Rezultate din textul definițiilor
de síne stătătór loc. adj. m., pl. de síne stătătóri; f. sg. și pl. de síne stătătoáre

ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absolută prin ignorarea caracterului relativ, condiționat, limitat de celelalte laturi sau însușiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod greșit o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține. – Absolut + suf. -iza.

AUTOCEFALÍE s. f. Conducere de sine stătătoare a unei biserici ortodoxe naționale. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocéphalie.

GRÁFIC, -Ă, grafici, -ce, adj., GRÁFIC, grafice, s. n., GRÁFICĂ s. f. I. Adj. 1. Referitor la metoda de a reprezenta prin desen (linii, puncte, figuri etc.) o mărime, variația unei mărimi sau raportul dintre două sau mai multe mărimi variabile; care aparține acestei metode. 2. Care ține de sau privitor la felul în care se realizează o tipăritură. II. 1. S. n. Reprezentare prin desen a unei mărimi, a variației unei mărimi sau a raportului dintre două sau mai multe mărimi variabile; reprezentare prin linii, figuri geometrice, hărți etc. a unor date din diverse domenii de activitate. 2. S. f. Ramură a artei plastice la baza căreia se află desenul de sine stătător și care folosește diverse procedee tehnice și diferite materiale. – Din fr. graphique.

IDEALÍSM s. n. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat. ◊ Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existenței ca o realitate de sine stătătoare, independentă de conștiința individuală. Idealism subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă de aceasta a realității materiale. Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituală cu realitatea obiectivă. 2. (Rar) Caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idéalisme.

IPOSTAZIÉRE, ipostazieri, s. f. Transformare mintală a unei relații, a unei însușiri sau a unei noțiuni într-o realitate de sine stătătoare. [Pr.: -zi-e-] – Din ipostază.

JURÍDIC, -Ă, juridici, -ce, adj. Care ține de drept, privitor la drept. ◊ Persoană juridică = organizație cu patrimoniu propriu și administrație de sine stătătoare, care se bucură de capacitatea de a avea drepturi și obligații. – Din fr. juridique, lat. juridicus.

SUBSTÁNȚĂ, substanțe, s. f. 1. Corp (omogen) alcătuit din atomi și din molecule (formate din aceleași elemente) și care posedă o anumită formă, culoare, miros, gust etc. ◊ Substanță de contrast = substanță chimică utilizată la examenele radiologice, opacă la razele Roentgen. 2. (Anat.; în sintagmele) Substanță albă = parte a sistemului nervos central formată din fibrele celulelor nervoase. Substanță cenușie = parte a sistemului nervos central formată din corpurile celulelor nervoase. 3. Categorie filozofică care desemnează fie esența comună și stabilă a tuturor lucrurilor, fie ceea ce există de sine stătător. 4. Parte esențială, principală, constitutivă a unui lucru. ♦ Fig. Conținutul, miezul unui discurs, al unei scrieri etc. ◊ Loc. adv. (Rar) În substanță = pe scurt, în rezumat; în fond. – Din fr. substance.

PLURALÍSM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia lumea ar fi formată dintr-o pluralitate de realități de sine stătătoare, independente unele de altele. 2. Principiu al democrației care preconizează necesitatea existenței mai multor forțe social-politice (partide, sindicate, organizații religioase etc.) interpuse între membrii societății și putere, ca o condiție și o garanție a limitării puterii, a funcționării democrației. ♦ P. gener. Orice concepție care, într-un domeniu determinat, admite o multiplicitate de factori echivalenți, de principii etc. care nu pot fi reduse la unitate; stare de lucruri caracterizată prin existența acestei multiplicități. – Din fr. pluralisme.

ENTITÁTE, entități, s. f. Conținut de sine stătător, existență determinată (ca întindere, importanță, valoare etc.). – Din fr. entité, lat. entitas, -atis.

VERSÉT, versete, s. n. Fiecare dintre paragrafele, de obicei numerotate, în care sunt împărțite unele texte religioase și care au, în general, un sens de sine stătător. – Din fr. verset.

STĂTĂTÓR, -OÁRE, stătători, -oare, adj. 1.Care stă pe loc, care nu se mișcă, imobil, fix; (în special despre ape) care nu curge. ◊ Piatră stătătoare (și substantivat, f.) = piatra fixă din sistemul celor două pietre ale morii. 2.(Înv.:despre oameni) Cu locuința statornică; stabil. 3. (În loc. adj.) De sine stătător = care poate exista și se poate menține prin propriile sale puteri sau însușiri, care nu depinde de nimeni sau de nimic; independent. – Sta + suf. -ător.

UVERTÚRĂ s.f. ♦ Piesă orchestrală de concert de sine stătătoare, dintr-o singură parte și având la bază un program.

CONTRAPÚNCT s. n. 1. Tehnică în compoziția muzicală, constând în suprapunerea a două sau mai multe linii melodice de sine stătătoare, având fiecare un înțeles propriu, dar formând laolaltă un tot organic; polifonie, contratemă. 2. Știința care se ocupă cu studiul regulilor contrapunctului (1). – Din it. contrappunto, fr. contrepoint.

DISTÍH, distihuri, s. n. Grup de două versuri cu structură metrică de obicei deosebită și care împreună alcătuiesc o strofă cu sens de sine stătător. – Din fr. distique, lat. distichon.

DIVIZIÚNE, diviziuni, s. f. 1. Împărțire, fragmentare, separare; (concr.) fragment sau unitate care se obține printr-o împărțire. ◊ Diviziunea muncii = împărțire, în cadrul unei întreprinderi, a procesului de creare a unui produs în mai multe operații parțiale, fiecare operație fiind efectuată de un muncitor sau de un grup de muncitori anume specializați. Diviziunea socială a muncii = împărțire a producției sociale pe ramuri de producție de sine stătătoare (industrie, agricultură etc.), având drept rezultat specializarea unor grupuri de producători în anumite ramuri. ♦ Spec. Operație logică de împărțire a genului în specii. 2. Linioară care indică o anumită valoare pe scara sau pe cadranul unui instrument de măsură; valoare care corespunde acestei linioare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. division, lat. divisio, -onis.

SUBRUTÍNĂ, subrutine, s. f. (Inform.) Secvență constituită ca o entitate de sine stătătoare care se repetă în diferite locuri ale unui program. – Din engl. subroutine.

AUTOCEFALÍE f. Conducere de sine stătătoare a unei biserici ortodoxe naționale. /<fr. autocéphalie

INFRAMICRÓB ~i m. Microb foarte mic, care nu-și poate realiza de sine stătător procesele metabolice și care trăiește ca parazit. [Sil. in-fra-mi-crob] /<fr. inframicrobe

REALÍSM n. 1) filoz. Concepție filozofică care susține că lumea externă este o realitate independentă de subiectul cunoscător. 2) (în artă și în literatură) Metodă artistică de creație care are drept principiu esențial reflectarea realității. 3) Înțelegere clară a condițiilor de desfăsurare a unei activități; atitudinea celui care are simțul realității; spirit practic. 4) (în filozofia medievală în opoziție cu nomina-lism) Curent care considera că noțiunile generale (universale) sunt realități de sine stătătoare, anterioare atât intelectului, cât și obiectelor individuale. [Sil. re-a-] /<fr. réalisme, germ. Realismus

STÁNȚĂ ~e f. Strofă cu înțeles de sine stătător, alcătuită din opt versuri. /<it. stanza

IMATERIALÍSM s.n. Sistem filozofic idealist care neagă materia ca substanță de sine stătătoare. [Pron. -ri-a-. / < fr. immatérialisme].

NÓUS s.n. (Fil.) Principiu inteligent care a plăsmuit lumea în filozofia greacă. ♦ (În concepția filozofică a lui Anaxagora) Noțiune care desemnează substanța de sine stătătoare, generatoare a mișcării, vieții, ordinii din lumea materială. [< gr. nous – spirit, rațiune].

POSTLÚDIU s.n. Secțiune suplimentară de sine stătătoare a unei lucrări muzicale, care urmează după secțiunile ei de bază; încheiere instrumentală după cânt. ♦ Lucrare pentru orgă care se execută la încheierea serviciului divin. [Pron. -diu. / cf. germ. Postludium, fr. postlude < lat. post – după, ludus – joc].

PRELÚDIU s.n. 1. Piesă instrumentală care are funcția de a introduce, de a preceda o lucrare muzicală mai amplă. ♦ Compoziție muzicală instrumentală de sine stătătoare, cu un caracter și o structură foarte variate. 2. (Fig.) Ceea ce precedă, pregătește, anunță un eveniment, o acțiune, un început. [Pron. -diu. / cf. it. preludio, germ. Präludium, fr. prélude < lat. prae – înainte, ludus – cântec].

SUBANSÁMBLU s.n. Parte din ansamblul unui agregat mecanic, care apare de sine stătător într-un proces. [< sub- + ansamblu, după fr. sous-ensemble].

SUBSISTÉM s.n. Parte dintr-un sistem care apare de sine stătător într-un proces. [După fr. sous-système].

ABSOLUTIZÁ vb. I. tr. A da un caracter absolut; a rupe o latură a unui lucru din complexul căruia aparține și a o considera ca o entitate de sine stătătoare. [După rus. absolutizirovati].

ENTITÁTE s.f. Ceea ce constituie esența, existența unui lucru; conținut de sine stătător. [Cf. fr. entité, lat. entitas < ens, entis – existență].

FÉRMĂ1 s.f. 1. Proprietate rurală compusă dintr-un teren și din construcțiile, instalațiile, mașinile etc. necesare exploatării lui. 2. Unitate de stat de producție vegetală și animală de sine stătătoare, având bunuri în gestiune proprie și cu personal muncitor permanent. [< fr. ferme].

ÍNDEX s.n. 1. Listă (alfabetică) a numelor, a termenilor sau a materiilor cuprinse într-o lucrare; indice. ♦ Lucrare de sine stătătoare cuprinzând liste de publicații, instituții, adrese etc. 2. Listă a cărților interzise de biserica catolică, întocmită de un organ special format din c*******i și numit Congregația indexului. ◊ A pune la index = a trece o lucrare în lista cărților interzise; (fig.) a exclude pe cineva de la cinstirea cuvenită, a socoti pe cineva nedemn, a-l nesocoti. 3. Degetul arătător. [Pl. -exuri, (3, s.m.) -ecși. / cf. fr. index, lat. index].

SUBSTÁNȚĂ s.f. 1. Denumire generică dată corpurilor cu compoziție și structură chimică omogenă. ♦ Materie. 2. Categorie filozofică care desemnează esența comună și stabilă a tuturor lucrurilor, precum și ceea ce există de sine stătător. ♦ Substratul permanent al tuturor transformărilor. 3. (Fig.) Partea fundamentală, constitutivă a unui lucru: esență, esențial. [< fr. substance, cf. lat. substantia].

ȘARÁDĂ s.f. Enigmă în versuri formată din mai multe fragmente reprezentând cuvinte de sine stătătoare, care, unite între ele, dau un cuvânt nou. ♦ Enigmă. [< fr. charade, cf. prov. charrado – conversație].

CODICOLOGÍE s. f. disciplină a paleografiei care studiază manuscrisele nu ca purtătoare ale unui text, ci ca obiecte de sine stătătoare. ◊ istorie a colecțiilor, a modului și a condițiilor de păstrare etc. a manuscriselor. (< fr. codicologie)

DISTÍH1 s. n. unitate strofică de două versuri, cu structură metrică asemănătoare sau deosebită și cu înțeles de sine stătător. (< fr. distique, gr. distikhon)

ENTITÁTE s. f. 1. existență, realitate de sine stătătoare, delimitată. 2. (fil.) esența unui lucru, existentă independent de acesta. (< fr. entité, lat. entitas)

FÉRMĂ1 s. f. unitate de producție vegetală și animală, de sine stătătoare, cu gestiune proprie și angajați permanenți. (< fr. ferme)

IMATERIALÍSM s. n. concepție filozofică idealistă care neagă materia ca substanță de sine stătătoare, susținând că realitatea există numai ca percepții și idei. (< fr. immatérialisme)

IPOSTAZIÁ vb. 1. tr. (fil.) a transforma pe plan mintal o realitate, o însușire sau o noțiune într-o realitate de sine stătătoare. II. refl. (despre un scriitor) a se substitui personajelor sale. (< germ. hypostasieren)

MOTÉT s. n. 1. compoziție muzicală polifonică bazată pe un text laic sau religios, în care se suprapun simultan mai multe melodii de sine stătătoare. 2. scurtă poezie medievală de trei sau patru cuplete. (< fr. motet, germ. Motette, it. motetto)

MOTÍV s. n. I. rațiune, cauză care determină o acțiune, un sentiment. ◊ pretext; mobil. II. 1. cea mai mică unitate melodico-ritmică a unei idei muzicale cu un profil și un sens propriu; parte a unei teme, capabilă să devină de sine stătătoare, în dezvoltare. 2. element decorativ sau arhitectural într-o pictură sau sculptură. 3. temă, idee fundamentală a unei opere literare. (< fr. motif, it. motivo, germ. Motiv)

SUBSISTÉM s. n. parte dintr-un sistem de sine stătător într-un proces. (după fr. sous-système)

SUBSTÁNȚĂ s. f. 1. corp cu compoziție și structură chimică omogenă. ◊ materie. 2. categorie filozofică desemnând esența comună și stabilă a tuturor lucrurilor, precum și ceea ce există de sine stătător. ◊ substratul permanent al tuturor transformărilor. 3. (fig.) partea fundamentală, constitutivă a unui lucru; esență, esențial. (< fr. substance, lat. substantia)

ȘARÁDĂ s. f. 1. enigmă în versuri din mai multe fragmente reprezentând cuvinte de sine stătătoare, care, unite între ele, dau un cuvânt nou. 2. lucru greu de înțeles; enigmă. (< fr. charade)

BIOSPEOLOGÍE (‹ {s} bio + speologie) s. f. Știință care studiază formele de viață din mediul cavernicol. Ia naștere ca disciplină științifică din inițiativa savantului român Emil Racoviță (1907), care-i trasează problematica și planul de lucru al cercetărilor viitoare, și se consolidează ca știință de sine stătătoare, cu obiect și metodică specifice de lucru.

BOGDAN I, primul domnitor de sine stătător al Moldovei (1359-c. 1365). Voievod din Maramureș; răzvrătit în 1343 împotriva regelui Ungariei Ludovic I de Anjou, a trecut în 1359 în Moldova, unde a fost recunoscut ca domn. A respins repetatele încercări ale regelui Ungariei de a-și reinstaura supremația asupra Moldovei.

COMENIUS (Jan Amos KOMENSKY) (1592-1670), pedagog ceh. Episcop al comunității protestante a „fraților boemi”. Fondatorul pedagogiei moderne și al didacticii ca disciplină de sine stătătoare. A conceput procesul instructiv-educativ ca un sistem în patru trepte, potrivit vîrstelor de dezvoltare a a omului, pentru fiecare grupă de șase ani de viață, pînă la 24 de ani; școala maternă, școala elementară, gimnaziul și învățămîntul academic. A introdus învățămîntul colectiv pe clase și a stabilit sistemul de predare pe lecții, cu orare și planuri zilnice, lunare și anuale („Didactica magna”). Cărțile sale au cunoscut numeroase ediții și în România.

RAGUSA 1. Oraș în S Italiei (Sicilia), situat la poalele dealurilor Iblei, în zona cheilor râului Irminio, la 182 km SE de Palermo; 69,7 mii loc. (2003). Expl. de petrol, de șisturi bituminoase și de asfalt. Rafinărie de petrol. In.d cimentului, chimică (materiale plastice), de prelucr. a lemnului (mobilă), trxtilă și alim. Muzeu de Arheologie; Catedrală (1706-1760); bazilica San Giorgio (1738-1775). R. s-a dezvoltat pe locul anticei așezări Hybla Heraea. Ocupat de arabi (sec. 9) și apoi de normanzi (sec. 11), a devenit, în perioada 1091-1296, capitala unui district de sine stătător. Distrus în mare parte de cutremurul din 1693. 2. Denumirea (italienească) purtată în Ev. med. de orașul croat Dubrovnik.

SAMSUN, oraș în N Turciei, port la golful omonim al Mării Negre, situat la 330 km NE de Ankara; 362,7 mii loc. (2000). Centru comercial. Ind. constr. de mașini, chică (îngrășăminte), textilă și alim. Producție de țigarete. Exportă tutun, țigarete, lână, cereale, uleiuri vegetale, fructe. Întemeiat în 562 î. Hr. de coloniștii din Milet, cu numele Amisus. Cucerit de Alexandru cel Mare în sec. 4 î. Hr., de romani în anul 71 î. Hr., turcii selgiucizi au construit la 2,5 km SE de Amisus o fortăreață pe care au numit-o Samsun, cu existență de sine stătătoare până în 1425, cânt turcii otomani le-au unit într-o singură așezare. Anexat de Rusia în 1783. Distrus în mare parte de incendiul din 1869.

STĂTĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care stă (pe loc); care nu se mișcă; imobil. ◊ Apă ~oare apă care nu curge. 2) și adverbial : De sine ~ care nu depinde de nimeni; independent. /stat + suf. ~ător



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)