viață. ◊ Expr. (Refl.) A i se dezmorți (cuiva) limba = a i se dezlega (cuiva) limba. v. dezlega. 2. Refl. (Despre un lichid foarte rece) A deveni mai puțin rece. ♦ (Despre pământ) A se dezgheța. – Dez- + [a]morți.

ROGERS [ródʒərz], John (1500-1555), prelat englez. Editor (1537) al primei „Biblii” complete în limba engleză, folosind traducerile lui W. Tyndale și M. Coverdale, pe care a publicat-o sub pseudonimul Thomas Matthew. Condamnat la moarte ca eretic din ordinul reginei Maria I Tudor.

A CUNOÁȘTE cunósc tranz. 1) (aspecte ale vieții materiale sau spirituale) A poseda în memorie pe baza experienței sau a studiului; a ști. ~ orașul. ~ o limbă. ~ opera unui scriitor. ◊ ~ viața (sau lumea) a avea mare experiență de viață. 2) (persoane) A ști din diferite puncte de vedere. Îl cunosc de mic copil. ◊ A nu ~ moarte a) a fi durabil; b) a lăsa o amintire vie. 3) (ființe, lucruri) A deosebi de altele de același fel (după anumite semne); a recunoaște. 4) A pătrunde cu mintea; a înțelege; a ști; a pricepe. Cunosc intențiile lui. /<lat. connoscere

MUȘCÁ, mușc, vb. I. l. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecințele neplăcute pe care le poate avea, care poate avea urmări rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se află la registrul cel mai de jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocală deschisă. – Din fr. grave, lat. gravis.

A MURÍ mor intranz. 1) A înceta de a mai trăi; a se stinge din viață; a se sfârși; a deceda; a răposa; a sucomba. ◊ ~ după cineva (sau după ceva) a ține foarte mult la cineva (sau la ceva); a suferi foarte tare pentru cineva (sau ceva). ~ de foame a) a fi foarte flămând; b) a fi foarte sărac. ~ de dor (frică, tristețe) a fi covârșit de dor (frică, tristețe). ~ cu zile a muri înainte de vreme (în împrejurări nefaste sau neglijând o boală). A trage să moară a fi în agonie; a fi pe patul de moarte. 2) (despre plante) A pierde cu totul seva (de secetă, de frig etc.); a se usca; a pieri. 3) fig. A înceta de a mai fi perceput cu organele de simț; a dispărea treptat; a se pierde. 4) fig. A înceta de a mai exista (printr-o evoluție lentă); a ajunge în declin; a apune. Civilizație, limbă care moare. /<lat. moriri

LÍTERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic din alfabetul unei limbi, corespunzând în general unui fonem; slovă. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralepipedic, reprezentând în relief o literă (1), o cifră etc. 2. Fig. Înțelesul strict, textual al unui fragment, al unui paragraf, al unui articol (de lege) etc. ◊ Expr. Literă cu literă = până în cele mai mici amănunte; întocmai, aidoma. Litera legii (sau a cărții) = exact cum scrie într-o lege (sau într-o carte); p. ext. mecanic, rigid. A rămâne (sau a deveni etc.) literă moartă = (despre un tratat, o lege etc.) a nu se mai aplica, a nu mai fi luat în seamă, a nu mai avea valoare. 3. (La pl.) Studiul literaturii. ◊ Om de litere = scriitor. 4. (La pl.) Științele umanistice. – Din lat. littera.