Dex cu mai multe intelesuri

PLURIVOC ~ca (~ci, ~ce) Care poate avea mai multe interpretari; cu mai multe intelesuri; echivoc. /<lat. plurivocus

OMONIM, -A adj. Care are acelasi nume, cu acelasi nume. // s.n. 1. (Lingv.) Cuvant asemanator ca forma (aspect grafic, pronuntare etc.) cu altul, dar deosebit ca inteles. 2. (Rar) Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva. 3. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri fara a i se schimba nici grafia literala, nici accentul. // s.m. si f. (Rar) Cel care poarta acelasi nume cu altcineva. [Cf. fr. h******e, lat. h*******s, gr. h*******s < h***s – asemanator, onoma – nume].

AMBIGUU, -UA adj. cu mai multe intelesuri; echivoc, confuz, neclar. (< lat. ambiguus, fr. ambigu)

OMONIM, -A I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvant identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. h******e)

PLURIVOC, -A adj. cu mai multe intelesuri. (< fr. plurivoque)

PLURIVOC, -A, plurivoci, -ce, adj. (Despre cuvinte sau fraze) cu mai multe intelesuri. – Din lat. plurivocus.

AMBIGUU ~a (~i, ~e) livr. (despre cuvinte, enunturi etc.) Care are mai multe intelesuri; neclar; echivoc. [Sil. -gu-u] /<lat. ambiguus

AMBIGUU, -UA adj. cu mai multe intelesuri; echivoc. [Pron. -gu-u, pl. -ui, -ue. / cf. lat. ambiguus, fr. ambigu].

AMBIGUU, -UA, ambigui, -ue, adj. (Despre cuvinte, enuntari etc.) Care are mai multe intelesuri; echivoc. – Fr. ambigu (lat. lit. ambiguus).

SINONIM, -A adj. (Despre cuvinte sau expresii) Care are acelasi inteles cu un alt cuvant sau cu alta expresie. // s.n. 1. Cuvant care are (aproape) acelasi inteles cu un altul. 2. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. [< fr. synonyme, cf. gr. synonymos < syn – cu, onoma – nume].

SINONIM, -A I. adj. (despre cuvinte, afixe etc.) care are acelasi inteles cu altul. II. s. n. 1. element lingvistic (cuvant, afix, expresie etc.) echivalent ca inteles cu altul. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. (< fr. synonyme)

ECHIVOC, -A, echivoci, -ce, adj., s. n. 1. Adj. Care se poate interpreta in mai multe feluri, cu doua intelesuri; neclar, confuz, ambiguu. ♦ Suspect, indoielnic. ♦ (Substantivat, n.) Expresie, atitudine, situatie ambigua. 2. S. n. Masura a efectului perturbatiilor asupra comunicatiilor prin canale, exprimand cantitatea de informatie care ramane netransmisa din cauza perturbatiilor. – Din fr. equivoque, lat. aequivocus.

COMPLICAT, -A, complicati, -te, adj. Alcatuit din (prea) multe elemente; greu de descurcat sau de inteles; incurcat, incalcit. – V. complica.

CONTRAPUNCT s. n. 1. Tehnica in compozitia muzicala, constand in suprapunerea a doua sau mai multe linii melodice de sine statatoare, avand fiecare un inteles propriu, dar formand laolalta un tot organic; polifonie, contratema. 2. Stiinta care se ocupa cu studiul regulilor contrapunctului (1). – Din it. contrappunto, fr. contrepoint.

SUBTIL, -A, subtili, -e, adj. 1. (Despre oameni si despre insusirile, manifestarile lor; adesea adverbial) Care sesizeaza, patrunde cele mai mici amanunte, care poate face distinctiile cele mai fine; ager, patrunzator, perspicace, fin. 2. Care se descopera numai printr-o cercetare atenta, amanuntita; greu de distins, de recunoscut, de sesizat. ♦ Care trateaza cu multa finete, cu mult spirit analitic, cu ingeniozitate probleme grele, abstracte; care, pentru a fi inteles, cere o mare ascutime a mintii. 3. (Rar) Foarte subtire; transparent, usor. – Din fr. subtil, lat. subtilis.

INCURCAT ~ta (~ti, ~te) 1) v. A INCURCA si A SE INCURCA. 2) (despre drumuri, strazi etc.) Care are multe cotituri, intorsaturi. 3) si adverbial (despre idei, actiuni etc.) Care este greu de inteles, de urmarit. Poveste ~ta. 4) (despre persoane si despre manifestarile lor) Care nu se simte liber in actiuni. /v. a (se) incurca

CONTRAPUNCT ~e n. 1) Tehnica muzicala de suprapunere a doua sau a mai multor melodii, avand fiecare un caracter independent, dar care impreuna pot forma un tot organic. 2) Melodie cu inteles expresiv propriu, cantata in cadrul unei lucrari muzicale concomitent cu tema ei de baza. 3) Stiinta care studiaza regulile combinarii melodiilor in cadrul unei compozitii. /<it. contrappunto

SARADA s. f. 1. enigma in versuri din mai multe fragmente reprezentand cuvinte de sine statatoare, care, unite intre ele, dau un cuvant nou. 2. lucru greu de inteles; enigma. (< fr. charade)

SCART s. n. problema enigmistica in care prin extragerea uneia sau a mai multor litere, a unei silabe ori a unui grup de litere dintr-un cuvant se obtine un cuvant cu un inteles nou. (< it. scarto)

IMPLICIT, -A (‹ fr., lat.) adj. 1. (Si adverbial) Cuprins in ceva, inclus, insumat. ♦ De la sine inteles. 2. (MAT.) Functie i. = functie care se exprima printr-o ecuatie, in care membrul intai reprezinta o functie (de mai multe variabile), iar la doilea membru, o constanta.

INTORTOCHEAT ~ta (~ti, ~te) 1) (despre drumuri, ape) Care are curburi neregulate; cu multe cotituri; sinuos; cotit. 2) (despre linii, fire) Care are o orientare neregulata; rasucit in directii diferite; incalcit. 3) (despre modul de exprimare scrisa sau orala) Care este greu de inteles; neclar; confuz. 4) (despre cladiri) Care are o arhitectura bizara. /v. a (se) intortochea

FIGURAT, -A, figurati, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Intrebuintat cu alt inteles decat cel obisnuit, propriu, de obicei pentru obtinerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = intr-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limba etc.) Care contine (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figure, lat. figuratus.

biblie f. (vgr. biblos, carte [carte pin excelenta], dim. biblion, pl. biblia). Colectiune de carti sfinte (sfinta scriptura) care cuprinde Testamentu Vechi si Nou. Cel vechi cuprinde trei grupe de carti (Pentateucu, Profetii, Agiografii), relative la religiunea, istoria si institutiunile si obiceiurile Jidanilor. Cel nou contine cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele si Apocalipsu; el a fost scris intii pe greceste, afara de Evanghelia lui Matei, care a fost pe limba ebraica. Supt Ptalemeu Filadelfu, Testamentu Vechi a fost tradus pe greceste de 72 de Jidani invatati; traducerea lor e cunoscuta supt numele de Septuaginta. In secolul IV, Biblia intreaga a fost tradusa pe latineste de Sfintu Ieronim; aceasta traducere, singura admisa in biserica catolica, se numeste Vulgata, iar pe romaneste s’a tradus la 1688 din ordinu domnului Serban Cantacuzino. Traducerea numita Septuaginta are mai multe opere considerate de Jidani ca apocrife, intre altele cele cinci carti ale Macabeilor, din care cele doua dintii is admise de biserica catolica ca autentice. Se numeste exegeza biblica studiu Bibliii din punctu de vedere al interpretarii intelesului. Fig. Cartea cea mai insemnata a unei literaturi.

DESTUL, -A, destui, -le, adj., adv. 1. Adj., adv. (Care este) in cantitate suficienta, atat cat trebuie. 2. Adj., adv. (Care este) in cantitate sau in numar mare; mult. ◊ (Substantivat, n. pl.) A suferit destule. 3. Adj., adv. (Care este) mai mult decat trebuie, prea mult. ♦ (Cu valoare de interjectie) Ajunge! inceteaza!. 4. Adv. (Urmat de un adjectiv sau de un adverb de care se leaga prin prep. „de”) a) (Exprima ideea de diminuare a calitatii pozitive indicate de adjectivul sau adverbul pe care-l insoteste) Aproape..., suficient de..., relativ... S-au inteles destul de bine. b) (Exprima ideea de sporire a calitatii negative indicate de adjectivul sau adverbul pe care-l insoteste). Destul de putin. Destul de rau. – De⁴ + satul.

MANECA ~ci f. Portiune a unor obiecte de imbracaminte, care acopera bratul (pana la incheietura mainii sau pana in regiunea cotului). ◊ A da cu ~ci largi a da din toata inima, cu multa bunavointa. A nu se lasa tras de ~ci a nu se lasa prea mult rugat. A o baga pe ~ a fi speriat tare; a fi cuprins de frica. A-si sufleca ~cile a se apuca cu toata seriozitatea de un lucru. Pe sub ~ pe nevazute; pe neobservate. A trage de ~ (pe cineva) a) a ruga insistent; b) a da de inteles ca intrece masura, ca exagereaza. [G.-D. manecii] /<lat. manica

POLARIZARE s.f. 1. Fenomen fizic prin care unele corpuri capata insusirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizatie. ♦ Proces fizic prin care raza de lumina isi schimba miscarea normala ondulatorie pe mai multe planuri intr-o miscare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale carui proprietati sunt descrise local de marimi vectoriale; (p. ext.) marimea vectoriala care descrie o astfel de stare. 3. Diferentiere si dezvoltare in directii deosebite a sensurilor unui cuvant care avea initial un singur inteles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opusi polari. [< polariza].

EXPLICA, explic, vb. I. Tranz. A face sa fie mai usor de inteles; a lamuri. ♦ A expune, a preda o lectie, o tema etc. 2. Intranz. si tranz. (Despre axiome, principii, legi stiintifice) A servi drept lamurire, a constitui o justificare, a reprezenta o motivare a unui fenomen, a unei proprietati etc. 3. Refl. A-si motiva actiunile, vorbele etc.; a se justifica. ♦ Refl. si tranz. A intelege, a pricepe, a gasi sau a constitui o explicatie. ♦ Tranz. si refl. recipr. (Despre doua sau mai multe persoane) A (se) lamuri asupra unei chestiuni (in litigiu), a limpezi o situatie cu scopul de a inlatura un conflict. – Din fr. expliquer, lat. explicare.