Rezultate din textul definițiilor
POZITIV, -A, pozitivi, -e, adj. l. Care se intemeiaza pe experienta, pe fapte, pe realitati; p. ext. care are un caracter de certitudine; cert, adevarat, real, sigur. ◊ Stiinte pozitive = stiinte experimentale. ♦ Care are o semnificatie justa, valoare; valoros; demn de urmat, de imitat. Experienta pozitiva. 2. (Despre oameni) Realist, cu spirit practic. 3. Care este mai mare decat zero sau egal cu zero; care se noteaza in scris cu semnul plus (+). Numar pozitiv. Temperatura pozitiva. ♦ (Despre sarcina electrica) De acelasi fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina obtinuta prin frecarea unui baston de ebonita cu un postav. ♦ Prin care iese curentul electric sau care se leaga de acest loc. Pol pozitiv. 4. (Despre analize medicale) Care confirma prezenta in organism a unui anumit agent patogen. 5. (Log.; despre notiuni, rationamente) Care afirma ceva. 6. (in sintagma) Proba (sau imagine etc.) pozitiva = (si substantivat, n.) copia unui negativ fotografic care reda ca in realitate partile luminoase si cele intunecate ale obiectului fotografiat. 7. (Gram.; in sintagma) Grad pozitiv (si substantivat, n.) = forma a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul caruia se exprima insusirea unui obiect sau a unui proces privite izolat, fara referire la alte obiecte sau procese. – Din fr. positif, lat. positivus.
ANTIROMANTIC, -A adj., s. m. f. (om) cu spirit practic, realist. (< engl. antiromantic)
REALIST, -A I. adj. bazat pe realism; specific realismului. ◊ cu spirit practic, cu simtul realitatii. II. adj., s. m. f. (artist, scriitor) care reprezinta realismul in arta, in literatura; (adept) al realismului. (< fr. realiste)
IDEALIST, -A, idealisti, -ste, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care apartine idealismului (1), privitor la idealism. ♦ (Substantivat) Adept al idealismului (1). 2. Adj., s. m. si f. (Persoana) care aspira spre un ideal; p. ext. (om) lipsit de simtul realitatii, de spirit practic. [Pr.: -de-a-] – Din fr. idealiste.
IDEALISTIC, -A, idealistici, -ce, adj. (Rar) 1. (Fil.) Propriu doctrinei idealiste. 2. Care aspira spre un ideal; p. ext. lipsit de simtul realitatii, de spirit practic. [Pr.: -de-a-] – Idealist + suf. -ic.
practicISM s. n. Inclinare (exagerata) spre activitatea practica. ♦ Simt, spirit practic. – practica + suf. -ism.
REALIST, -A, realisti, -ste, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care este bazat pe principiile realismului; specific realismului. ♦ Spec. (Despre scriitori, artisti etc.) Care adera la realism, care reprezinta realismul in arta, in literatura. ♦ Care imita sau reproduce fidel realitatea. ♦ (Despre oameni; adesea substantivat) cu spirit practic, cu simtul realitatii. 2. S. m. si f. Adept al realismului. [Pr.: re-a-] – Din fr. realiste.
IDEALIST2 ~sta (~sti, ~ste) m. si f. 1) Adept al idealismului. 2) Persoana care tinde spre un ideal. 3) Om lipsit de spirit practic, de simtul realitatii. /<lat. idealistus, fr. idealiste
POZITIV2 ~a (~i, ~e) (in opozitie cu negativ) 1) Care contine o afirmatie; care exprima aprobare sau acceptare; care are un caracter cert. Raspuns ~. 2) Care are insusiri bune; bun. ◊ Erou ~ personaj dintr-o opera artistica inzestrat cu calitati considerate bune. 3) (despre personaje) Care are spirit practic; realist. 4) mat. (despre valori numerice) Care este mai mare decat zero sau se noteaza cu semnul plus. Numar ~. 5) (despre sarcini electrice) Care este de acelasi fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina electrica dobandita de un baston de ebonita prin frecare cu postav. 6) med. (despre analize, reactii, probe) Care confirma prezenta in organism a unui agent patogen. 7): Grad ~ forma initiala a categoriei gramaticale a gradelor de comparatie la adjective si adverbe. /<fr. positif, lat. positivus
practicISM n. 1) Tendinta caracterizata prin preocupare excluziva de problemele practice. 2) spirit practic. /<germ. Praktizismus
REALISM n. 1) filoz. Conceptie filozofica care sustine ca lumea externa este o realitate independenta de subiectul cunoscator. 2) (in arta si in literatura) Metoda artistica de creatie care are drept principiu esential reflectarea realitatii. 3) Intelegere clara a conditiilor de desfasurare a unei activitati; atitudinea celui care are simtul realitatii; spirit practic. 4) (in filozofia medievala in opozitie cu nomina-lism) Curent care considera ca notiunile generale (universale) sunt realitati de sine statatoare, anterioare atat intelectului, cat si obiectelor individuale. [Sil. re-a-] /<fr. realisme, germ. Realismus
REALIST, -A adj. Bazat pe realism, patruns de realism; specific realismului. ♦ (Despre scriitori, artisti etc.) Care reprezinta realismul in arta. ♦ (Despre oameni; adesea s.) cu spirit practic. // s.m. si f. Adept al realismului. [Cf. fr. realiste].
IDEALIST, -A adj., s. m. f. 1. (adept) al idealismului. 2. (cel) care urmareste dezinteresat un ideal; (om) lipsit de simtul realitatii, de spirit practic. (< fr. idealiste)
practicISM s. n. predilectie spre activitatea practica. ◊ simt, spirit practic. (< rus. prakticizm, germ. Praktizismus)
SANCHO PANZA [santʃo panθa], erou al romanului „Don Quijote de la Mancha” de Cervantes. Scutier al cavalerului Don Quijote, el intruchipeaza, in contrast cu imaginatia dezlantuita a stapanului sau, spiritul practic, simtul empiric al realitatii.
NECROMANTIE f. practica oculta constand in invocarea spiritelor celor morti pentru aflarea viitorului. /<lat. necromantia, it. necromanzia, fr. necromancie
NECROMANTIE s. f. practica obscurantista constand in evocarea spiritelor mortilor pentru aflarea viitorului. (< fr. necromancie, lat. necromantia)
ANTISPORTIV, -A adj. Care nu practica si nu iubeste sportul; contrar spiritului sportiv. [Cf. fr. antisportif].
CABALA s. f. 1. doctrina teozofica iudaica, care, recurgand la o interpretare mistica a Vechiului Testament, si la practici oculte, pretindea a comunica cu spiritele. 2. (fig.) uneltire, intriga; conspiratie. (< fr. cabale, germ. Kabale)
spiritISM s. n. Doctrina si practica bazate pe credinta posibilitatii de comunicare cu spiritele celor morti (prin mijlocirea unui mediu). – Din fr. spiritisme.
spiritISM s.n. Conceptie si practica mistica potrivit careia s-ar putea comunica cu „spiritele” mortilor. [Cf. fr. spiritisme, it. spiritismo].
spiritISM s. n. conceptie si practica mistica potrivit careia s-ar putea comunica cu spiritele mortilor. (< fr. spiritisme)
TELEPAT ~ti m. 1) Persoana care practica telepatia. 2) Persoana care pretinde ca poate inlesni comunicarea cu spiritele. /<fr. telepathe
YOGHIN ~a (~i, ~e) m. si f. 1) Ascet indian adept al filozofiei yoga. 2) Persoana care practica yoga prin exercitii de educare a corpului si a spiritului. /< engl. yogin, fr. yogi
practic adj. 1. v. eficace. 2. comod, lesnicios. (O solutie ~.) 3. pozitiv, realist. (Un spirit ~.) 4. pragmatic, utilitar, utilitarist. (O conceptie ~.) 5. aplicat. (Invatamant ~.)
RATIONAL ~a (~i, ~e) 1) si adverbial Care este in conformitate cu cerintele ratiunii; potrivit cerintelor ratiunii; logic. 2) (despre persoane) Care poseda ratiune practica; dotat cu ratiune practica. 3) (despre manifestari ale persoanelor) Care manifesta ratiune; bazat pe ratiune. spirit ~. Cultura ~a. 4) Care provine din ratiune si este considerat independent de experienta. [Sil. -ti-o-] /<fr. rationnel, lat. rationalis
NECROMANTIE s.f. practica obscurantista prin care se pretinde ca se poate prevedea viitorul evocand spiritele mortilor. [Gen. -iei. / cf. fr. necromancie, lat. necromantia, gr. nekromanteia < nekros – mort, manteia – ghicire].
CABALA s.f. 1. Doctrina teozofica iudaica, care, recurgand la o simbolica fantezista a numerelor si literelor, infatisa natura ca o emanatie a divinitatii. ♦ (Rar) practica mistica prin care se pretindea ca se poate intra in legatura cu spiritele. V. magie, spiritism. 2. (Fig.) Uneltire, intriga. [Cf. fr. cabale, germ. Kabale, ebr. qabbalah – traditie].
spiritISM n. 1) Conceptie potrivit careia spiritele celor morti ar supravietui, iar cei vii au posibilitatea de a comunica cu ele prin anumite procedee oculte. 2) practica oculta bazata pe aceasta conceptie. /<fr. spiritisme
practic, -A adj. 1. Referitor la practica. ♦ Care tinde catre o actiune, catre o realizare; care realizeaza, da rezultate concrete; util. ♦ Comod, folositor; ingenios. 2. Cu spirit de actiune; indemanatic, destoinic. [Cf. fr. pratique, germ. praktisch < lat. practicus].
practic, -A I. adj. 1. referitor la practica. ◊ care tinde catre o actiune, catre o realizare; care realizeaza ceva, da rezultate concrete; util. ◊ comod, folositor; ingenios. 2. (despre oameni) cu spirit de actiune; indemanatic, destoinic. II. s. f. 1. activitate a oamenilor indreptata spre crearea conditiilor necesare existentei si dezvoltarii societatii, in primul rand procesul productiei materiale. ◊ aplicare a cunostintelor teoretice; (p. ext.) experienta, rutina. ◊ stagiu pe care il face un student sau un elev intr-o intreprindere. 2. ansamblu de metode si de procedee aplicate si verificate efectiv. 3. exercitare a unei profesiuni; profesare. 4. (pl.) ceremonie, manifestare exterioara specifica unui cult, unei credinte etc. (< lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, dupa fr. pratique, germ. Praktik, gr. praktike)
SUPERSTITIE, superstitii, s. f. Prejudecata care decurge din credinta in spirite bune si rele, in farmece si vraji, in semne prevestitoare, in numere fatidice sau in alte ramasite ale animismului si ale magiei; p. ext. practica superstitioasa. – Din fr. superstition, lat. superstitio.
SAMANISM s. n. ansamblu de credinte si practici magice constituind forme de mistica primitiva ale religiei unor populatii din America de Nord, Asia de Nord si insulele Oc. Pacific, prin cultul stramosilor, credinta in spirite bune si rele, in farmece, ritualuri de tamaduire prin dansuri, stari de extaz etc. (< fr. chamanisme)
RELIGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credinte (dogme) si de practici (rituri) privind sentimentul divinitatii si care ii uneste, in aceeasi comunitate spirituala si morala, pe toti cei care adera la acest sistem; totalitatea institutiilor si organizatiilor corespunzatoare; confesiune, credinta. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplina predata in scoala, avand ca scop educarea si instruirea elevilor in spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.