Rezultate din textul definițiilor
GAZ2, gaze, s. n. 1. Nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusa, incolore, usor deformabile si expansibile, care, din cauza coeziunii moleculare slabe, nu au o forma proprie stabila si tind sa ocupe intregul volum pe care il au la dispozitie. ◊ Gaz perfect (sau ideal) = gaz (ipotetic) extrem de rarefiat, la care produsul dintre presiune si volum ramane constant la orice temperatura. Gaz aerian (sau de iluminat) = gaz combustibil obtinut prin distilarea huilei la temperaturi inalte. Gaz lichefiat = amestec de gaze combustibile usor lichefiabile, obtinut prin extragerea directa din gaze de sonda sau prin distilare din unele produse petroliere, pastrat in stare lichida in butelii. Gaz nobil = fiecare dintre elementele chimice situate in grupa a opta principala a sistemului periodic al elementelor, inclusiv heliu, caracterizate prin inertia lor chimica. Gaz solid = combinatie solida de molecule de gaz metan si de apa, care se gaseste in special in zonele unde pamantul este inghetat pana la mari adancimi. Gaze naturale = gaze combustibile care emana din pamant. 2. (La pl.) Nume dat unor substante gazoase toxice sau asfixiante folosite in razboi. 3. (La pl.) Emanatii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. 4. Petrol lampant. ◊ Expr. (Fam.) Doar n-am baut gaz, se spune ca raspuns negativ la o propunere nepotrivita; nici nu ma gandesc! A arde gaz (sau gazul) degeaba = a nu face nimic, a pierde vremea de pomana. – Din fr. gaz.

NUMAR, numere, s. n. I. 1. Cantitate de elemente de acelasi fel care intra intr-o insiruire, cantitate care arata de cate ori o marime se cuprinde in alta de aceeasi natura; ceea ce reprezinta rezultatul unei masurari; semn grafic sau grup de semne grafice care indica o asemenea cantitate, un asemenea rezultat. ◊ Numar atomic = numar de ordine pe care il poarta elementele chimice asezate in ordinea tabloului lui Mendeleev si care exprima numarul de protoni din nucleul atomului respectiv. ◊ Loc. adj. si adv. Fara (de) numar = nenumarat; p. ext. imens. Cu numar = socotit2; p. ext. limitat. ◊ Loc. adv. In numar = cu socoteala; complet. ◊ Loc. prep. In (sau din) numarul = printre, dintre. ◊ Expr. A nu (mai) avea numar = a fi peste masura de numeros. Un numar de = cativa. La numar sau in numar de... = in total. ♦ Multime. ♦ Ceata, grup. 2. Categorie gramaticala prin care se exprima deosebirea dintre un singur exemplar si doua sau mai multe exemplare ale aceluiasi obiect. II. 1. Cifra sau succesiune de cifre servind la identificarea unui obiect dintr-o multime de obiecte sau de clase de obiecte organizate intr-un anumit fel, ca indice de marime, de valoare etc.; p. ext. obiect care corespunde acestei cifre ori succesiunii de cifre, care poarta pe el o asemenea indicatie. ♦ Spec. Reversul unei monede. ♦ Spec. Fiecare dintre exemplarele unei publicatii periodice care face parte din aceeasi serie, din acelasi tiraj etc. 2. Bucata sau parte din programul unui concert, al unui spectacol de estrada, de circ etc.; parte distincta dintr-o opera (duet, arie etc.). III. (Fam., in expr.) Numarul unu = de prima calitate, fara pereche; strasnic, excelent. – Lat. numerus.

PERIOADA, perioade, s. f. 1. Interval de timp in cursul caruia se desfasoara un fenomen sau se petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului geologic mai mica decat era. ♦ (Fiz.) Perioada de injumatatire = interval de timp in care se descompune jumatate dintr-o cantitate de element radioactiv. (Chim.) Perioada de inductie = interval de timp necesar pentru ca o reactie sa inceapa sa se desfasoare cu viteza corespunzatoare conditiilor respective. 2. Interval de timp care se scurge intre cele doua momente in care se reproduce un fenomen astronomic; interval de timp dupa care un astru, in miscarea sa, se afla in aceeasi situatie relativa fata de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp dupa care se repeta un fenomen, reproducandu-se consecutiv valorile unei marimi caracteristice acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul cresterii minime a variabilei independente, dupa care se reproduc, in aceeasi ordine, aceleasi valori ale unor marimi. ♦ Multimea numerelor de o cifra care se repeta infinit intr-o fractie zecimala. 5. Fiecare dintre cele sapte randuri in care sunt aranjate elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre doua accese ale unei boli. ♦ (Pop.) M*********e. 7. Fraza ampla, cu caracter unitar si armonios, datorat in special simetriei structurii ei. 8. Parte unitara dintr-o compozitie muzicala, formata din mai multe fraze. [Pr.: -ri-oa-. Var.: (rar) period s. n.] – Din lat. periodus, ngr. periodos, fr. periode.

PERIODIC, -A, periodici, -ce, adj. 1. Care revine, care se repeta (regulat) dupa anumite intervale de timp (egale); care consta in parcurgerea repetata a aceleiasi succesiuni de stari (in intervale de timp egale). ◊ Publicatie periodica (si substantivat, n.) = publicatie care apare la intervale regulate, la date fixe. Sistem periodic (al elementelor) = (sistem de) clasificare a elementelor chimice dupa proprietatile lor fundamentale. Tabloul (sau tabelul) periodic al elementelor = tabel in care figureaza elementele chimice dispuse potrivit sistemului periodic. (Mat.) Functie periodica = functie care admite o perioada (4) Fractie periodica = fractie zecimala in care, dupa virgula, aceleasi cifre se repeta la infinit in aceeasi ordine. (Fiz.) Miscare periodica = miscare a unei particule care, dupa un anumit interval de timp, revine la aceeasi stare de miscare. ♦ (Despre boli si manifestarile lor) Care revine la intervale regulate. 2. Care se refera la perioada, privitor la perioada. [Pr.: -ri-o-] – Din lat. periodicus, ngr. periodikos, fr. periodique.

PERIODICITATE, periodicitati, s. f. Proprietate a unui fenomen, a unei marimi, a unei actiuni de a fi periodica (1); repetarea periodica a valorilor unei marimi, a unui fenomen, a unei actiuni. ◊ Periodicitatea elementelor = repetarea proprietatilor chimice si fizice la elementele chimice cu structura analoaga si cu numar atomic diferit, care formeaza un grup si care sunt cuprinse in aceeasi coloana din tabloul periodic al elementelor. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. periodicite.

SINTEZA, sinteze, s. f. 1. Metoda stiintifica de cercetare a fenomenelor, bazata pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare; imbinare a doua sau a mai multor elemente care pot forma un tot. ♦ (Concr.) Lucrare, opera care abordeaza datele esentiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. Operatie prin care se obtine formarea unui compus chimic pornind de la elementele chimice componente sau de la compusi mai simpli. 3. (Fiz.) Combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a doua sau mai multe culori. ♦ Recompunere a elementelor in care a fost descompusa imaginea transmisa la distanta. – Din fr. synthese.

PERIODIC ~ca (~ci, ~ce) si adverbial 1) Care tine de o perioada; propriu unei perioade. 2) Care se reproduce regulat la anumite intervale de timp; ciclic. ◊ Publicatie ~ca publicatie care apare la intervale egale de timp. Sistem ~ sistem de clasificare a elementelor chimice dupa proprietatile lor fundamentale. Tabel ~ tabel in care figureaza elementele chimice in conformitate cu sistemul periodic. [Sil. ri-o-] /<lat. periodicus, ngr. periodikos, fr. periodique

BIOGEOCHIMIE s.f. Ramura a geochimiei care studiaza elementele chimice ale biosferei. [< fr. biogeochimie].

TABLOU s.n. I. 1. Pictura sau desen executat pe o panza, pe un carton etc. (care se asaza de obicei pe un perete, pe un suport etc.). ♦ A ramane tablou = a ramane surprins, inlemnit. ♦ Tablou simfonic = lucrare simfonica alcatuita dintr-o singura parte, avand un program cu continut plastic sau descriptiv. 2. (Fig.) Priveliste, scena de mari proportii care atrage luarea aminte, impresioneaza vederea. 3. Descriere a unei privelisti, a unui obiect sau a unei persoane etc., facuta oral sau in scris (mai ales intr-o opera literara). 4. (Teatru) Subdiviziune a unui act, cuprinzand mai multe scene, care se desfasoara in acelasi decor. 5. Tabel, schema. 6. Grafic cuprinzand o grupare de termeni, de simboluri, de numere, aranjate in siruri si coloane. ♦ Tabloul periodic al elementelor = tablou in care elementele chimice sunt dispuse in siruri si coloane, dupa greutatea lor atomica. II. (Tehn.) Panou sau placa subtire de metal sau de marmura cuprinzand mai multe instrumente de masura, aparate de control etc., cu care este inzestrat un aparat, o masina etc. [< fr. tableau].

BIOGEOCHIMIE s. f. ramura a geochimiei care studiaza elementele chimice ale biosferei. (< fr. biogeochimie)

AUREOLA (‹ fr. {i}) s. f. 1. Cerc luminos cu care pictorii inconjura capetele sfintilor; aura (2). 2. (FIZ.) Zona mai putin luminoasa care inconjura o flacara, un arc electric etc. 3. (PETROGR.) A. de contact = zona din jurul unei intruziuni magmatice in care, sub influenta temperaturii si a chimismului magmei in ascensiune, se manifesta fenomenul de metamorfism. A. hidrotermala = zona din jurul unui cos vulcanic, in care rocile sint metamorfozate de catre solutiile hidrotermale. A. mofetica = zona de raspindire a emanatiilor de dioxid de carbon ale mofetelor, prin fisurile, dislocatiile sau eruptiile vulcanice. A. geochimica (sau de dispersiune) = zona din jurul unor zacaminte de substante minerale utile care prezinta un continut ridicat in elementele chimice ce alcatuiesc acel zacamint si care se formeaza concomitent cu zacamintul (a. primara) sau prin alterarea acestuia (a. secundara).

OXIGEN (‹ fr.; {s} oxi- + gr. gennaein „a produce”; lat. oxygenium) s. n. Element chimic (O; nr. at. 8, m. at. 15,999, gr. sp. 1,429 (gaz), p. t. -218,9ºC, p. f. -182,96ºC). In stare libera se cunosc doua forme alotropice: O2 (oxigen obisnuit) si O3 (ozon). O2 este un gaz incolor, inodor, insipid, care, in volume, formeaza o cincime (21%) din aerul atmosferic. Este cel mai raspandit element din natura, intrand in compozitia apei, a rocilor, a mineralelor, tesuturilor animale si vegetale, a compusilor organici si anorganici. Se combina cu toate elementele chimice, exceptand gazele inerte, formand oxizi, fiind cel mai activ nemetal (dupa fluor); cu hidrogenul formeaza apa. Functioneaza in combinatii in starea de valenta doi. O. are un rol important in respiratia organismelor vii (intretine viata) si in combustie. Se obtine industrial prin distilarea aerului lichid si prin electroliza apei, iar in laborator prin descompunerea termica a unor combinatii. Se intrebuinteaza la fabricarea a numerosi compusi chimici (acid sulfuric, acid azotic etc.), in flacara oxihidrica si oxiacetilenica, in aparatele de respiratie ale scafandrilor, in medicina la intretinerea respiratiei; in stare lichida este component al combustibilului rachetelor. A fost descoperit de C.W. Scheele in 1772 si, independent, de J. Priestley in 1774.

RUTHERFORD [raθəfəd], Ernest, baron R. de Nelson (1871-1937), fizician englez. Prof. la universitatile din Montreal, Manchester, Cambridge. Membru (din 1903) si presedinte (din 1925) al Societatii Regale din Londra. Din 1919, conducatorul Laboratorului Cavendish din Cambridge. Prin numeroase experiente (absorbtie in substante, deviere in camp magnetic, descarcari in gaze etc.). R. a descoperit cele doua componente principale, α si β, ale radiatiilor emise de substantele radioactive si a stabilit natura particulelor α. A studiat emanatia substantelor radioactive, demonstrand ca ea reprezinta un nou gaz, radonul, pe care ulterior a reusit sa-l lichefieze. R. a aratat ca prin radioactivitate elementele chimice se transforma in alte elemente (transmutatie) si a explicat caracterul statistic al proceselor de dezintegrare spontana. Prin experientele sale de imprastiere a particulelor α de catre substanta (1911), R. a precizat si a consacrat definitiv modelul planetar al atomului. Iradiind azotul cu particule α, el a reusit (1919) sa provoace prima transmutatie artificiala (a azotului in oxigen). Ulterior, a realizat transmutatia majoritatii elementelor usoare, inaugurand astfel cercetarile asupra reactiilor nucleare dirijate. Op. pr.: „Substante radioactive si radiatiile lor”. Premiul Nobel pentru Chimie (1908).

ALOTROPIE s. f. Proprietate a unui element chimic de a exista in doua sau mai multe forme care difera intre ele din punct de vedere fizic, iar, uneori, si din punct de vedere chimic. – Din fr. allotropie.

AMERICIU s. n. element chimic radioactiv sintetic, care se prezinta ca un metal alb-argintiu, din familia elementelor transuranice. [Var.: americium s. n.] – Din fr. americium.

BARIU s. n. element chimic, metal moale, alcalino-pamantos, de culoare alba-argintie, ai carui compusi se intrebuinteaza la fabricarea vopselelor, a sticlei si in pirotehnie. – Din fr. baryum.

BIOelement, bioelemente, s. n. element chimic din compozitia celulelor vii. [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioelement.

BIOGEN, -A, biogeni, -e, adj. 1. (Despre roci) Care rezulta din tesuturi vii. 2. (Despre elemente chimice) Care a contribuit la aparitia vietii pe Pamant. ♦ (Substantivat, n.) Ingrasamant agricol obtinut din culturi de bacterii bogate in azot. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biogene.

BOR1 s. n. element chimic, semimetal negru-cenusiu, cristalin. – Din fr. bore.

BROM s. n. element chimic lichid, metaloid de culoare rosu-inchis, toxic, cu miros neplacut, patrunzator, intrebuintat in industria chimica, farmaceutica etc. – Din fr. brome.

CALCIU s. n. 1. element chimic metalic, alb-argintiu, moale, foarte raspandit in natura sub forma de compusi. 2. Saruri ale calciului (1), intrebuintate ca medicament in anumite manifestari de decalcifiere a organismului. – Din fr. calcium.

CALIFORNIU s. n. element chimic radioactiv obtinut pe cale sintetica. – Din engl., fr. californium.

CARBON s. n. element chimic, metaloid foarte raspandit in natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste in carbuni, in petrol, in gaze etc., iar in stare elementara in diamant, in grafit si in carbunele negru. ◊ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere in atmosfera si care serveste la stabilirea varstei vestigiilor materiale. (Hartie-)carbon = hartie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare inchisa, intrebuintata in dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.

CERIU s. n. element chimic, metal moale, ductil si stralucitor, folosit, in aliaj cu lantan si fier, la fabricarea pietrelor de brichete, a gloantelor si a proiectilelor. – Din fr. cerium.

CESIU s. n. element chimic, metal alcalin monovalent, moale, alb, care se gaseste in cantitati foarte mici alaturi de potasiu si se foloseste la fabricarea celulelor fotoelectrice. – Din fr. cesium.

GADOLINIU s. n. element chimic din grupul lantanidelor. – Din fr. gadolinium.

GALIU s. n. element chimic, metal moale, ductil, de culoare cenusie, folosit la fabricarea unor termometre care masoara temperaturi inalte sau (ca aliaj) la fabricarea tranzistoarelor, la construirea oglinzilor optice etc. – Din fr. gallium.

GEOCHIMIE s. f. Ramura a chimiei care studiaza raspandirea si deplasarea elementelor chimice care alcatuiesc scoarta Pamantului. [Pr.: ge-o-] – Din fr. geochimie.

GERMANIU s. n. element chimic, semimetal, de culoare cenusiu-deschis, folosit la fabricarea pieselor semiconductoare, a redresoarelor etc. – Din fr. germanium, germ. Germanium.

GRUPA, grupe, s. f. 1. Colectiv restrans de oameni, subordonat unei forme organizatorice mai largi. ♦ Unitate administrativa dintr-o intreprindere sau dintr-o institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. ♦ Cea mai mica subunitate militara de instructie si de lupta. ♦ (Rar) Grup (2). 2. Subdiviziune (in stiinte) care cuprinde elemente cu trasaturi comune. ◊ Grupa sangvina = fiecare dintre categoriile de clasificare a sangelui, intemeiata pe ansamblul de caracteristici ale globulelor rosii si ale plasmei sangvine. ♦ Spec. Fiecare dintre subimpartirile care rezulta din asezarea elementelor chimice in sistemul periodic, grupand elementele cu proprietati inrudite. – Din fr. groupe.

HAFNIU s. n. element chimic, metal rar, asemanator cu otelul, care se gaseste in minereurile de zirconiu si care se intrebuinteaza in electrotehnica; celtiu. – Din fr. hafnium, germ. Hafnium.

HALOGENURA, halogenuri, s. f. Compus al unui halogen cu un element chimic, cu un radical organic sau anorganic. – Din fr. halogenure.

HELIU. s. n. element chimic din familia gazelor nobile, rar, inert, incolor si inodor, cel mai usor dintre gazele din atmosfera, intrebuintat la umplerea baloanelor dirijabile, fiind neinflamabil. – Din fr. helium.

HEXAVALENT, -A, hexavalenti, -te, adj. (Despre radicali sau elemente chimice) Care are valenta sase. – Din fr. hexavalent.

HIDROGEN s. n. element chimic gazos mult mai usor decat aerul, incolor, inodor, insipid si inflamabil, care, combinat cu oxigenul in anumite proportii, formeaza o molecula de apa. ◊ Hidrogen fosforat = combinatie a fosforului cu hidrogenul, care se prezinta ca un gaz incolor, foarte toxic; fosfinaVezi nota. Hidrogen greu = deuteriu. Hidrogen sulfurat = combinatie a sulfului cu hidrogenul, care se prezinta ca un gaz incolor, cu miros de oua stricate, toxic; acid sulfuric. – Din fr. hydrogene.

HIDRURA, hidruri, s. f. Combinatie a hidrogenului cu alte elemente chimice. ◊ (Chim.) Hidrura de bor = boranVezi nota. – Din fr. hydrure.

HOLMIU s. n. element chimic din grupul pamanturilor rare, care formeaza o serie de saruri de culoare galbena. – Din fr., holmium, germ. Holmium.

INDIU s. n. element chimic, metal maleabil, alb-argintiu, care se gaseste in cantitati mici in blenda si care este folosit la acoperirea suprafetelor metalice, in unele aliaje etc. [Var.: indium s. n.] – Din fr. indium.

IOD1 s. n. element chimic solid cu aspect de cristale lamelare, negre-cenusii, cu luciu metalic si miros patrunzator, foarte volatil, usor solubil in alcool, intrebuintat in medicina. ◊ Tinctura de iod = solutie de iod in alcool, folosita la dezinfectarea ranilor. – Din fr. iode.

IODURA, ioduri, s. f. Sare a acidului iodhidric; combinatie de iod cu un alt element chimic. – Din fr. iodure.

IRIDIU s. n. element chimic, metal greu, alb-argintiu, foarte dur, putin ductil, cu temperatura de topire foarte inalta, intrebuintat la confectionarea unor instrumente fizice si chirurgicale, a varfurilor de penita pentru stilouri sau, sub forma aliajelor cu platina, pentru cupluri termoelectrice. [Var.: iridium s. n.] – Din fr. iridium.

KRIPTON s. n. element chimic din familia gazelor nobile, incolor, fara miros si fara gust. – Din fr. krypton.

NUCLEOSINTEZA, nucleosinteze, s. f. (Astron.) Formare a nucleelor de elemente chimice in urma reactiilor termonucleare din stadiile initiale ale expansiunii universului sau din interiorul stelelor. [Pr.: -cle-o-] – Din fr. nucleosynthese.

ORGANIC, -A, organici, -ce, adj. 1. Care tine de structura, de esenta, de functiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism1, constituind un intreg diferentiat si in acelasi timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezulta din organizarea, din constructia insasi a unui lucru; esential, launtric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (Si adv.; despre relatii, legaturi) Analog legaturii care uneste partile unui organism1; indisolubil. 3. (Despre substante, materii, etc.) Care este alcatuit din carbon si hidrogen, uneori si din alte elemente chimice (oxigen, azot, etc.). ◊ Chimie organica = ramura a chimiei care studiaza hidrocarburile si derivatii acestora. – Din lat. organicus, fr. organique

TALIU, s. n. element chimic, metal rar, alb-albastrui, asemanator cu plumbul. – Din fr. thallium.

TULIU s. n. element chimic din grupul pamanturilor rare. – Din fr. thulium.

URANIU s. n. element chimic, metal alb-argintiu, cu proprietati radioactive, folosit in pilele atomice. – Din fr. uranium.

VANADIU, s. n. element chimic, metal dur, casant, de culoare alba-cenusie, care se gaseste in natura sub forma de compusi si care este folosit in fabricarea otelurilor speciale. – Din fr. vanadium.

WOLFRAM s. n. element chimic, metal dur, cenusiu deschis (in stare compacta) sau cenusiu inchis (sub forma de pulbere), lucios, folosit la fabricarea otelurilor speciale si a filamentelor pentru becuri electrice; tungsten. – Din germ. Wolfram, fr. wolfram.

XENON s. n. element chimic din grupul gazelor nobile, incolor si inodor, care se gaseste in atmosfera in cantitati foarte mici. – Din fr. xenon, germ. Xenon.

YTERBIU s. n. element chimic din familia pamanturilor rare. – Din fr. ytterbium.

YTRIU s. n. Element chimic asemanator cu elementele din familia pamanturilor rare. – Din fr. yttrium.

ZEROVALENT, -A, zerovalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care nu se poate combina cu nici un element, care are valenta zero. – Din fr. zerovalent.

ZINC s. n. element chimic, metal de culoare alba-albastruie, intrebuintat in industrie atat singur, cat si sub forma de aliaje. – Din fr. zinc.

ZIRCONIU s. n. element chimic, metal de culoare cenusie, intermediar intre siliciu si aluminiu, care se intrebuinteaza la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi inalte, a unor oteluri speciale etc. – Din fr. zirconium.

MAGNEZIU s. n. element chimic, metal moale, usor, de culoare alba-argintie, maleabil si ductil, folosit la fabricarea aliajelor usoare, in metalurgia nichelului, in fotografie etc. – Din fr. magnesium.

MANGAN s. n. element chimic din grupa metalelor, de culoare alba-cenusie, stralucitor, dur si sfaramicios, existent in natura sub forma de oxizi si intrebuintat in metalurgie la fabricarea anumitor aliaje. – Din germ. Mangan.

TITAN1 s. n. element chimic, metal alb-argintiu, cu duritate mare, care se gaseste raspandit in natura sub forma de compusi si care se foloseste la fabricarea unor oteluri. – Din fr. titane.

MONOVALENT, -A, monovalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice sau radicali chimici) Care are valenta unu. – Din fr. monovalent.

FLUOR s. n. element chimic, gaz foarte activ, de culoare galbena-verzuie, cu miros inabusitor, care face parte din grupa halogenilor. [Pr.: flu-or] – Din fr. fluor.

OXIGEN s. n. element chimic gazos, incolor, inodor, insipid, care reprezinta o cincime din aerul atmosferic, fiind indispensabil in procesul respiratiei si al arderii, si care, in combinatie cu hidrogenul, formeaza apa. – Din fr. oxygene.

NICHEL s. n. element chimic, metal feromagnetic, alb-cenusiu, lucios, putin oxidabil, maleabil si ductil, cu numeroase intrebuintari tehnice. – Din fr. nickel, germ. Nickel.

RODIU2 s. n. element chimic, metal rar asemanator cu platina, care se gaseste in natura impreuna cu aceasta si care se intrebuinteaza aliat cu ea la confectionarea unor instrumente de laborator. – Din fr. rhodium.

SEMIMETAL, semimetale, s. f. element chimic care poseda atat proprietati caracteristice metalelor, cat si proprietati specifice nemetalelor, facand astfel trecerea intre cele doua clase de substante. – Semi- + metal (dupa fr. demi-metal).

SILICIU s. n. element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenusie, cu proprietati asemanatoare cu ale carbonului, care se gaseste in natura sub forma de silice sau de silicati si se intrebuinteaza pentru a da duritate si rezistenta aliajelor fierului. – Din fr. silicium.

FOSFOR s. n. element chimic otravitor, usor inflamabil, care se gaseste in natura numai in compusi. [Acc. si fosfor] – Din fr. phosphore.

FRANCIU s. n. element chimic radioactiv, ultimul din familia metalelor alcaline, descoperit pe cale artificiala. – Din fr. francium.

ATOM, atomi, s. m. 1. Cea mai mica parte dintr-un element chimic care mai pastreaza insusirile chimice ale elementului respectiv. ◊ (Fiz.; in compusul) Atom-gram = greutatea exprimata in grame a masei unui atom. 2. Corpuscul infinit de mic, indivizibil, considerat in trecut a fi ultimul element constitutiv al corpurilor. – Din fr. atome, lat. atomus.

ATOMIC, -A, atomici, -ce, adj. Care tine de atomi, privitor la atomi, specific atomilor. ◊ Energie atomica = energie nucleara. Arma (sau bomba) atomica = instrument de lupta a carui putere e bazata pe energie nucleara. Masa (sau greutate) atomica = raportul dintre masa atomului unui element chimic si a 12-a parte din masa atomului de carbon. Pila atomica = reactor nuclear. – Din fr. atomique.

PALADIU1 s. n. element chimic, metal alb-argintiu, lucios, foarte maleabil, din familia platinei, intrebuintat drept catalizator in unele reactii sau ca inlocuitor al platinei in constructia unor instrumente de precizie, a unor obiecte de arta etc. – Din fr. palladium.

ASTATINIU s. n. element chimic radioactiv din grupul halogenilor. [Pr.: -ni-u] – Dupa fr. astatine, germ. Astatine.

PENTAVALENT, -A, pentavalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care are valenta egala cu cinci. – Din fr. pentavalent.

ARSEN s. n. 1. element chimic semimetalic, de culoare cenusie cu luciu argintiu, folosit in aliaje. ◊ Trioxid de arsen = pulbere cristalina de culoare alba, foarte toxica; soricioaica. 2. Arsenic. – Din germ. Arsen.

PLEIADA, pleiade, s. f. 1. (La pl. art.) Grup de stele din constelatia Taurului; Closca-cu-Pui. 2. Grup de oameni care activeaza de obicei in acelasi domeniu si care sunt legati intre ei prin conceptii si nazuinte comune. 3. Totalitatea izotopilor aceluiasi element chimic. ♦ Grup de elemente cu proprietati chimice asemanatoare. [Pr.: ple-ia-] – Din fr. pleiade.

PLUTONIU s. n. element chimic de sinteza, radioactiv, obtinut din uraniu, capabil sa intretina reactii nucleare in lant, intrebuintat la obtinerea energiei nucleare prin bombardarea cu neutroni. – Din fr. plutonium.

POLIVALENT, -A, polivalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice sau radicali) Care are proprietatea de a intra in combinatii chimice sub mai multe stari de valenta, care poate functiona sub mai multe stari de valenta. ◊ Alcool polivalent = polialcool. ♦ Fig. Care are valori multiple. – Din fr. polyvalent.

POLONIU s. n. element chimic radioactiv, obtinut prin dezintegrarea radioactiva a uraniului. – Din fr. polonium.

SIMBOL, simboluri, s. n. 1. Semn, obiect, imagine etc. care reprezinta indirect (in mod conventional sau in virtutea unei corespondente analogice) un obiect, o fiinta, o notiune, o idee, o insusire, un sentiment etc. ♦ (In literatura si arta) Procedeu expresiv prin care se sugereaza o idee sau o stare sufleteasca si care inlocuieste o serie de reprezentari. 2. Spec. Semn conventional sau grup de semne conventionale folosit in stiinta si tehnica si care reprezinta sume, cantitati, operatii, fenomene, formule etc. ◊ Simbol matematic = semn care reprezinta notiuni, obiecte sau operatii matematice. Simbol chimic = mod conventional de notare a atomilor elementelor chimice folosit in scrierea formulelor si a ecuatiilor chimice. 3. (Bis.; in sintagma) Simbolul credintei = rugaciune care reprezinta expunerea succinta a dogmelor fundamentale ale religiei crestine; crezul. [Acc. si: simbol.Pl. si: (rar) simboale] – Din lat. symbolum, fr. simbole, germ. Symbol.

POTASIU s. n. 1. element chimic din grupa metalelor alcaline, cu luciu metalic, alb-argintiu, asemanator cu sodiul, foarte reactiv, care se gaseste in natura numai sub forma de combinatii; kaliu. 2. (In sintagma) Azotat de potasiu = sare de potasiu a acidului azotic; (pop.) silitra. – Din fr. potassium.

PRASEODIM s. n. element chimic din familia pamanturilor rare. [Pr.: -se-o-] – Din fr. praseodyme.

PROTACTINIU s. n. element chimic metalic, alb-cenusiu, stralucitor, radioactiv, izotop al uraniului. – Din fr. protactinium, germ. Protaktinium.

PROMETIU s. n. element chimic din grupul pamanturilor rare. – Din germ. Promethium.

CORONIU s. n. element chimic ipotetic aflat in coroana solara, caruia i-au fost atribuite unele linii spectrale produse in realitate de atomii puternic ionizati ai unor elemente cunoscute. – din fr. coronium.

METALOID, metaloizi, s.m. element chimic nemetalic, rau conducator de caldura si de electricitate, lipsit de ductilitate. (din fr. metalloide)

NEMETAL, nemetale, s.n. element chimic (de ex. borul, carbonul sau azotul) care nu prezinta proprietatile unui metal. (cf. eng. nonmetal) [Merriam-Webster]

METAL1, metale, s.n. element chimic cu luciu caracteristic, bun conducator de caldura si electricitate, ductil si maleabil, solid la temperatura obisnuita. (din fr. metal, germ. Metall, lat. metallum)

FERMIU s. n. element chimic transuranic, produs pe cale artificiala. – Din fr. fermium.

OXID, oxizi, s. m. Compus al oxigenului cu alt element chimic. – Din fr. oxyde.

ORGANOGEN, -A, organogeni, -e, adj. 1. (Despre elemente chimice) Care intra in compozitia substantelor organice din structura animalelor si a vegetalelor. 2. (Despre minerale, roci, minereuri, formatii geologice) Care consta din resturi sau urme de organisme animale ori vegetale; care s-a format sub actiunea organismelor. – Din fr. organogene.

LITIU s. n. element chimic din familia metalelor alcaline, de culoare argintie, moale si foarte usor, existent in natura numai sub forma de saruri si utilizat in medicina, fotografie, electrotehnica etc. – Din fr. lithium.

FLUORURA, fluoruri, s. f. Compus al fluorului cu un element chimic sau cu un radical organic; sare a acidului fluorhidric. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorure.

LANTAN s. n. element chimic din grupa pamanturilor rare. – Din fr. lanthane.

LANTANIDA, lantanide, s. f. (La pl.) Nume dat mai multor elemente chimice care fac parte din grupa pamanturilor rare; (si la sg.) element chimic apartinand acestei grupe. – Din fr. lanthanide.

LUTETIU s. n. element chimic trivalent din familia lantanidelor. – Din fr. lutecium, germ. Lutetium.

LAWRENTIU s. n. element chimic transuranic, obtinut pe cale artificiala. [Pr.: lorentiu] – Din fr. lawrencium.

ERBIU s. n. element chimic din familia pamanturilor rare, metal alb-argintiu. – Din fr. erbium, germ. Erbium.

MENDELEEVIU s. n. element chimic transuranic, obtinut pe cale artificiala. – Din fr. mendelevium.

MERCUR s. n. element chimic, metal de culoare alba-argintie, cu luciu puternic, lichid la temperatura obisnuita, foarte dens si mobil, intrebuintat in tehnica si in medicina; hidrargir, argint-viu. – Din fr. mercure, germ. Merkur.

METAL, metale, s. n. 1. Nume generic dat oricarui element chimic cu luciu caracteristic, bun conducator de caldura si de electricitate, maleabil si ductil, de obicei solid la temperatura obisnuita; p. ext. aliaj format din doua sau mai multe asemenea elemente chimice, din aceste elemente si alte materiale etc. ◊ Metal nobil = metal care se gaseste in natura in cantitati mici si care se oxideaza sau se altereaza cu greutate. Metal pretios = aurul, platina si argintul. Metal rar = metal care se gaseste in cantitati mici sau in stare dispersa in scoarta Pamantului. ♦ Fig. Bani. 2. (Pop.; la pl.) Substanta chimica. [Pl. si: (rar) metaluri] – Din fr. metal, germ. Metall.

METALOID, metaloizi, s. m. element chimic rau conducator de caldura si de electricitate, lipsit de luciu metalic si de ductilitate; nemetal. [Pl. si: (rar, n.) metaloide] – Din fr. metalloide.

MICROelement, microelemente, s. n. element chimic care intra in compozitia hormonilor, a enzimelor, a fermentilor etc. si care se gaseste in cantitati foarte mici in sol si in organism. [Pr.: -cro-e-] – Din fr. micro-element.

CLOR s. n. element chimic gazos de culoare galbena-verzuie, cu miros intepator, sufocant, toxic, cu proprietati decolorante si dezinfectante, care are numeroase intrebuintari in industrie. – Din fr. chlore.

CLORURA, cloruri, s. f. Sare a acidului clorhidric; combinatie a clorului cu un element chimic sau cu o substanta organica. ◊ Clorura de sodiu = sare de bucatarie. Clorura mercurica = sublimat corosiv. Clorura mercuroasa = calomel. Clorura de var = substanta obtinuta prin introducerea de clor in varul stins si intrebuintata decolorant si dezinfectant. Clorura de vinil = compus organic gazos obtinut prin clorurarea etilenei. Clorura de polivinil = produs macromolecular obtinut prin polimerizarea clorurii de vinil, folosit ca material de constructie, la fabricarea pieii artificiale etc.; policlorura de vinil. – Din fr. chlorure.

COBALT s. n. element chimic metalic foarte dur, alb-argintiu, intrebuintat la fabricarea unor oteluri speciale, in radioterapie etc., iar sarurile sale la colorarea in albastru a obiectelor de sticla, de portelan etc. ♦ Vas, obiect de sticla, de portelan etc. colorat cu saruri de cobalt. [Acc. si: cobalt] – Din fr. cobalt, germ. Kobalt.

MONOELECTROVALENT, -A, monoelectrovalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care are electrovalenta egala cu unitatea. [Pr.: -no-e-] – Mono- + electrovalent.

NEODIM s. n. element chimic din grupa pamanturilor rare. [Pr.: ne-o-] – Din fr. neodyme.

NOBELIU s. n. element chimic transuranic obtinut pe cale artificiala. – Din fr. nobelium.

NIOBIU s. n. element chimic, metal rar alb-cenusiu, dur, lucios, foarte rezistent la aer si la actiunea agentilor chimici. [Pr.: ni-o-] – Din fr. niobium, germ. Niobium.

NEON s. n. element chimic, gaz nobil neinflamabil, fara miros si fara culoare, folosit la umplerea unor lampi electrice. [Pr.: ne-on] – Din fr. neon.

EINSTEINIU s. n. element chimic transuranic, obtinut pe cale artificiala. [Pr.: ainstainiu] – Din fr. einsteinium.

NEPTUNIU s. n. element chimic transuranic obtinut pe cale sintetica, prin reactii nucleare. – Din fr. neptunium.

ELECTRONEGATIV, -A, electronegativi, -e, adj. (Despre unele elemente chimice) Ai carui atomi capteaza cu usurinta electroni, transformandu-se in ioni negativi. – Din fr. electronegatif.

ELECTRONEGATIVITATE s. f. Proprietate a elementelor chimice de a fi electronegative. – Din fr. electronegativite, engl. electronegativity.

ELECTROPOZITIV, -A, electropozitivi, -e, adj. (Despre unele elemente chimice) Ai carui atomi cedeaza cu usurinta electroni, transformandu-se in ioni pozitivi. – Din fr. electropositif.

ELECTROPOZITIVITATE s. f. (Fiz.) Proprietate a elementelor chimice de a fi electropozitive. – Din fr. electropositivite.

EUROPIU s. n. element chimic din familia pamanturilor rare. [Pr.: e-u-] – Din fr. europium.

DISPROSIU s. n. element chimic din grupul lantanidelor. – Din fr. dysprosium.

TETRAVALENT, -A, tetravalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care are patru valente. – Din fr. tetravalent.

TECHNETIU s. n. element chimic radioactiv, obtinut prin reactii nucleare. [Pr.: teh-] – Din fr. technetium.

TELUR s. n. element chimic cu caracter nemetalic, de culoare alba-albastruie, avand proprietati asemanatoare cu cele ale sulfului. – Din fr. tellure.

TERBIU s. n. element chimic din familia lantanidelor. – Din fr. terbium.

TORIU s. n. element chimic radioactiv, cu aspect asemanator cu cel al platinei, folosit la fabricarea sitelor pentru lampile de iluminat cu gaz aerian, pentru activarea filamentelor tuburilor electronice, drept combustibil nuclear etc. – Din fr. thorium.

TRANSMUTATIE, transmutatii, s. f. Transformare a unui element chimic in altul printr-o noua grupare a elementelor constitutive in atomi, obtinuta prin dezintegrare radioactiva naturala sau prin reactii nucleare. ♦ P. gener. Schimbare, transformare. – Din fr. transmutation, lat. transmutatio.

TRANSURANIC, -A, transuranici, -ce, adj. (Despre elemente chimice) Care are numarul atomic mai mare decat acela al uraniului si este obtinut prin bombardarea altor elemente; transuranian. – Din germ. transuranisch.

TRIVALENT, -A, trivalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care are valenta 3. – Din fr. trivalent.

TRIVALENTA, trivalente, s. f. Proprietate a unui element chimic de a avea valenta 3. – Din fr. trivalence.

TANTAL s. n. element chimic metalic rar, cenusiu, lucios, ductil si maleabil (folosit la confectionarea pieselor de laborator). – Din fr. tantale.

RADIOelement, radioelemente, s. n. element chimic radioactiv. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radioelement.

RADON s. n. element chimic gazos cu proprietati radioactive, format prin dezintegrarea radiului. – Din fr. radon.

RENIU s. n. element chimic asemanator cu platina si existand in natura in cantitati foarte mici. – Din fr. rhenium, germ. Rhenium.

RUBIDIU s. n. element chimic, metal alcalin, stralucitor ca argintul, usor oxidabil, care se gaseste in natura in cantitati mici, insotind sodiul si potasiul. – Din fr. rubidium, germ. Rubidium.

RUTENIU s. n. element chimic, metal alb-argintiu din familia platinei, cu duritate foarte mare, care se intrebuinteaza la fabricarea filamentului pentru lampile cu incandescenta. – Din fr. ruthenium.

SAMARIU s. n. element chimic care face parte din grupul pamanturilor rare. – Din fr. samarium.

SCANDIU s. n. element chimic, metal din grupa pamanturilor rare, alb-cenusiu cu luciu metalic, care se gaseste in natura sub forma de oxid. – Din fr. scandium, germ. Skandium.

SELENIU s. m. element chimic, metaloid negru-cenusiu care se gaseste in natura in combinatie cu sulful si care se intrebuinteaza in industria sticlei, a ceramicii si la fabricarea celulelor fotoelectrice. [Var.: selenium s. n.] – Din fr. selenium.

SIDEROFIL, -A, siderofili, -e, adj. (Despre unele elemente chimice) Care, dupa unele ipoteze, se considera ca are un rol important in alcatuirea partii centrale a globului pamantesc. – Din fr. siderophile.

SOLUBIL, -A, solubili, -e, adj. 1. (Despre substante sau elemente chimice) Care se poate dizolva intr-un solvent. 2. Fig. (Rar) Care se poate rezolva, dezlega, explica. – Din fr. soluble, lat. solubilis.

STANIU s. n. element chimic metalic, alb-argintiu, foarte maleabil si ductil, care se foloseste in diferite aliaje sau la acoperirea unor metale; cositor. – Din it. stagno, lat. stannum, stagnum.

SODIU s. n. element chimic alcalin, metal moale, alb-argintiu, maleabil si ductil, foarte reactiv; natriu. – Din fr. sodium.

STRONTIU s. n. element chimic, metal alb-argintiu, maleabil si ductil, asemanator cu calciul, ale carui saruri sunt intrebuintate in pirotehnie, in fizica nucleara si in medicina. – Din fr. strontium, germ. Strontium.

COVALENT, -A, covalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care prezinta covalenta. – Din germ. kovalent.

CROM s. n. element chimic, metal dur, de culoare cenusie deschisa, folosit la cromaj, la fabricarea unor oteluri speciale, a unor compusi intrebuintati in vopsitorie, in tabacarie etc. – Din fr. chrome.

CURIU s. n. element chimic radioactiv sintetic, metal de culoare argintie. [Pr.: curĩuVar.: curium s. n.] – Din fr. curium.

CUPRU s. n. element chimic, metal de culoare rosiatica, foarte maleabil, ductil si bun conducator de caldura si de electricitate, cu numeroase intrebuintari in industria tehnica, in fotogravura, galvanoplastie, la obtinerea de aliaje etc.; arama. – Din lat. cuprum.

NIOBIU s. (CHIM.) columbiu. (~ este un element chimic.)

RADON s. (CHIM., FIZ.) emanatie de radiu. (~ este un element chimic radioactiv.)

bor (element chimic) s. n.; simb. B

plumb (element chimic) s. n., simb. Pb

rodiu (element chimic) s. n. [-diu pron. -diu], art. rodiul; simb. Rh

titan (element chimic) s. n., simb. Ti

ALOTROPIE f. Proprietate a unor elemente chimice de a avea mai multe forme cu proprietati fizice diferite. /<fr. allotropie

AMERICIU n. element chimic radioactiv obtinut pe cale sintetica. /<fr. americium, engl. americium

ATOM ~i m. Cea mai mica parte dintr-un element chimic formata din nucleu si electroni, cu o structura caracteristica complexa. /<fr. atome, gr. atomos

AZOT n. element chimic gazos care intra in componenta aerului in proportie de aproape 80; nitrogen. /<fr. azote

CALIFORNIU n. element chimic radioactiv, transuranic, obtinut pe cale artificiala. /<engl., fr. californium

COMPONENT2 ~ti m. 1) element din structura unui corp. 2) Substanta care face parte dintr-un compus chimic. 3) element integrat dintr-un sistem tehnic. /<germ. Komponente, it. componente

COMPUS2 ~si m. chim. Substanta rezultata din unirea a doua sau a mai multor elemente chimice; combinatie. ~si organici. ~si metalici. /v. a compune

COSMOCHIMIE f. Ramura a astrofizicii care studiaza compozitia chimica a corpurilor ceresti si a mediului interplanetar, raspandirea elementelor chimice si reactiile nucleare din cosmos. [Art. cosmochimia; G.-D. cosmochimiei; Sil. -mi-e] /<fr. cosmochimie

ELECTRONEGATIV ~a (~i, ~e) (despre elemente chimice) Ai carei atomi capteaza electroni, devenind ioni negativi. /<fr. electronegatif

ELECTROPOZITIV ~a (~i, ~e) (despre elemente chimice) Ai carui atomi cedeaza electroni, devenind ioni pozitivi. /<fr. electropositif

FERMIU n. element chimic obtinut pe cale artificiala. [Sil. fer-miu] /<fr. fermiun

GADOLINIU n. element chimic din grupul lantanidelor. /<fr. gadolinium

GEOCHIMIE f. Ramura a chimiei care se ocupa cu studiul elementelor chimice din scoarta Pamantului. /<fr. geochimie

GERMANIU n. element chimic semimetal, folosit la fabricarea diferitelor piese si aparate. /<fr. germanium, germ. Germanium

HALOGEN ~i m. 1) la pl. Grup de elemente chimice (fluor, clor, brom, iod etc.) care se combina direct cu metalele, formand saruri. 2) element chimic din acest grup. /<fr. halogene

HEPTAVALENT ~ta (~ti, ~te) (despre elemente chimice) Care are valenta sapte; cu valenta sapte. /<fr. heptavalent

HEXAVALENT ~ta (~ti, ~te) (despre elemente chimice) Care are valenta sase. /<fr. hexavalent

KRIPTON n. element chimic din familia gazelor rare, incolor, fara miros si fara gust, folosit la umplerea becurilor cu incandescenta. /< fr. krypton

LANTANIDE f. pl. element chimic din grupa pamanturilor rare. /<fr. lanthanide

METAL ~e n. element chimic cu luciu specific, caracterizat prin conductibilitate termica si electrica, opacitate, ductibilitate si maleabilitate. /<fr. metal, germ. Metall

METALOID ~zi m. element chimic lipsit de luciu metalic si de ductibilitate, rau conducator de caldura si de electricitate. /<fr. metalloide

MICROelement ~e n. element chimic (iod, fier, cobalt etc.) aflat in cantitati mici in organismele vegetale si animale, care joaca un rol important in stimularea functiilor biologice. [Sil. -cro-e-] /<fr. micro-element

MONOVALENT ~ta (~ti, ~te) (despre elemente chimice) Care are valenta unu; cu valenta unu. /<fr. monovalent

A NOTA ~ez tranz. 1) (nume, informatii) A fixa in scris; a inscrie; a inregistra; a con-semna. ~ un numar de telefon. 2) (elevi, studenti etc.) A aprecia cu o nota. 3) (elemente chimice, geometrice, valori numerice etc.) A reprezenta prin semne grafice conventionale. 4) (idei, afirmatii etc.) A prevedea cu un semn pentru a retine sau pentru a nu trece cu vederea; a marca; a evidentia. 5) A scoate in evidenta (pentru a atrage atentia); a reliefa; a evidentia. /<fr. noter, lat. notare

ORGANOGEN ~a (~i, ~e) 1) (despre elemente chimice) Care intra in componenta substantelor din structura organismelor ani-male sau vegetale. 2) (despre roci, minereuri, minerale etc.) Care este format din ramasite de organisme vegetale sau animale; din resturi de organisme vii. /<fr. organogene

OXID ~zi m. Compus rezultat din combi-narea unui element chimic cu oxigenul. /<fr. oxyde

A SE OXIDA pers.3 se ~eaza intranz. 1) (despre elemente chimice) A intra in reactie cu alte substante, cedand electroni. 2) (despre metale) A se acoperi cu oxid; a rugini. /<fr. oxyder

PENTAVALENT ~ta (~ti, ~te) (despre elemente chimice) Care are valenta cinci; cu valenta cinci. /<fr. pentavalent

PERIODICITATE ~ati f. Caracter periodic. ~atea unei reviste.Legea ~atii lege conform careia proprietatile fizice si chimice ale elementelor variaza periodic in functie de locul acestora in sistemul periodic. ~atea elementelor repetarea proprietatilor elementelor chimice care au structura asemanatoare. [Sil. ri-o-] /<fr. periodicite

PLEIADA ~e f. 1) Grup de persoane remarcabile care activeaza in acelasi domeniu, avand conceptii si scopuri comune. 2) chim. Grup de izotopi ai aceluiasi element chimic. 3) la pl. art. Ansamblu de stele din constelatia Taurului; Closca-cu-Pui. [G.-D. pleiadei; Sil. -ia-] /<fr. pleiade

POLIVALENT ~ta (~ti, ~te) 1) (despre elemente chimice) Care are valente multiple; cu mai multe valente. 2) fig. Care are mai multe valori; cu mai multe posibilitati functionale. Trasaturi ~te. Cuvant ~. /<fr. polyvalent

RADIOACTIVITATE f. 1) Proprietate a unor elemente chimice (radiu, uraniu etc.) de a se dezintegra, emitand radiatii corpusculare sau electromagnetice. ~ naturala. ~ artificiala. 2) Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor radioactive. [Sil. -di-o-] /<fr. radioctivite

RADIOelement ~e n. element chimic radioactiv. [Sil. -di-o-] /<fr. radio-element

REACTIVITATE f. 1) Caracter reactiv. 2) Capacitate a elementelor chimice de a participa la o reactie. 3) med. Proprietate a unui organism de a reactiona la un stimul sau la e********i mediului. ~ negativa. 4) Marime care caracterizeaza functionarea unui reactor nuclear. /<fr. reactivite

TETRAVALENT ~ta (~ti, ~te) (despre elemente chimice) Care are patru valente; cu patru valente. [Sil. te-tra-] /<fr. tetravalent

TRANSMUTATIE ~i f. 1) Schimbare a unui corp in altul. 2) fiz. Transformare a unui element chimic in altul prin dezintegrare radioactiva. ◊ ~ genetica schimbare in ordinea liniara a genelor. /<fr. transmutation, lat. transmutatio

TRANSURANIC ~ca (~ci, ~ce) (despre elemente chimice) Care are numarul atomic mai mare decat al uraniului. [Sil. trans-u-] /<germ. transuranisch

TRIVALENT ~ta (~ti, ~te) (despre elemente chimice) Care are valenta trei; cu valenta trei. /<fr. trivalent

YTERBIU n. element chimic din grupa lantanidelor, cu caracter metalic. /< fr. ytterbium

ALOTROPIE s.f. 1. Proprietate a unor elemente chimice de a se gasi in natura sub mai multe forme, cu proprietati fizice si chimice diferite; alotropism. 2. Proces de atractie reciproca intre doua celule de sens opus. [Gen. -iei. / < fr. allotropie, cf. gr. allos – altul, tropos – schimbare].

ALUMINIU s.n. element chimic din grupa metalelor, foarte usor si avand o mare ductilitate si maleabilitate, care intra in compozitia unor aliaje intrebuintate in industrie si in tehnica. // (In forma alumino-, alumo-) element prim de compunere cu semnificatia „(referitor la) aluminiu”. [Pron. -niu. / < fr. aluminium, alumino-].

ANTIPARTICULA s.f. Particula elementara avand proprietati opuse celor care caracterizeaza atomii elementelor chimice. [< fr. antiparticule].

ATMOFIL, -A adj. (Despre elemente chimice) Care intra in compozitia atmosferei. [Cf. germ. atmophil, cf. gr. atmos – aer, philein – a iubi].

ATOMIC, -A adj. Referitor la atomi, specific atomilor. ◊ Numar atomic = numar de ordine pe care il are fiecare element chimic in tabela periodica a elementelor; energie atomica = energie nucleara; bomba atomica = bomba a carei putere este bazata pe energia nucleara. [< fr. atomique, it. atomico].

BIOFIL, -A adj. (Despre elemente chimice ale biosferei) Care se concentreaza in corpul vietuitoarelor. [< fr. <biophile, cf. gr. bios – viata, philein – a iubi].

BIVALENT, -A adj. 1. (Despre elemente chimice) Cu doua valente. 2. Care are doua valori. [< fr. bivalent].

CALCOFIL, -A adj. (Despre elemente chimice) Care are o deosebita afinitate pentru sulf. [< fr. calcophile].

KRIPTON s.n. element chimic din familia gazelor rare, folosit la umplerea becurilor cu incandescenta. [Var. cripton s.n. / < fr. krypton, cf. gr. kryptos – ascuns].

FRANCIU s.n. element chimic radioactiv. [Pron. -ciu, var. francium s.n. / < fr. francium].

IOD1 s.n. element chimic solid din grupa halogenilor, negru-violet, foarte volatil si usor solubil in alcool. ◊ Tinctura de iod = solutie de iod in alcool, folosita ca antiseptic si ca dezinfectant extern. [Pron. iod. / < fr. iode].

IZOMERIE s.f. Insusire a unor substante de a avea proprietati fizice si chimice deosebite, desi au moleculele alcatuite dintr-un numar identic de atomi. ♦ Insusire a nucleelor atomice ale aceluiasi element chimic de a avea stari de energie si, deci, proprietati radioactive diferite. [Gen. -iei, var. isomerie s.f. / < fr. isomerie].

IZOTOP s.m. element chimic avand aceleasi proprietati fizico-chimice, dar masa atomica diferita. [Var. isotop s.m. / < fr. isotope, cf. gr. isos – egal, topos – loc].

LANTAN s.n. element chimic metalic, cap de serie din familia pamanturilor rare. [< fr. lanthane].

MONOVALENT, -A adj. (Despre elemente chimice) Care are o singura valenta; univalent. [< fr. monovalent, cf. gr. monos – unic, lat. valere – a valora].

PLEIADA s.f. 1. (la pl.) Grup de stele din constelatia Taurului. 2. (la sg.) Numele unui grup de sapte poeti greci din Alexandria si al unui grup de poeti francezi din sec. XVI. ♦ Grup de sapte; (p. ext.) grup de mai multi oameni ilustri. 3. Ansamblul izotopilor unui element. ♦ (Chim.) Grup de elemente chimice care au proprietati asemanatoare. [Pron. ple-ia-. / < fr. pleiade, lat. Pleiades, cf. gr. pleias – constelatie de sapte stele].

SIDEROFIL, -A adj. 1. (Despre unele elemente chimice) Care alcatuiesc zona centrala a globului terestru. 2. Care prezinta siderofilie. [< fr. siderophile, cf. gr. sideros – fier, philein – a iubi].

TANTAL s.n. element chimic, metal rar, cenusiu, lucios, foarte dur, ductil si maleabil, care se afla in unele minerale rare. [Var. tantaliu s.n. / cf. fr. tantale, it. tantalio].

TRANSMUTA vb. I. tr., refl. A(-si) schimba, a(-si) modifica forma, aspectul; a (se) transforma, a (se) transfigura. ♦ tr. (Chim.) A transforma un element chimic in altul. [< fr. transmuter, lat. transmutare].

TRIVALENT, -A adj. (Despre elemente chimice) Care are trei valente. [Cf. fr. trivalent < lat. tri – cu trei, valere – a valora].

ZEROVALENT, -A adj. (Despre elemente chimice) Care nu se poate combina cu nici un element. [< fr. zerovalent].

COMBINATIE s. f. 1. reunire, imbinare, combinare. 2. substanta formata din doua sau mai multe elemente chimice. 3. (fam.) aranjament, plan; calcul. (

ATOM s.m. 1. Cea mai mica parte a unui element chimic, care pastreaza proprietatile fizico-chimice ale acestuia, posedand o structura caracteristica complexa. 2. (In conceptia materialist-mecanicista) Particula materiala infinit de mica, indivizibila, eterna, considerata a fi ultimul element constitutiv al corpurilor. [< fr. atome, it. atomo < lat. atomus, gr. atomos – indivizibil].

BIOelement s.n. element chimic care intra in compozitia celulelor vii. [< fr. bioelement].

CLOR s.n. element chimic gazos, galben-verzui, cu miros inecacios, foarte toxic, folosit ca decolorant si dezinfectant. [< fr. chlore, cf. gr. chloros – verzui].

COMBINATIE s.f. 1. Reunire, imbinare, combinare. ♦ Reactie prin care se unesc elemente chimice si se formeaza un corp compus, cu alte proprietati fizice si chimice. 2. (Fam.) Aranjament, plan; calcul. [Gen. -iei, var. combinatiune s.f. / cf. it. combinazione, lat. combinatio].

CORONIU s.n. (Chim.) element chimic ipotetic, despre care se credea ca se afla in coroana solara. [< fr. coronium].

COVALENT, -A adj. (Despre elemente chimice) Care prezinta covalenta. [< germ. kovalent].

FOSFOR s.n. element chimic otravitor, inflamabil, care nu se gaseste liber in natura. [< fr. phosphore, cf. gr. phos – lumina, phoros – purtator].

HALOGENURA s.f. Compus al unui halogen cu alte elemente chimice sau radicali organici. [< fr. halogenure].

atom (atomi), s. m. – Cea mai mica parte dintr-un element chimic. Lat. atomus, de la gr. ἄτομος (sec. XVII, cf. Galdi 155). – Der. (din fr.) atomic, adj.; atomicitate, s. f.; atomism, s. n.; atomist, s. m.; atomistic, adj.

HEPTAVALENT, -A adj. (Despre elemente chimice) Care are valenta 7. [< fr. heptavalent].

IRIDIU s.n. element chimic; metal rar, asemanator platinei, foarte dur si rezistent la actiuni chimice. [Pron. -diu, var. iridium s.n. / < fr. iridium].

METAL s.n. 1. element chimic cu luciu caracteristic, bun conducator de caldura si de electricitate, ductil si maleabil, de obicei solid la temperatura obisnuita. 2. Aliaj al unor metale (1). [Pl. -le, -luri. / cf. fr. metal, germ. Metall < lat. metallun].

METALOID s.m. element chimic lipsit de luciu metalic si de ductilitate, rau conducator de caldura si de electricitate. [Pron. -lo-id, pl. -izi, (s.n.) -ide. / < fr. metalloide, cf. gr. metallon – metal, eidos – aspect].

MICROelement s.n. element chimic care se gaseste in cantitati foarte mici in sol sau in organismele vii. [< fr. micro-element].

NATIV, -A adj. 1. Innascut; natural. 2. (Despre elemente chimice) Care se gaseste (liber) in natura, necombinat cu alte substante; pur. [Cf. fr. natif, lat. nativus].

NEPTUNIU s.n. element chimic obtinut in laborator prin reactii nucleare. [Pron. -niu. / < fr. neptunium].

NUCLEON s.m. Particula elementara grea din nucleul unui element chimic. [Pron. -cle-on. / < fr. nucleon].

NUCLEOSINTEZA s.f. (Astr.) Formare a nucleelor de elemente chimice in urma reactiilor termonucleare din stadiile initiale ale expansiunii universului si din interiorul stelelor. [Et. incerta].

OLIGOelement s.n. (Biol.) element chimic care se gaseste in cantitati foarte mici in organismele vii, avand un rol catalitic. [< fr. oligo-element].

PENTAVALENT, -A adj. (Despre elemente chimice) Care are valenta 5. [< fr. pentavalent, cf. gr. pente – cinci, lat. valere – a valora].

REACTIVA vb. I. 1. tr. (Liv.) A repune in activitate. 2. tr. (Chim., fiz.) A reinnoi piesele si solutia unui element chimic pentru a-i intensifica puterea de actiune. 3. refl. A reintra in cadrele active ale armatei. [< fr. reactiver].

SCANDIU s.n. element chimic, metal din grupa pamanturilor rare care se gaseste in natura sub forma de oxid. [Pron. -diu. / < fr. scandium].

SEMIMETAL s.n. element chimic avand proprietati caracteristice atat metalelor cat si nemetalelor. [Cf. it. semimetallo].

SIMBOL s.n. Semn care reprezinta, in mod conventional sau prin analogie, un obiect, o notiune, o idee etc. ♦ Orice semn conventional care abreviaza ceva; litera sau grup de litere care reprezinta numele unui element chimic; litera sau grup de litere care reprezinta o unitate de masura etc. ♦ Simbolul credintei = crez. ♦ Figura de stil prin care se exprima o idee abstracta cu ajutorul unui obiect, pe baza unei analogii. [Cf. lat. symbolum, gr. symbolon – semn, marca, fr. symbole, it. simbolo].

SODIU s.n. element chimic alcalin, metal moale, alb-argintiu, foarte reactiv; natriu. [Pron. -diu. / < fr. sodium].

SOLUBIL, -A adj. 1. (Despre substante si elemente chimice) Care poate fi dizolvat intr-un solvent. 2. (Fig.; rar) Care se poate rezolva, explica. [Cf. lat. solubilis, fr. soluble].

TRANSMUTATIE s.f. Transformare a unui element chimic in altul, fie prin bombardament cu corpusculi de mare energie, fie pe cale naturala. ♦ (P. ext.) Schimbare, transformare. ♦ Transmutatie genetica = schimbare in ordinea liniara a genelor; transmutatie radioactiva = dezintegrare radioactiva. [Gen. -iei. / cf. fr. transmutation, lat. transmutatio].

TRIVALENTA s.f. Proprietate a unui element chimic de a avea valenta 3. [< fr. trivalence].

ACTINIU s. n. element chimic radioactiv din minereurile de uraniu. (< fr. actinium)

ANTIPARTICULA s. f. particula elementara, cu proprietati opuse celor care caracterizeaza atomii elementelor chimice. (< fr. antiparticule)

ATMOFIL, -A adj. (despre elemente chimice) care intra in compozitia atmosferei terestre. (< germ. atmophil)

ATOM s. m. cea mai mica particula a unui element chimic. ♦ ~ -gram = valoare in grame a masei atomice a unui element chimic. (< fr. atome, lat. atomus, gr. atomos)

ATOMIC, -A adj. 1. referitor la atomi, specific atomilor. ♦ numar ~ = numar de ordine pe care il are fiecare element chimic in tabelul periodic al elementelor; energie ~a = energie nucleara; bomba ~a = bomba a carei putere este bazata pe energia nucleara. 2. care foloseste armele atomice. (< fr. atomique)

BIOelement s. n. element chimic din structura materiei vii. (< fr. bioelement)

BIOFIL, -A adj. 1. care se dezvolta pe organisme vii. 2. (despre elemente chimice) care se concentreaza in corpul vietuitoarelor. (< fr. biophile)

BIVALENT, -A adj. 1. (despre elemente chimice) care are valenta 2; divalent. 2. cu cromozomi omologi asociati in perechi in profaza meiotica. 3. (fig.) care are doua valori. (< fr. bivalent)

CALCOFIL, -A adj. (despre elemente chimice) care are afinitate pentru sulf. (< fr. chalcophile)

CHEMOTAXONOMIE s. f. ramura a biologiei care studiaza relatiile dintre organisme pe baza elementelor chimice, stabilind clasificarea lor in sistem. (< germ. Chemotaxonomie)

CLOR1 s. n. element chimic gazos, galben-verzui, cu miros intepator, sufocant, toxic, decolorant si dezinfectant. (< fr. chlore)

CLORURA s. f. sare a acidului clorhidric, combinatie a clorului cu un element chimic sau cu o substanta organica; clorid. ♦ ~ de sodiu = sare de bucatarie. (< fr. chlorure)

CORONIU s. f. element chimic ipotetic, despre care se credea ca s-a aflat in coroana solara. (< fr. coronium)

DISPROSIU s. n. element chimic din grupa lantanidelor. (< fr. dysprosium)

ELECTRONEGATIV, -A adj. (despre elemente chimice) ai carui atomi capteaza electroni, transformandu-se in ioni negativi. (< fr. electronegatif)

ELECTRONEGATIVITATE s. f. proprietate a elementelor chimice de a fi electronegative. (< fr. electronegativite)

ELECTROPOZITIV, -A adj. (despre elemente chimice) ai carui atomi cedeaza electroni, transformandu-se in ioni pozitivi. (< fr. electropositif)

ELECTROPOZITIVITATE s. f. proprietate a elementelor chimice de a fi electropozitive. (< fr. electropositivite)

EUROPIU s. n. element chimic din grupa lantanidelor. (< fr. europium)

FISIBIL, -A adj. (despre elemente chimice) susceptibil de a suferi o fisiune nucleara. (< fr. fissible)

FOSFOR1 s. n. element chimic otravitor, inflamabil, care nu se gaseste liber in natura. (< fr. phosphore)

FRANCIU s. n. element chimic radioactiv din grupa metalelor alcaline. (< fr. francium)

GERMANIU s. n. element chimic, semimetal, folosit la fabricarea de semiconductoare, tranzistoare si redresoare. (< fr. germanium, germ. Germanium)

HEPTAVALENT, -A adj. (despre elemente chimice) care are valenta 7. (< fr. heptavalent)

HIDRURA s. f. 1. combinatie a hidrogenului cu un alt element chimic. 2. compus binar al unui metal cu hidrogenul. (< fr. hydrure)

HOLMIU s. n. element chimic din grupa lantanidelor. (< fr. holmium)

INACTIV, -A adj. 1. care nu lucreaza, nu face nimic; lenes. 2. (despre substante, elemente chimice) care nu reactioneaza. (< fr. inactif)

IOD1 s. n. element chimic solid din grupa halogenilor, negru-violet, foarte volatil si usor solubil in alcool, antiseptic si dezinfectant extern. (< fr. iode)

IODURA s. f. sare a acidului iodhidric; combinatie a iodului cu un element chimic. (< fr. iodure)

IZOMERIE s. f. 1. proprietate a unor substante cu aceeasi formula moleculara de a avea insusiri fizice si chimice deosebite, datorita modului diferit de dispunere a atomilor in molecula. 2. insusire a nucleelor atomice ale aceluiasi element chimic de a avea stari de energie si, deci, proprietati radioactive diferite. 3. (bot.) egalitate a segmentelor analoage ale organelor aceleiasi specii. 4. influenta egala a factorilor ereditari. (< fr. isomerie)

IZOTOP s. m. atom (sau nucleu) care are acelasi numar atomic cu altul, dar un numar de masa diferit. ♦ ~ radioactiv = izotop al unui element chimic care are proprietati radioactive; radioizotop. (< fr. isotope)

IZOTOPIE s. f. 1. proprietate a unor elemente chimice de a fi formate din mai multi izotopi. 2. (lingv.) ansamblu redundant de categorii semantice, care face posibila lectura coerenta a unui text. (< fr. isotopie)

KRIPTON s. n. element chimic din familia gazelor inerte, obtinut prin distilarea fractionata a aerului lichid, folosit la becurile cu incandescenta. (< fr. krypton)

LANTAN s. n. element chimic metalic, cap de serie din grupa lantanidelor. (< fr. lanthane)

LITOFIL, -A adj. 1. (despre elemente chimice) care se concentreaza de preferinta in litosfera. 2. saxatil. 3. (despre organisme) care creste pe stanci cu pietre; (despre pesti) care depune icrele pe un substrat pietros. (< germ. lithophil, lat. lithophilus)

LUTETIU s. n. element chimic din grupa lantanidelor; casiopeiu. (< fr. lutecium, germ. Lutetium)

MICROelement s. n. element chimic care se gaseste in cantitati foarte mici in sol, sau in organismele vii; oligoelement. (< fr. micro-element)

MONOELECTROVALENT, -A adj. (despre elemente chimice) care are electrovalenta egala cu unitatea. (< mono1- + electrovalent)

MONOVALENT, -A adj. (despre elemente chimice) cu o singura valenta; univalent. (< fr. monovalent)

NATIV, -A I. adj. 1. (despre elemente chimice) care se gaseste (liber) in natura, necombinat cu alte substante; pur 2. innascut; natural. II. adj., s. m. (cel) nascut in, originar din; indigen. (< lat. nativus, fr. natif, germ. nativ)

NEBULIU s. n. element chimic ipotetic, in nebuloasele gazoase. (< fr. nebulium)

NEODIM s. n. element chimic din grupa lantanidelor. (< fr. neodyme)

NEPTUNIU s. n. element chimic transuranic, obtinut artificial. (< fr. neptunium)

NOBELIU s. n. element chimic transuranic sintetic din grupa actinidelor. (< fr. nobelium)

NUCLEOSINTEZA s. f. 1. procesul de formare a nucleelor atomice. 2. (astr.) formare a nucleelor de elemente chimice in urma reactiilor termonucleare din stadiile initiale ale expansiunii universului si din interiorul stelelor. (< fr. nucleosynthese)

ORGANOGEN, -A adj. 1. (despre elemente chimice) care intra in compozitia substantelor organice animale sau vegetale. 2. (despre roci minerale etc.) de origine organica. (< fr. organogene)

OXIGEN s. n. element chimic gazos, inodor, incolor si insipid, indispensabil respiratiei si arderii, o cincime din aerul atmosferic. (< fr. oxygene)

PENTAVALENT, -A adj. (despre elemente chimice) care are valenta 5. (< fr. pentavalent)

PLEIADA s. f. 1. grup de sapte poeti greci din Alexandria; grup de poeti francezi dominat de Ronsard. ◊ grup de oameni ilustri cu aceleasi conceptii, preocupari etc. ◊ multime, totalitate. 2. ansamblul izotopilor unui element. ◊ grup de elemente chimice cu proprietati asemanatoare. (< fr. pleiade, lat. Pleiades)

POLIVALENT, -A adj. 1. (despre elemente chimice) care se poate prezenta in compusii sai in diferite stari de valenta; multivalent, plurivalent. 2. (despre seruri, vaccinuri) cu eficacitate contra mai multor specii de bacterii. 3. care indeplineste mai multe functii diferite. ◊ (despre un local) utilizat in mai multe scopuri. 4. (fig.) care are valori, functii multiple. (< fr. polyvalent)

POLONIU s. n. element chimic radioactiv, asemanator cu telurul, care se gaseste alaturi de radiu, in pehblenda. (< fr. polonium)

PRASEODIM s. n. element chimic metalic din grupa lantanidelor. (< fr. proseodyme)

PROMETIU s. n. element chimic metalic din grupa lantanidelor. (< fr. promethium)

RADIOelement s. n. element chimic radioactiv. (< fr. radioelement)

SAMARIU s. n. element chimic din grupa lantanidelor. (< fr. samarium)

SCANDIU s. n. element chimic din grupa lantanidelor. (< fr. scandium, Skandium)

SEMIMETAL s. n. element chimic cu proprietati caracteristice atat metalelor, cat si nemetalelor. (dupa fr. demi-metal)

SIDEROFIL, -A adj. 1. (despre elemente chimice) din zona centrala a globului terestru. 2. care prezinta siderofilie. (< fr. siderophile)

SIMBOL s. n. 1. semn, obiect, imagine care reprezinta, in mod conventional sau prin analogie, o fiinta, o idee, un sentiment. 2. semn conventional, in stiinta si tehnica, pentru notarea anumitor notiuni, operatii, relatii matematice etc. ◊ denumire abreviata a elementelor chimice. ♦ ~ ul credintei = crez. 3. procedeu stilistic prin care se exprima o idee abstracta cu ajutorul unui obiect, pe baza unei analogii. (< fr. symbole, lat. symbolum, gr. symbolon, germ. Symbol)

SODIU s. n. element chimic alcalin, metal moale, alb-argintiu, foarte reactiv; natriu. (< fr. sodium)

SOLUBIL, -A adj. 1. (despre substante, elemente chimice etc.) care se poate dizolva intr-un solvent. 2. (fig.) care poate fi rezolvat. (< fr. soluble, lat. solubilis)

TERBIU s. n. element chimic metalic din grupa lantanidelor. (< fr. terbium)

TETRAVALENT, -A adj. 1. (despre elemente chimice) care are valenta 4; cvadrivalent (2). 2. prevazut cu patru cromozomi. (< fr. tetravalent)

TETRAVALENTA s. f. proprietate a elementelor chimice de a fi tetravalente. (dupa fr. quadrivalence)

TRANSMUTATIE s. f. 1. transformare a unui element chimic in altul in urma dezintegrarii radioactive sau a reactiilor nucleare. ◊ schimbare, transformare. 2. transformare a unui cromozom, care nu este datorata unei mutatii genice. (< fr. transmutation, lat. transmutatio)

TRANSURANIC, -A adj. (despre elemente chimice) situat in tabloul periodic al elementelor dincolo de uraniu, fiind obtinut artificial prin bombardarea atomilor altor elemente; transuranian. (< germ. transuranisch, engl. transuranic)

TRIVALENT, -A adj. 1. (despre elemente chimice) care are valenta 3. 2. (despre celule) cu trei cromozomi omologi in cursul meiozei. (< fr. trivalent)

TRIVALENTA s. f. proprietate a unui element chimic de a fi trivalent. (< fr. trivalence)

URANIDE s. f. pl. grupa de elemente chimice cu proprietati inrudite: uraniul, neptuniul, plutoniul si americiul. (< fr. uranides)

ZEROVALENT, -A adj. (despre elemente chimice) care nu se poate combina cu nici un element. (< fr. zerovalent)

ALUMINIU (‹ fr. {i}) s. n. element chimic (Al; nr. at. 13, m. at. 26,98, gr. sp. 2,7, p. t. 658ºC, p. f. 2.500ºC); metal usor, de culoare argintie, cu conductivitate termica si electrica bune, maleabil si ductil, stabil fata de aer. In combinatii fuctioneaza trivalent. Se obtine pe cale electrolitica, utilizind ca materie prima bauxita. A. si aliajele sale au variate utilizari in tehnica. A fost descoperit in 1825 de H. Chr. Oersted. ♦ A. sinterizat = produs finit sau semifabricat obtinut din aluminiu prin presare-sinterizare si utilizat la fabricarea unor organe de masini care lucreaza la temperaturi inalte, precum si in tehnica nucleara.

AMERICIU (‹ fr. {i}), s. n. element chimic radioactiv sintetic (Am; nr. at. 95, m. at. 243); metal alb-argintiu, p. t. 1.176 ºC, dens. 13,67, din familia elementelor transuranice. A fost obtinut de G. Th. Seaborg si colab. (1944) prin iradierea plutoniului-239 cu neutroni.

ANOMALIE (‹ fr., lat.) s. f. Abatere de la normal, de la regula; spec., abatere de la caracterul normal al contructiei sau formei unui organ, a unei parti a corpului sau a intregului organism; (in sens larg) malformatie congenitala. ♦ A. de temperatura = abatere a temperaturii medii a unui punct fata de valorile medii multianuale. ♦ A. geochimica = deviatie a continutului in elemente chimice al unei portiuni de teren fata de fondul general al regiunii sau al scoartei terestre. ♦ A. geofizica = deviatie a caracteristicilor geofizice, evidentiata prin masuratori pe o anumita suprafata, in raport cu fondul general al regiunii sau scoartei Pamintului. ♦ A. magnetica = deviatie a cimpului magnetic al Pamintului de la valorile normale. Poate fi: continentala (supr. 10-100.000 km2; ex. a.m. din Siberia de Est), regionala (1-10 km2) si locala, datorata prezentei zacamintelor de fier; ex. a.m. de la Krivoi Rog, Kursk.

ANTIMONIU (‹ germ., lat. m.) s. n. element chimic (Sb; nr. at. 51, m. at. 121,75, p. t. 630 ºC, p. f. 1.645 ºC), semimetalic, intrebuintat in tehnica sub forma de aliaje; stibiu. A fost descoperit de chimistul german J. Tholde in 1450.

ARGON (‹ fr. {i}; {s} gr. argos „inactiv”), s. n. element chimic (Ar; nr. at. 18, m. at. 39,948, p. t. -189 ºC, p. f. -185,7 ºC) din familia gazelor rare. Se gaseste in atmosfera in proportie de 0,93 la suta in volume si se intrebuinteaza la umplerea becurilor electrice si a unor tuburi luminicente pentru reclame, la sudarea cu arc electric. A fost descoperit in 1894 de J.W.S. Rayleigh si W. Ramsay.

ARSEN (< germ.) s. n. element chimic (As; nr. at. 33, m. at. 74,92) semimetalic. In combinatii functioneaza in starile de valenta 3 si 5. A. si majoritatea combinatiilor sale sint toxice (doza mortala 0,1 -0,3 g). Este folosit in aliaje pentru marirea duritatii. A fost descoperit in 1250 de Albertus Magnus.

ASTATIN (dupa fr. {i}; {s} gr. astatos „instabil”) s. n. element chimic radioactiv din familia halogenilor (At.; nr. at. 85, m. at. 210). A fost descoperit pe cale artificiala in 1940 de D.R. Corson, K.R. Mackenzie si E. Segre. Liniile spectrale ale elementului au fost identificate (1939) in produsele de dezintegrare ale radonului de H. Hulubei.

ATOM (‹ fr., lat.) s. m. 1. Particula din care sint alcatuite toate substantele, solide, lichide, sau gazoase. Reprezinta cea mai mica parte a unei substante simple (element chimic) care mai pastreaza insusirile chimice ale acesteia. Este format din dintr-un nucleu central si electroni. Poate exista fie liber, fie in combinatii cu alti atomi (identici sau diferiti) alcatuind molecula. A. social = notiune introdusa in psihosociologie de J.L. Moreno, desemnind cea mai mica unitate viabila a matricei sociometrice, nucleul tuturor relatiilor socioafective (numite „tele”-uri) care s-au constituit in jurul unui individ.

ATOM-GRAD s. m. Cantitatea dintr-un element chimic a carei masa, exprimata in grame, este egala cu masa atomica a elementului respectiv.

AZOT (‹ fr. {i}; {s} gr. a- „fara” + zoe „viata”). s. n. element chimic (N; nr. at. 7, m. at. 14,007, p. t. -209,86ºC, p. f. -195,8ºC), gazos, mai usor decit aerul, care se gaseste in atmosfera in proportie de 78,4 la suta in volume sau de 76 la suta in greutate. La temperatura ordinara este inactiv, dind compusi numai in conditii speciale (temperatura, presiune, catalizatori). Este intrebuintat la umplerea becurilor electrice, ca agent frigorigen (a. lichid), la obtinerea amoniacului, a acidului azotic, a cianamidei de calciu etc.; nitrogen. A fost descoperit in 1772 de D.R. Rutherford.

BARIU (‹ fr. {i}; gr. barys „greu”) s. n. element chimic (Ba,. nr. at. 56, m. at. 137,34, p. t. 727ºC, p. f. 1696ºC) din grupa metalelor alcalino-pamintoase, moale, alb-argintiu. Se gaseste in natura numai sub forma de combinatii. Functioneaza in starea de valenta doi. Compusii sai se folosesc la fabricarea unor pigmenti minerali, a sticlelor optice etc. A fost descoperit de H. Davy, in 1808.

BARKLA [ba:clə], Charles Glover (1877-1944), fizician britanic. Prof. univ. la Edinburgh. In 1904, a realizat polarizarea radiatiilor X. A cercetat spectrele de radiatii X ale elementelor chimice si, in 1906, a demonstrat experimental ca diferite elemente chimice dau spectre de radiatii specifice. Premiul Nobel (1917).

BEDREAG, Constantin (1883-1963, n. Rusca, jud. Vaslui), fizician roman. Prof. univ. la Iasi. Lucrari privind principiul omologiei si sistematica elementelor chimice (a propus clasificarea elementelor chimice dupa numerele cuntice, principal si orbital).

BERILIU (‹ fr. {i}; gr. berrylos „beril”) s. n. element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p. t. 1.287ºC, p. f. 2.960ºC); metal alb cenusiu tare, casant, foarte usor, putin raspindit in natura, folosit in aliaje (carora le confera rezistenta, duritate si stabilitate fata de agentii fizico-chimici) si ca moderator sau reflector de neutroni in reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, in 1786.

BERKELIU (‹ fr. {i}; Berkeley oras) s. n. element chimic radioactiv (Bk; nr. at. 97), din familia actinoidelor. A fost sintetizat de S.G. Thompson si colaboratorii sai (1949), prin bombardarea americiului cu particule α.

BIOGEOCHIMIE (‹ germ.) s. f. Ramura a geochimiei care studiaza relatiile dintre biosfera si celelalte geosisteme din punct de vedere chimic (compozitia chimica a organismelor si modul de participare a materiei vii si a produselor si de descompunere in procesele de migratie si de acumulare a elementelor chimice din scoarta terestra). Metodele b. sint folosite si in prospectiunile zacamintelor de minerale utile.

BISMUT (‹ fr. {i}) s. n. element chimic (Bi; nr. at. 83, m. at. 209, p. t. 271ºC, p. f. 1.560 ºC), metal alb-lucios, cu nuante rosiatice, casant, intrebuintat la obtinerea aliajelor de temperatura de topire joasa, iar sub forma de combinatii in medicina, in cosmetica si in industria sticlei. A fost descoperit de chimistul francez E. Geoffroy in 1753.

wolfram (element chimic) s. n.; simb. W

BOR1 (‹ fr. {i}; {s} fr. bor[ax]) s. n. element chimic (B; nr. at. 5, m. at. 10,81, p. t. 2.300ºC, p. f. 2.550ºC), semimetal, cristalin, negru-cenusiu, opac, cu luciu metalic; intrebuintat ca adaos la obtinerea unor aliaje, carora le mareste duritatea si rezistenta la coroziune, la detectia neutronilor si la protectia contra lor in tehnica nucleara etc. A fost descoperit in 1808 de H. Davy si independent de J.L. G*y-Lussac si L.J. Thenard.

BOYLE [bɔil], Robert (1627-1691), fizician si chimist irlandez. A dat prima definitie a elementului chimic (1661) si a pus bazele analizei chimice calitative. A descoperit, in acelasi timp cu E. Mariotte, ca produsul dintre presiunea si volumul unui gaz perfect, supus unei transformari izoterme, ramine constant (legea B.-Mariotte).

ALOTROPIE s. f. Proprietate a unui element chimic de a exista in doua sau in mai multe forme care difera intre ele din punct de vedere al proprietatilor fizice. – Fr. allotropie.

BROM (‹ fr. {i}; {s} gr. bromos „miros urit”) s. n. element chimic (Br.: nr. at. 35, m. at. 79,909, p. t. -7,3ºC, p. f. 58,78ºC), nemetal din familia halogenilor, lichid brun-rosiatic care dezvolta vapori grei, sufocanti, cu miros neplacut; are actiune caustica asupra pielii, producind arsuri grave; vaporii de b. ataca ochii si mucoasele; sub forma de saruri (bromuri) este folosit in medicina, in fotografie etc. A fost descoperit de chimistul francez A.J. Balard in 1826.

ATOM, atomi, s. m. 1. Cea mai mica parte dintr-un element chimic, care poate exista fie singura, fie in combinatie cu particule asemanatoare ale aceluiasi element sau ale altui element si care reprezinta un sistem complex, compus dintr-un nucleu incarcat cu electricitate pozitiva si din electroni, care se misca in jurul lui. 2. (In conceptia materialist-mecanicista) Corpuscul infinit de mic, indivizibil, considerat a fi ultimul element constitutiv al corpurilor. [Var.: (inv.) atoma, atome, s. f.] – Fr. atome (lat. lit. atomus).

CADMIU (‹ fr. {i}) s. n. element chimic (Cd; nr. at. 48; m. at. 112,41, p. t. 321ºC, p. f. 768ºC); metal alb-argintiu. Se gaseste in natura sub forma de combinatii in minereuri de zinc. Functioneaza in combinatii in starea de valenta 2. Este folosit la obtinerea aliajelor cu punct de topire scazut si rezistente fata de agentii de coroziune, ca absorbant de neutroni in reactoarele nucleare etc.; sulfura si oxidul de c. sint intrebuintate la preparea culorilor fine si a smalturilor. A fost descoperit de chimistul german Fr. Strohmeyer in 1817.

CALCIU (‹ fr. {i}; {s} lat. calc- „var”) s. n. element chimic (Ca; nr. at. 20, m. at. 40,08, p. t. 842-848ºC; p. f. 1.439ºC), metal alb-argintiu, moale, din familia metalelor alcalino-pamintoase. Se gaseste in natura numai sub forma de combinatii (calcar, gips etc.). Se prepara prin electroliza unui amestec de clorura de calciu anhidra si fluorura de calciu. In combinatii functioneaza in starea de valenta. 2. Face parte din compozitia organismului animal, avind un rol plastic in formarea tesutului osos. Compusii sai au multiple utilizari in constructie, in industrie etc. si in terapeutica (pentru recalcificare, ca antialergic si sedativ). A fost descoperit (1808) de H. Davy si J.J. Berzelius.

CALIFORNIU (‹ fr. {i}; engl. [University of] California) s. n. element chimic (Cf.; nr. at. 98, m. at. 251) radioactiv transuranic; a fost obtinut pe cale artificiala in 1950 de G. Th. Seaborg si colaboratorii sai, prin bombardarea curiului-242 cu particule α. Este folosit ca sursa interna de neutroni, in analize de activare sau pentru pornirea reactoarelor nucleare.

CARBON (‹ fr., lat.) s. n. element chimic (C; nr. at. 6, m. at. 12,01), nemetal. Se gaseste in natura, in stare elementara, cristalina (diamant, grafit), in zacaminte fosile (carbune de pamint si bitumuri), in unele roci sedimentare (carbonati), in dioxidul de carbon si in toate substantele organice, combinate cu alte citeva elemente (hidrogen, oxigen, azot etc.). Functioneaza in combinatii in starea de valenta 4. Intra in compozitia unor aliaje de mare importanta in tehnica. Cunoscut din antichitate. ♦ C 14 (614C*) = izotop radioactiv al c., care ia nastere in atmosfera; este folosit ca atom marcat (v. si geocronologie); metoda cu radiocarbon este una dintre metodele moderne de datare in arheologie. Hirtie-c. = hirtie subtire, acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare inchisa si folosita la scoaterea de copii dupa texte; indigo (IV).

CERIU (‹ fr. {i}; {s} lat. Ceres) s. n. element chimic (Ce; nr. at. 58, m. at. 140,12; p. t. 807 ºC, p. f. 3.468 ºC) din familia lantanoidelor, moale, ductil si stralucitor. Este folosit (aliat cu lantan si fier) la fabricarea pietrelor de bricheta (aliat cu cobalt), la confectionarea magnetilor permanenti, in metalurgie. A fost descoperit de M.H. Klaproth, W. Hisinger, J.J. Berzelius in 1803.

CERNATESCU, Radu (1894-1958, n. Husi), chimist roman. Acad. (1948), prof. univ. la Iasi. Lucrari in domeniul chimiei fizice, anorganice, analitice si biochimiei. Autor a numeroase metode analitice de dozare a unor elemente chimice. Vasta activitate de cercetare in domeniul chimiei combinatiilor complexe.

CESIU (‹ fr. {i}; {s} lat. caesius „verde”) s. n. element chimic (Cs; nr. at. 55; m. at. 132,905, p. t. 28,5 ºC; p. f. 690 ºC) din grupa metalelor alcaline, alb, moale; se aprinde in aer, reactioneaza cu apa prin explozie. Intrebuintat la fabricarea celulelor fotoelectrice, in generatoare, in lasere cu gaz. A fost descoperit de R. Bunsen si G.R. Kirchhoff in 1860.

CALCIU s. n. 1. element chimic, metalic, alb-argintiu, foarte raspandit in natura sub forma de saruri. 2. Saruri ale calciului (1) intrebuintate ca medicament in anumite manifestari de decalcifiere a organismului. – Fr. calcium.

ACTINID, actinide, s. n. (La pl.) Grup de 14 elemente chimice din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate dupa actiniu, avand proprietati asemanatoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.

ACTINIU s. n. element chimic radioactiv descoperit in minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.

ZINC (‹ fr., gr.) s. n. element chimic (Zn; nr. at. 30, m. at. 65,39, p. t. 419,4ºC, p. f. 906ºC, gr. sp. 7,13) din gr. II secundara; metal alb-argintiu sau alb-albastrui. Se gaseste in natura sub forma de sulfura (blenda) si carbonat (smitsonita). In combinatii este bivalent. In contact cu aerul se acopera cu o pelicula protectoare de oxid. Se intrebuinteaza in zincare, sub forma de aliaje (ex. alama), la acumulatoarele alcaline, la fabricarea pesticidelor si pigmentilor etc. A fost izolat pentru prima data de chimistul german A.S. Marggraf (1709-1782) in 1776.

CLOR (‹ fr. {i}; {s} gr. khloros „galben-verzui”) s. n. element chimic (Cl; nr. at. 17, m. at. 35,45, p. t. -101ºC, p. f. -34,1ºC) din familia halogenilor, gaz galben-verzui, cu miros puternic sufocant, toxic, foarte reactiv. Se gaseste in natura numai sub forma de combinatii. Se obtine prin electroliza clorurii de sodiu si este folosit la fabricarea hipocloritilor, cloratilor etc., ca agent decolorant si dezinfectant. A fost descoperit de C.W. Scheele in 1774.

CLOROZA (‹ fr. {i}; {s} gr. khloros „gelben-verzui”) s. f. 1. Forma de anemie, intilnita mai frecvent la fetele tinere, caracterizata prin culoarea palida-verzuie a pielii si prin scaderea considerabila a hemoglobinei. 2. Simptom de boala intilnit la plante, manifestat prin ingalbenirea frunzelor, ca urmare a diminuarii sau pierderii clorofilei. Cauzele pot fi: variatii sezoniere ale unor factori de mediu (lumina, temperatura, umiditate), deficienta sau excesul de calciu unor elemente chimice din sol (ex. insuficienta fierului determinata de excesul de calciu), actiunea unor microorganisme fitopatogene (virusuri, bacterii, ciuperci), actiunea unor substante toxice.

LITIU (‹ fr. {i}; {s} lat. lithium, gr. lithos „piatra”) s. n. element chimic alb-argintiu (Li; nr. at. 3, m. at. 6,94; p. t. 179ºC; p. f. 1.340ºC), foarte usor (gr. sp. 0,53), din grupa metalelor alcaline. Este monovalent in combinatii si foarte activ din punct de vedere chimic. La temperaturi obisnuite se oxideaza, intra in reactie cu azotul dand nitrura de l. Izotopul 6Li este unica sursa industriala de producere a tritiului. Se intrebuinteaza la dezoxidarea, alierea si modificarea aliajelor, ca agent termic la reactoarele nucleare si, sub forma de saruri, in medicina; compusii lui se folosesc la fabricarea sticlei speciale, a ceramicii termostabile etc. Se gaseste in minerale ca lepidolit, spodumen s.a. A fost descoperit de chimistul suedez J.A. Arfvedson in 1817. In 1818, Sir H. Davy a izolat metalul prin electroliza.

FLUOR (‹ fr. {i}; {s} lat. fluor „scurgere”) s. n. Element chimic (F; nr. at. 9, m. at. 19, p. t. -219ºC, p. t. -188,1ºC), primul din grupa halogenilor. Gaz de culoare galbena-verzuie, deschisa, cu miros inabusitor, foarte corosiv si toxic (fluoroza). In combinatii functioneaza monovalent; prezinta reactivitate chimica neobisnuit de mare (este elementul cel mai electronegativ), cu putine exceptii (heliu, argon, neon), reactioneaza cu toate elementele, metale sau nemetale. Se gaseste in natura sub forma de fluorina, apatit si criolit. Oligoelement. Se obtine prin electroliza fluorurii acide de potasiu. A fost descoperit de H. Moissan, in 1886.

NEON (‹ fr. {i}; {s} gr. neos „nou”) s. n. element chimic (Ne; nr. at. 10, m. at. 20,179); gaz nobil, monoatomic, incolor. Se gaseste in aerul atmosferic in proportie de 1,8 x 10-3% volume. Se obtine prin distilarea fractionata a aerului lichid. Lampile cu descarcari electrice in gaze (utilizate pentru reclame luminoase) umplute cu n., dau o lumina rosie caracteristica. A fost descoperit de oamenii de stiinta englezi Sir W. Ramsey si M.W. Travers in 1898.

MAGNEZIU (‹ fr. {i}) s. n. element chimic din grupa a doua a sistemului periodic (Mg.; nr. at. 12, m. at. 24,305, gr. sp. 1,74, p. t. 650ºC, p. f. 1.100ºC), metal alb-argintiu, maleabil si ductil, foarte usor si rezistent, care, sub forma strujitura sau praf, arde in aer, degajand o lumina alba orbitoare. Se gaseste in natura sub forma de saruri. In toate combinatiile sale este bivalent. Constituent important al plantelor; este prezent in organismul animal in diverse tesuturi, in plasma, in lichidul extracelular, avand rol in echilibrul osmotic; intervine, de asemenea, in metabolismul muscular. Carenta sa in organism duce la hiperexcitabilitate musculara; prezenta in exces provoaca depresiuni ale sistemului nervos central. Folosit la fabricarea aliajelor usoare, utilizate in constr. aeronautice (rachete), la dezoxidarea si desulfurarea unor metale, la fabricarea proiectilelor luminoase si incendiare etc. Minerale: magnezit, dolomit, carnalit. A fost obtinut prin electroliza pentru prima oara de Sir Humphry Davy (1808).

SILICIU (‹ fr. {i}; {s} lat. silex, silicis „cremene”) s. n. element chimic (Si; nr. at. 14, m. at. 28,086), semimetal din grupa carbonului. Este cel mai raspandit element din natura dupa oxigen (constituind 26,7% din masa scoartei terestre); se gaseste numai combinat, ca silice si silicati. Se prezinta cristalizat in sistemul cubic si in stare amorfa. Se obtine prin aluminotermie sau prin reducerea silicei cu carbune in cuptorul electric. Este putin reactiv din punct de vedere chimic. Se intrebuinteaza ca agent de reducere in metalurgie, la prepararea ferosiliciului si la fabricarea dispozitivelor semiconductoare. A fost descoperit (1823) de J.J. Berzelius.

FOSFOR (‹ fr. {i}; {s} gr. phosphoros „purtator de lumina”) s. n. element chimic (P; nr. at. 15, m. at. 30,974). Functioneaza in combinatii in starile de valenta 3 si 5. Se gaseste in natura, mai ales sub forma de fosfati (principalul mineral este apatitul), in organismul animal (oase, nervi, u***a), in guano si in soluri fertile. Prezinta mai multe modificatii alotropice. ◊ F. alb, masa alba, uneori galbuie, moale ca ceara (p. t. 44ºC, p. f. 287ºC), solubil in sulfura de carbon, foarte activ din punct de vedere chimic, toxic, inflamabil, fosforescent; se pastreaza sub apa; lumineaza in intuneric. ◊ F. rosu, modificatie alotropica stabila, netoxica, folosita la fabricarea chibriturilor. F. a fost descoperit de alchimistul H. Brand in 1669.

SULF (‹ lat.) s. n. element chimic (S; nr. at. 16, m. at. 32,06), din grupa a VI-a a sistemului periodic al elementelor; nemetal de culoare galbena. Prezinta mai multe modificatii alotropice (s. rombic, s. monoclinic, s. amorf) si se gaseste in natura in stare nativa si sub forma de combinatii: sulfuri (blenda, pirita), sulfati (gips, baritina) etc. Este foarte reactiv din punct de vedere chimic. In combinatii este bivalent, tetravalent si hexavalent. Se obtine, prin extractie, din zacamintele de sulf nativ. Se intrebuinteaza la fabricarea acidului sulfuric, a sulfurii de carbon, a unor coloranti, in industria cauciucului, in viticultura (pentru combaterea criptogamelor), in fabricarea chibriturilor si in farmacie. Este cunoscut din Antic. Sin. pucioasa.Floare de s. = sulf sub forma de pulbere fina.

SCANDIU (‹ fr., germ. {i}; {s} lat. Scandi[navia]) s. n. element chimic (Sc; nr. at. 21, m. at. 44,956) din grupa pamanturilor rare, alb-cenusiu, cu luciu metalic; se gaseste in natura sub forma de oxid. A fost descoperit de suedezul L.F. Nilson, in 1879. Utilizat pentru obtinerea aliajelor usoare cu mare rezistenta mecanica si la coroziuni, in calitate de catalizator al conversiunii para-orto- a hidrogenului la temperaturi inalte, ca filtru de neutroni in tehnica nucleara.

TITAN2 (‹ fr. {i}; {s} gr. Titan) s. n. element chimic (Ti; nr. at. 22, m. at. 47,90, p. t. 1.668ºC, p. f. 3.260ºC, gr. sp. 4,5), destul de raspandit in natura (rar in concentratii mari). Metal alb-argintiu usor, foarte stabil din punct de vedere chimic. Mineralele principale din care se extrage t. sunt ilmenitul, rutilul, loparitul s.a. T. si aliajele lui se folosesc ca materiale de constructii in ind. constructoare de avioane, rachete, nave, in ind. chimica, precum si in pictura sub forma de oxid, ca pigment alb (alb de t.). A fost obtinut in stare metalica de Berzelius in 1825, combinatiile sale fiind cunoscute inca din 1789.

VANADIU (‹ fr. {i}; {s} Vana-dis, divinitate scandinava) s. n. element chimic (V; nr. at. 23, m. at. 50,94, p. t. 1.750ºC, p. f. 3.400ºC, gr. sp. 6); metal dur, casant, de culoare alba-cenusie, care se gaseste in natura sub forma de compusi, intrebuintat ca adaos in oteluri speciale si, sub forma de V2O5, drept catalizator in diferite procese chimice. A fost descoperit in 1801 de mineralogul spaniol Andres Manuel del Rio, care-l va numi eritroniu, si redescoperit de Nils Gabriel Sefstrom (1787-1854) in 1830, care i-a dat si numele actual.

CROM (‹ fr. {i}; {s} gr. khroma „culoare”) s. n. element chimic (Cr, nr. at. 24, m. at. 51,99, p. t. 1.890ºC, p. f. 2.480ºC); metal alb, dur, casant, foarte rezistent fata de agentii chimici. Functioneaza in combinatii in starile de valenta 2, 3 si 6. Intrebuintat la obtinerea unor aliaje (otel cu c.) si la cromare. Sub forma de saruri este intrebuintat in vopsitorie, tabacarie, fotografie, cataliza etc. A fost descoperit de chimistul francez L.N. Vauquelin in 1797.

MANGAN (‹ germ.) s. n. element chimic (Mn; nr. at. 25, m. at. 54,938, gr. sp. 7,2, p. t. 1.247ºC, p. f. 2.030ºC), metal alb-cenusiu, foarte dur si foarte sfaramicios, care se gaseste in natura sub forma de oxizi. Formeaza combinatii in starile de valenta 2, 3, 4, 6 si 7. Se intrebuinteaza la fabricarea unor oteluri speciale. Este un oligoelement indispensabil vietii, fiind prezent in tesuturile animale si vegetale. Organismul uman contine c. 30 mg. de m. Multe saruri ale m. sunt folosite in terapeutica. Mari cantitati de m. se afla pe fundul oceanelor. A fost izolat (1774) de J.G. Gahn.

COBALT (‹ fr. {i}) s. n. element chimic (Co; nr. at. 27, m. at. 58, p. t. 1.493ºC, p. f. 3.520ºC), metal alb-argintiu, foarte dur, inalterabil la temperatura obisnuita. In combinatii functioneaza in starile de valenta 2 si 3. Este un element indispensabil vietii celulare si in special hematopoezei. Este intrebuintat in tehnica sub forma de aliaje, iar sub forma de saruri la colorarea in albastru a sticlei, portelanurilor etc.; izotopul radioactiv cu numar de masa 60 este folosit in radioterapie, in radiografie si in industrie. A fost descoperit de chimistul suedez G. Brandt in 1735.

CUPRU (‹ lat.) s. n. element chimic (Cu; nr. at. 29, m. at. 63,54; p. t. 1.083ºC, p. f. 2.310ºC), durit. 3, metal de culoare rosiatica, ductil, maleabil, bun conducator de caldura si electricitate. Se gaseste in natura in stare nativa sau sub forma de combinatii, in special ca sulfuri. Functioneaza in combinatii in starile de valenta 1 si 2. Este utilizat in ind. electrotehnica, in fotogravura, galvanoplastie, la obtinerea de aliaje (alama, bronzuri etc.). Cunoscut in Egipt din anii 5.000-4.500 i. Hr. Sin. arama.

NICHEL (‹ fr., germ. {i}) s. n. element chimic (Ni; nr. at. 28, m. at. 58,71, p. t. 1.452ºC, p. f. 2.840ºC, gr. sp. 8,90), metal alb-cenusiu, lucios, maleabil si ductil, feromagnetic. Se gaseste in natura sub forma de sulfuri, de arseniuri etc. Se extrage prin reducerea cu carbune a oxidului obtinut prin prajirea minereului. Formeaza combinatii stabile in starea de valenta 2; este rezistent la actiunea agentilor chimici; se foloseste la obtinerea unor oteluri speciale, a unor aliaje (argentan, alpaca, constantan, nichelina etc.) si la nichelare. Fin divizat, piroforic, este utilizat drept catalizator in reactiile de hidrogenare. A fost descoperit (1751) de chimistul si mineralogul suedez Axel F. Cronstedt.

GALIU (‹ fr.) s. n. element chimic (Ga; nr. at. 31, m. at. 69,72), metal alb-argintiu, foarte usor fuzibil (p. t. 29,78ºC, p. f. 2.300ºC); in natura se gaseste in cantitati foarte mici (insoteste zincul in blende si aluminiul in bauxite). Functioneaza in starile de valenta 1 si 3. Este folosit la fabricarea materialelor semiconductoare si ca lichid termometric. A fost descoperit (1875) de chimistul francez P.E. Lecoq de Boisbaudran.

GERMANIU (‹ fr. {i}; {s} Germania) s. n. element chimic (Ge; nr. at. 32, m. at. 72,59), semimetal alb-argintiu cu luciu metalic. In natura se gaseste in argirodit (in care a fost descoperit de chimistul german C. Winkler, in 1886) si germanit. Functioneaza in combinatii in starile de valenta 2 si 4. G. in stare foarte pura este folosit ca seconductor, la fabricarea diodelor de comutatie, tranzistorilor, detectoarelor de radiatii, iar oxidul de g. la confectionarea instrumentelor optice.

SELENIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Selene „luna”) s. n. element chimic (Se; nr. at. 34, m. at. 78,96) negru-cenusiu din grupa a VI-a a sistemului periodic. Se gaseste in natura in combinatie cu sulful. Se intrebuinteaza in industria sticlei, a ceramicii si la fabricarea celulelor fotoelectrice. Descoperit si izolat (1817) de J.J. Berzelius, impreuna cu chimistul suedez J.G. Gahn (1745-1818), in reziduurile prepararii acidului sulfuric.

KRIPTON (‹ fr. {i}; {s} kryptos „ascuns”) s. n. element chimic (Kr; nr. at. 36, m. at. 83,8) din familia gazelor nobile, obtinut prin distilarea fractionata a aerului lichid. Se combina numai cu fluorul, la temperatura aerului lichid, sub actiunea descarcarilor electrice la intuneric. A fost descoperit (1898) de Sir W. Ramsey si M.W. Travers.

RUBIDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. rubidus „rosu-inchis”) s. n. element chimic (Rb; nr. at. 37, m. at. 85,47) din grupa metalelor alcaline. Stralucitor ca argintul, usor oxidabil, se gaseste in natura in cantitati mici, insotind sodiul, potasiul si litiul in minerale. A fost descoperit de R.W. Bunsen si G.R. Kirchhoff, in 1861. Se intrebuinteaza in calitate de catalizator in sinteza organica etc.

STRONTIU (‹ fr.{i}; {s} n. pr. Strontian, oras in Scotia) s. n. element chimic (Sr; n. at. 38, m. at. 87,62); metal alcalino-pamantos, foarte asemanator cu calciul, alb-argintiu. Se gaseste in natura sub forma de strontianit, celestina s.a. In combinatii este bivalent. Fiind foarte reactiv, are o utilizare limitata. A fost descoperit in 1790 si izolat de Sir H. Davy in 1808. Compusii lui coloreaza flacara in rosu si de aceea se folosesc in pirotehnie la fabricarea artificiilor. Izotopul radioactiv cu masa atomica 90, dar si 89, care se formeaza in reactiile de fisiune (ex. in bombele atomice), sunt foarte daunatori vietuitoarelor.

YTRIU (fr. {i}) s. n. element chimic (Y; nr. at. 39, m. at. 88,91) din grupa a III-a a sistemului periodic, asemanator cu lantanidele. Metal de culoare alba-cenusie, este relativ usor, greu fuzibil si este folosit la elaborarea unor aliaje. A fost descoperit de chimistul finlandez J.G. Gadolin, in 1794.

YTERBIU (‹ fr. {i}; {s} Ytterby, localit. in Suedia) s. n. element chimic (Yb; nr. at. 70, m. at. 173,04) alb-argintiu din grupa lantanidelor. A fost descoperit de J.C. Gallisard de Marignac in 1878.

ZIRCONIU (‹ fr.) s. n. element chimic din gr. IV secundara (Zr; nr. at. 40, m. at. 91,22, p. f. 1.852ºC). Metal rar, de culoare alb-argintie, dur si greu fuzibil; stabil din punct de vedere chimic. Aliajele de baza de z. se folosesc ca materiale de constr. in energetica nucleara, in construirea de aparate chimice, instrumente chirurgicale etc. Unele aliaje ale z. sunt supraconductori. Descoperit in 1789 de chimistul german Martin H. Klaproth (1743-1813) si izolat (in 1824) de J.J. Berzelius.

IRIDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. iris, iridis „curcubeu”) s. n. element chimic (Ir; nr. at. 77, m. at. 192,22, p. t. 2.410ºC, p. f. 4.130ºC); metal alb-argintiu din familia platinei, caracterizat printr-o mare duritate si rezistenta chimica, intrebuintat la confectionarea termoelementelor, a creuzetelor, a etaloanelor pentru greutati si lungimi (in aliaj cu platina), a varfurilor de penita pentru stilouri (in aliaj cu osmiu) etc. A fost descoperit de chimistul britanic S. Tennant in 1804.

NIOBIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. gr. Niobe) s. n. element chimic (Nb; nr. at. 41, m. at. 92,906, p. t. 2.470ºC, p. f. 3.300ºC, gr. sp. 8,6), metal rar, cenusiu-alb, lucios, foarte rezistent la aer si la actiunea agentilor chimici. Formeaza combinatii in starile de valenta 3, 4 si 5. In natura de se gaseste asociat tantalului in diferite minerale (piroclit, loparit s.a.). Se utilizeaza la fabricarea otelurilor speciale, inoxidabile si anticorosive. A fost descoperit (1801) de britanicul C. Hatchett si redescoperit (1844) de chimistul german H. Rose. Din 1950, poarta numele actual. Sin. (inv.) columbiu.

MOLIBDEN (‹ fr. {i}; {s} lat. molybdaenum „bucata de plumb”) s. n. element chimic (Mo; nr. at. 42, m. at. 95,94, gr. sp. 10,2, p. t. 2.620ºC); metal alb-cenusiu, lucios. Se gaseste in natura sub forma de sulfura (molibdenit) si de molibdati. Formeaza combinatii stabile in treapta de valenta 6. Se obtine in cuptorul electric, prin prajirea sulfurii si reducerea oxidului format. Este intrebuintat la fabricarea unor oteluri speciale. A fost descoperit (1778) de C.W. Schelle si izolat (1782) de P.J. Hjelm, iar metalul pur a fost obtinut de J.J. Berzelius.

TECHNETIU (TEHNETIU) (‹ fr. {i}; {s} gr. tekhnetos „artificial”) s. n. element chimic (Tc; nr. at. 43, m. at. 99) din grupa a VII-a a sistemului periodic. Metal alb-argintiu, care se gaseste in cantitati infime in minereurile de uraniu. Izotopul Tc97 a fost primul element obtinut pe cale artificiala, in 1937, intr-un ciclotron. Prin metode spectrale Tc a fost identificat in Soare si in unele stele. Izotopul Tc99 este utilizat in medicina nucleara. Necesarul de Tc se obtine din deseurile ind. atomice.

RUTENIU (‹ fr. {i}; {s} lat. m. Ruthenia „Ucraina”) s. n. element chimic (Ru; nr. at. 44, m. at. 101,07) din grupa metalelor platinice. Intra in componenta aliajelor foarte dure si rezistente la uzura prin frecare; catalizator al multor reactii chimice folosit si la fabricarea filamentelor pentru lampile cu incandescenta. A fost descoperit de chimistul rus Karl K. Klaus in 1844.

RODIU1 (‹ fr. {i}; {s} gr. rhodon „trandafir”) s. n. element chimic (Rh; nr. at. 45, m. at. 102,905) din familia metalelor platinice. De culoare alb-argintiu, asemanator cu platina, se foloseste, impreuna cu aceasta, la confectionarea instrumentelor de laborator. A fost descoperit (1803) de britanicul William H. Wollaston.

STANIU (‹ it., lat.) s. n. element chimic (Sn; nr. at. 50, m. at. 118,71, p. t. 231,9ºC, p. f. 2.362ºC, gr. sp. 7,28); metal alb-argintiu, maleabil si ductil. Se obtine din casiterita prin reducere cu carbune. Se prezinta in modificatiile alotropice α, β si γ. In combinatii functioneaza bi- si tetravalent. Se foloseste mult in aliaje si la acoperirea altor metale, pentru a le proteja impotriva coroziunii. Este cunoscut din Antic. Sin. cositor.

TELUR (‹ fr., germ.; {s} lat. tellus „pamant”) s. n. element chimic (Te; nr. at. 52, m. at. 127,60, p. t. 452ºC, p. f. 1.390ºC, gr. sp. 6,00), din grupa a VI-a a sistemului periodic, cu caracter nemetalic, alb-albastrui, cu proprietati asemanatoare sulfului. A fost descoperit de catre mineralogul austriac Franz Joseph Muller von Reichenstein in 1782 in minele de aur din Transilvania. In natura se intalneste sub forma de telurizi si t. nativ, deseori insotind sulful si seleniul. Are diferite intrebuintari, intre care: colorant pentru sticla si ceramica, compusii sai sunt materiale cu proprietati semiconductoare, receptori de radiatie infrarosie.

INDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. indium) s. n. element chimic (In; nr. at. 49, m. at. 114,82, p. t. 156,4ºC, p. f. 2.109ºC), metal alb-cenusiu, moale; se gaseste in natura, in cantitati mici, in blenda. A fost descoperit de F. Reich si H. Th. Richter (1863). Intra in compozitia unor aliaje usor fuzibile, de lipit, aliaje dentare, a semiconductoarelor.

IOD1 (‹ fr. {i}; {s} gr. iodes „violet”) s. n. element chimic (J sau I, nr. at. 53, m. at. 126,904, p. t. 114,5ºC, p. f. 184,35ºC), din familia halogenilor. In stare solida formeaza cristale negre; prin incalzire sublimeaza, formand vapori de culoare violeta. Functioneaza in combinatii in starile de valenta 1, 3, 5 si 7. Se obtine din iodati, prin reducere cu dioxid de sulf sau din ioduri, prin tratare cu clor. Este intrebuintat in medicina ca dezinfectant, sub forma de solutie alcoolica 10%, denumita tinctura de i. Este un element constitutiv al glandei tiroide, absenta lui provocand c*********l si gusa. A fost descoperit de chimistul francez B. Courtois in 1811. ◊ I. radioactiv = izotopul i. cu masa 131, obtinut prin bombardarea telurului. Se intrebuinteaza pentru urmarirea mecanismului unor reactii chimice, iar in medicina pentru studiul si tratamentul unor boli ale tiroidei.

XENON (‹ fr.) s. n. element chimic (Xe; nr. at. 54, m. at. 131,30) din grupa gazelor nobile. Gaz incolor si inodor. Se gaseste in atmosfera in cantitati foarte mici. Considerat inert, in ultimul timp s-a descoperit reactia sa cu fluorul. Se lichefiaza la -107,1ºC si se solidifica la -111,5ºC. Folosit in ind. nucleara, la umplerea lampilor electrice, datorita conductibilitatii sale termice. A fost descoperit de Sir William Ramsey si M.W. Travers in 1898.

HAFNIU (‹ fr. {i}; {s} dan. [Koben]havn „Copenhaga”) s. n. element chimic (Hf; nr. at. 72, m. at. 178,49, p. t. 2.220ºC, p. f. 3.200ºC). Este un metal rar, alb-argintiu, stralucitor, greu fuzibil, care se gaseste in minereurile de zirconiu. Functioneaza in combinatii in starea de valenta patru. Se intrebuinteaza in electronica, in tehnica nucleara (la fabricarea barelor de control din reactoarele nucleare). Intra in componenta unor aliaje refractare si greu fuzibile in aviatie si in tehnica rachetelor. A fost descoperit de D. Coster si G. de Hesevy (1923).

TANTAL (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Tantal) s. n. element chimic (Ta; nr. at. 73, m. at. 180,948, p. t. 3.010ºC, p. f. c. 4.100ºC, gr. sp. 16,7). Metal rar, cenusiu, lucios, dur, ductil in stare pura si foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se gaseste in natura in tantalit si si pamanturile rare. Formeaza combinatii in treptele de valenta 2, 3, 4 si 5. Se foloseste in metalurgie (component al aliajelor refractare, solide si rezistente la coroziune), in energia nucleara, ind. constructoare de masini, chimica, electronica, in medicina (aplicarea suturilor, fixarea oaselor si vaselor), pentru fabricarea bijuteriilor (in locul platinei). A fost descoperit de A.G. Ekeberg in 1802.

WOLFRAM (‹ germ. {i}) s. n. element chimic (W; nr. at. 74, m. at. 183.85, p. t. 3.400ºC, p. f. c. 4.700ºC, gr. sp. 19,1), metal alb lucios. Se gaseste in natura sub forma de wolframit, scheelit si alte minerale. Este foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se intrebuinteaza la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice, a otelurilor speciale, a aparaturii chimice si sub forma de carbura, ca metal dur (widia) pentru fabricarea unor scule speciale. A fost descoperit de chimistul german Carl Wilhelm Scheele in 1783. Sin. tungsten.

RENIU (‹ fr., germ. {i}; {s} lat. Rhenium „Rin”) s. n. element chimic (Re, nr. at. 75, m. at. 186,2), metal rar, cenusiu-deschis, asemanator cu platina, foarte stabil din punct de vedere chimic, care se gaseste in natura in cantitati foarte mici. Descoperit de chimistii germani Ida Tacke si Walter Noddack in 1925. Din aliajele r. cu metale extrem de termorezistente (de ex. wolframul, molibdenul) se fac piese pentru avioane supersonice si pentru rachete; din aliajele cu wolfram se produc filamente pentru lampile cu incandescenta si termocupluri.

OSMIU (‹ fr. {i}; {s} gr. osne „miros”) s. n. element chimic (Os, nr. at. 76, m. at. 190,2, m. sp. 22,7, p. t. c. 2.700ºC, p. f. c. 4.600ºC) din familia metalelor platinice; este alb-cenusiu, lucios, foarte dur, dar casant. Se gaseste in natura in stare nativa, aliat cu celelalte metale platinice. Foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se intrebuinteaza sub forma de aliaje cu iridiul, wolframul etc. sau in calitate de catalizator al multor reactii. A fost descoperit de Smithson Tennant in 1803.

IZOTOP (‹ fr. {i}; {s} izo- + gr. topos „loc”) s. m. (Atom sau nucleu atomic) care are acelasi numar atomic cu un alt atom (sau nucleu atomic), deci aceleasi proprietati chimice, insa difera de acesta prin numarul de masa, adica prin numarul de neutroni, precum si prin alte insusiri fizice. ◊ I. radioactiv = fiecare dintre izotopii unui element chimic care prezinta radioactivitate; radioizotop. Pot fi produsi si pe cale artificiala (in reactoare nucleare sau in acceleratoare de particule), Se utilizeaza in chimie, medicina (in tratarea cancerului), industrie (la procedeele de control al calitatii), biologie, geologie, cosmologie etc.

TALIU (‹ fr. {i}; {s} gr. thallos „ramura”) s. n. element chimic (Tl; nr. at. 81, m. at. 204,38, p. t. 303,6ºC, p. f. 457ºC, gr. sp. 11,85). Este un metal alb-albastrui, moale. Se extrage din minereurile de sulfuri si este folosit, intre altele, alaturi de staniu si plumb, pentru producerea unor aliaje cu grad ridicat de rezistenta. A fost descoperit de W. Crookes in 1861 prin analiza spectrala in reziduurile de fabricatie a acidului sulfuric. Izolat de Claude Lany in 1862.

MERCUR (‹ fr., germ. {i}; {s} lat. Mercurius „Mercur”) s. n. element chimic (Hg; nr. at. 80, m. at. 200,59, gr. sp. 13,59, p. t. -38,87ºC, p. f. 356,58ºC); este un metal lichid (cel mai greu lichid), de culoare alba-argintie, cu luciu puternic destul de volatil, care se gaseste in natura sub forma de sulfura (cinabru) si mai rar in stare nativa. In combinatii functioneaza mono- si bivalent; cu unele metale formeaza aliaje, numite amalgame. Se intrebuinteaza la fabricarea unor aparate din fizica (termometre, barometre s.a.), la extragerea aurului si argintului, in medicina etc. M. si unii compusi ai sai sunt toxici. Este cunoscut din Antichitate. Sin. hidrargir; (pop.) argint-viu.

POLONIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Polonia) s. n. element chimic radioactiv, metal alb-argintiu (Po; nr. at. 84, m. at. 210), obtinut in procesul de dezintegrare radioactiva a uraniului. Cel mai stabil izotop al sau 21084P are perioada de injumatatire de 138,3 zile; el este o sursa de radiatii α. In amestec cu beriliul p. serveste ca sursa de neutroni in cercetarile de laborator. A fost descoperit de Pierre si Marie Curie in 1898.

RADON (‹ fr. {i}) s. n. element chimic radioactiv (Rn; nr. at. 86, m. at. 222); gaz monoatomic din grupa gazelor nobile, care ia nastere sa dezintegrarea radiului. Se lichefiaza la -61,8 ºC si se solidifica la -71 ºC. Descoperit (1900) de chimistul german Friedrich E. Dorn. Cel mai stabil izotop, Rn222, are perioada de injumatatire de 3,823 zile; se foloseste in cercetarea stiintifica si in medicina. V. emanatie (2).

FRANCIU (‹ fr.; {s} fr. France „Franta”) s. n. element chimic radioactiv, cu caracter metalic, din grupa metalelor alcaline (Fr; nr. at. 87, m. at. 223). Izotopul natural cel mai stabil 223Fr apare in natura in cantitati extrem de mici, prin dezintegrarea actiniului. A fost descoperit (1939) de Marguerite Perey, dar n-a fost izolat in cantitati apreciabile, fiind extrem de instabil (timp de injumatatire 223 Fr = 21 min.). Proprietatile sale chimice se aseamana cu ale cesiului.

COMBINATIE (‹ fr.) s. f. 1. Reunire, imbinare, combinare. ♦ (Fam.) Aranjament, plan, calcul. 2. (CHIM.) Substanta omogena compusa din doua sau mai multe elemente chimice diferite, prezente in proportii definite; compus (2); corp compus. ◊ C. complexa = combinatie care se obtine prin legarea la un ion metalic a unui numar definit de molecule de aceeasi specie sau de specii diferite, neutra din punctul de vedere al reactivitatii chimice. ◊ C. organometalica = c. organica continind un atom al unui metal legat printr-un atom de carbon de radicalul organic. ◊ C. de incluziune = c. moleculara constituita din doi componenti, in care moleculele unuia dintre componenti sint capabile sa retine moleculele celui de-al doilea, fara ca intre ele sa se stabileasca legaturi chimice obisnuite, ci numai forte de interactiune, slabe de tip Van der Waals (ex. aducti, clatrati).

SEABORG [si:bɔrg], Glenn Theodore (1912-1999), chimist american. Prof. univ. la Berkeley (California). Lucrari in domeniul chimiei si fizicii nucleare („Chimia elementelor actinide”). Intre 1940 si 1957, impreuna cu alti specialisti, S. a participat la descoperirea a peste 100 de izotopi, la izolarea si identificarea elementelor transuranice: americiu, curiu, berkeliu, californiu, einsteiniu, fermiu, mendeleeviu si nobeliu. A obtinut in mod artificial plutoniul. Cu toate ca s-a alaturat, din 1942, „Proiectului Manhattan”, care a realizat bomba atomica americana, a fost ulterior un militant pentru dezarmarea nucleara si pentru limitarea armelor de distrugere in masa. In 1997, in semn de pretuire, numele sau a fost dat unui nou element chimic. Presedintele Comisiei pentru Energie Atomica (1961-1971). Premiul Nobel pentru chimie (1951), impreuna cu E. M. McMillan.

LANTAN (‹ fr. {i}; {s} gr. lanthano „a fi ascuns”) s. n. element chimic (La; nr. at. 57, m. at. 138,91) din grupa pamanturilor rare. Formeaza combinatii in starea de valenta 3. In diferite combinatii se foloseste la fabricarea sticlelor optice si la construirea laserilor. A fost descoperit (1839) si izolat de Carl G. Mosander.

PRASEODIM (‹ fr. {i}; {s} gr. prasinos „verde” + didymos „geaman”) s. n. element chimic (Pr.; nr. at. 59, m. at. 140,91) din grupa lantanidelor. In combinatii functioneaza in starile de valenta 3 si 4. Se utilizeaza ca adaos de aliere la oteluri si la aliajele neferoaselor. A fost descoperit de C. Auer von Welsbach in 1885.

NEODIM (‹ fr. {i}; {s} neo- + gr. [di]dymos „geaman”) s. n. element chimic (Nd; nr. at. 60, m. at. 144,24) din grupa lantanidelor. A fost descoperit de chimistul austriac C. Auer von Welsbach in 1885. Component al aliajelor pentru constructia de avioane si rachete, precum si al materialelor pentru lasere.

PROMETIU (‹ germ.; {s} n. pr. Prometeu) s. n. element chimic (Pm; nr. at. 61, m. at. 145) din familia lantanidelor; obtinut pe cale artificiala la fisiunea izotopului U 235 in reactoarele nucleare. Este radioactiv; cel mai stabil izotop P145 are perioada de injumatatire de c. 18 ani. Izotopul P147 este folosit la luminofori si la bateriile atomice miniaturale.

SAMARIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Samarski) s. n. element chimic (Sm; nr. at. 62, m. at. 150,4) din grupa lantanidelor. Component al unor aliaje magnetice cu cobalt. Din s. se executa electrozi pentru startere. A fost descoperit (1879) de Lecoq de Boisbaudran.

EUROPIU (‹ fr. {i}; {s} gr. Europe „Europa”) s. n. element chimic (Eu; nr. at. 63, m. at. 151,96) din grupa lantanoidelor; metal (d 5,26, p. t. 826ºC), utilizat la reactoarele nucleare. A fost identificat de W. Crockes (1889) si izolat de E. Demarcay (1896).

GADOLINIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Gadolin) s. n. element chimic (Gd; nr. at. 64, m. at. 157,25) din familia lantanoidelor. In combinatii functioneaza trivalent. Este utilizat la aliajele magnetice si ca moderator in reactoarele nucleare. A fost descoperit (1880) de J.Ch. Galissard de Marignac.

GADOLIN, Johann Gotlieb (1760-1852), chimist si fizician finlandez. Prof. univ. la Uppsala. Cercetari in domeniul chimiei pamanturilor rare. In 1794, a descoperit ytriul. Numele sau a fost atribuit unui element chimic (gadoliniu) si unui mineral (gadolinita).

TERBIU (‹ fr. {i}; {s} Ytterby) s. n. element chimic (Tb; nr. at. 65, m. at. 158,92) din grupa a III-a, face parte din lantanoide. Metal alb-argintiu, a fost descoperit de Carl Gustav Mosander (1797-1858), in 1843.

DISPROSIU (‹ fr. {i}; {s} gr. dysprositos „inaccesibil”) s. n. element chimic (Dy; nr. at. 66, m. at. 162,50, p. t. 1.475ºC, p. f. 2.600ºC) din familia lantanoidelor. In combinatii functioneaza trivalent. Intra in compozitia unor aliaje magnetice speciale. A fost descoperit de Lecoq de Boisbaudran, in 1886.

HAHNIU (‹ n. pr. Hahn) s. n. element chimic (nr. at. 105) transuranic, cu durata de viata de 1,6 secunde. A fost semnalat (1967) de G.N. Flerov si descoperit (1970) pe cale artificiala de un colectiv de cercetatori de la Univ. Berkeley. Ultima denumire propusa (1997) este Dubnium (simbol chimic Db).

HOLMIU (‹ fr. {i}; {s} lat. Holmia „Stockholm”) s. n. element chimic (Ho; nr. at. 67, m. at. 164,93), metal din familia lantanoidelor. Se gaseste, in natura, in mineralul gadolinit. A fost descoperit de J.L. Soret in 1878 si, independent, de P. T. Cleve, in 1879.

ERBIU (‹ fr. {i}; {s} localit. Yterby) s. n. element chimic (Er; nr. at. 68, m. at. 167,26) din grupa lantanoidelor; metal alb-argintiu (d 9,045, p. t. 522ºC, p. f. 2.510 ºC); intra in componenta aliajelor magnetice cu fier, cobalt, nichel. A fost descoperit de chimistul si medicul suedez C.G. Mosander (1843).

TULIU (‹ fr. {i}; n. pr. lat. Thule, tinut in nordul extrem al Europei) s. n. element chimic (Tm; nr. at. 69, m. at. 168,93) din grupa lantanoidelor. A fost descoperit (1879) si numit astfel de chimistul suedez Per Theodor Cleve (1840-1905).

LUTETIU (‹ fr. {i}; {s} Lutetia „Paris”) s. n. element chimic, metal alb-argintiu, din familia lantanoidelor (Lu; nr. at. 71, m. at. 174,97). A fost descoperit (1906) de G. Urbain si, independent, de Auer von Welsbach. Sin. (inv.) casiopeiu.

ACTINIU (‹ fr. {i}) s. n. element chimic radiactiv din grupa a III-a a sistemului periodic (Ac; nr. at. 89, m. at. 227). A fost descoperit in 1899 de A. Debierne si, independent, de F. Giesel.

PROTON (‹ fr.) s. m. Particula elementara stabila cu sarcina electrica egala cu a electronului, dar pozitiva (1,6022 • 10-19 coulombi) si masa de 1.836 de ori mai mare (1,6726 • 10-24 g); constituie nucleul atomului de hidrogen si, alaturi de neutron, intra in alcatuirea nucleelor atomice ale tuturor elementelor chimice. Termenul de p. a fost introdus de E. Rutherford care l-a descoperit in 1919.

PLUTONIU (‹ fr., germ. {i}; {s} Pluton, zeu grec) s. n. element chimic transuranic, alb-argintiu, radioactiv, din seria actinoidelor (Pu; nr. at. 94, m. at. 242), obtinut din uraniu in reactorul nuclear. Izotopul p. de masa atomica 239 este folosit la arme nucleare prin bombardarea cu neutroni. Izotopul p. 238 este folosit ca sursa de caldura in navele spatiale si la stimulatoarele c******e. Cel mai stabil izotop p. 244 are perioada de injumatatire de 7,5 x 107 ani. Este deosebit de periculos pentru om, reciclarea deseurilor radioactive de la centralele atomoelectrice fiind considerata riscanta datorita continutului de p.

NEPTUNIUM (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Neptun) s. n. element chimic transuranic din seria actinoide (Np; nr. at.93, m. at. 237,048), metal de culoare alb-argintie, obtinut pe cale artificiala de fizicienii E.M. McMillan si P.H. Abelson in 1940, la Universitatea din California.

CURIU (‹ fr. {i}; {s} Curie) s. n. element chimic (Cm; nr. at. 96, m. at. 247), radioactiv, transuranic, din familia actinoidelor. Metal de culoare argintie. A fost obtinut (1944) de chimistii americani G. Th. Seaborg, A. Ghiorso s.a., prin bombardarea plutoniului-239 cu particule α.

FERMIU (‹ fr. {i}; n. pr. Fermi) s. n. element chimic (Fm; nr. at. 100) cu caracter metalic din grupa actinoidelor obtinut (1953, de S.G. Thompson si colab.) prin bombardarea uraniului-238 cu neutroni.

MENDELEEVIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Mendeleev) s. n. element chimic transuranic (Md; nr. at. 101, m. at. 258). A fost obtinut pe cale artificiala in 1955. Izotopul cel mai stabil, cu o perioada de injumatatire de 56 zile.

NOBELIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. A. Nobel) s. n. element chimic transuranic (No; nr. at. 102, m. at. 254), obtinut pe cale artificiala in 1957.

LAWRENCIU (‹ engl. {i}; {s} n. pr. Lawrence) s. n. element chimic transuranic din grupa actinoidelor (Lr; nr. at. 103, m. at. 257), obtinut pe cale artificiala in 1961 prin bombardarea californiului cu ioni de bor accelerati. Initial, simbolul a fost Lw.

ROWLAND [roulənd], Henry Augustus (1848-1901), fizician american. Prof. la Univ. Johns Hopkins din Baltimore. A pus in evidenta efectul magnetic al sarcinilor electrice in miscare si a construit retele de difractie pe suprafete curbe; a studiat spectrul solar, identificand 39 de elemente chimice.

SINTEZA s.f. (op. analiza). 1. Metoda generala de cunoastere care consta din recompunerea unui tot sau a unui intreg din partile sale componente. ♦ Reunire. ♦ (Concr.) Lucrare, opera care abordeaza datele esentiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. Operatie, metoda prin care se obtine un compus chimic din elementele lui sau din compusi mai simpli. 3. (Fiz.) Combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a doua sau mai multe culori. ♦ Recompunere a elementelor in care a fost descompusa imaginea transmisa la distanta. 4. Unitate dialectica a laturilor contrare. 5. (In filozofia lui Hegel) Etapa finala a triadei, care uneste in sine intr-un chip nou unele trasaturi ale ambelor etape anterioare ale dezvoltarii (teza si antiteza). [Cf. fr. synthese, lat., gr. synthesis < syn – cu, thesis – asezare].

GEOCHIMIE s.f. Ramura a chimiei care se ocupa cu studiul reactiilor chimice dintre elementele care alcatuiesc scoarta Pamantului. [Gen. -iei. / < fr. geochimie].

PERIODICITATE s.f. Caracterul a ceea ce este periodic; revenire, repetare periodica a unui fenomen, a unei actiuni. ♦ Periodicitatea elementelor = repetarea proprietatilor chimice ale elementelor cu structura analoaga si cu numar atomic diferit, aranjate in ordinea crescanda a greutatii lor atomice. [Cf. fr. periodicite].

CITOCHIMIE s. f. parte a citologiei care studiaza constitutia chimica a elementelor celulare. (< fr. cytochimie)

PERIODICITATE s. f. insusirea a ceea ce este periodic. ♦ a elementelor = repetarea proprietatilor chimice ale elementelor cu structura analoaga si cu numar atomic diferit, aranjate in ordinea crescanda a greutatilor lor atomice. (< fr. periodicite)

SINTEZA s. f. 1. metoda de cunoastere constand din recompunerea unui tot din partile sale componente. ◊ reunire. ◊ lucrare, opera care abordeaza datele esentiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. ◊ (mil.) document de raportare a situatiei si informare a esalonului superior, la sfarsitul zilei de lupta sau al unei actiuni. 2. operatie, metoda prin care se obtine un compus chimic din elementele lui sau din compusi mai simpli. 3. (fiz.) combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a doua sau mai multe culori. ◊ recompunere a elementelor in care a fost descompusa imaginea transmisa la distanta. ♦ a sunetelor = a) tehnica de generare pe cale electronica a sunetelor. b) tehnica de procesare prin care se reduce redundanta semnalelor vorbirii umane. 4. (fil.) unitate dialectica a laturilor contrare ◊ (la Hegel) etapa finala a triadei, fuziunea contrariilor (teza si antiteza). (< fr. synthese)

ANORGANIC, -A, anorganici, -e, adj. Care e de origine minerala; care nu apartine clasei mari de compusi ai carbonului. ◊ Chimie anorganica = ramura a chimiei care studiaza proprietatile chimice ale elementelor si compusilor lor, in afara de compusii organici. – Fr. anorganique.

COMBINARE, combinari, s. f. 1. Actiunea de a (se) combina; imbinare, impreunare; combinatie. 2. (Mat.; la pl.) Totalitatea grupurilor care se pot alcatui cu un numar dat de elemente (alese dintr-un numar mai mare), astfel incat fiecare grup sa contina sau numai elemente diferite intre ele, sau numai elemente identice. 3. Fenomen chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali pentru a forma molecula unei noi substante, cu insusiri diferite de cele ale substantelor de la care s-a pornit. – V. combina.

COSMOCHIMIE s. f. Ramura a chimiei care studiaza elementele si combinatiile chimice din cosmos. – Din fr. cosmochimie.

BIVALENT ~ta (~ti, ~te) (despre elemente sau radicali chimici) Care are valenta doi; cu valenta doi. /<fr. bivallent

A HIDROGENA ~ez tranz. (elemente sau compusi chimici) A combina cu hidrogen. /<fr. hydrogener

INACTIV ~a (~i, ~e) 1) Care nu este activ; lipsit de interes, de initiativa; neactiv; pasiv. 2) (despre elemente sau substante chimice) Care nu intra in reactie. [Sil. in-ac-] /<fr. inactif

RADICAL4 ~i m. 1) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radacina. 2) mat. Simbol care indica operatia de extragere a radacinii. 3) chim. Grup de atomi care se comporta in reactiile chimice ca un element unic, fara a se modifica. 4) lingv. Parte a unui cuvant, dotata cu sens lexical, care este comuna tuturor cuvintelor din aceeasi familie; radacina. /<fr. radical, germ. Radikal

ECUATIE s.f. Expresie matematica care arata o egalitate in care intra elemente cunoscute si necunoscute si care se verifica numai pentru anumite valori ale marimilor necunoscute. ◊ Ecuatie chimica = reprezentare a unei reactii chimice folosind simbolurile elementelor pentru a reprezenta atomii si moleculele care iau parte efectiv la reactie. ♦ (Fig.) Problema grea, dificila. [Pron. -cu-a-ti-e, scris si equatie, gen. -iei, var. ecuatiune s.f. / cf. fr. equation, lat. aequatio].

STECHIOMETRIC, -A adj. Referitor la stechiometrie. ◊ Calcul stechiometric = calcul pentru stabilirea echivalentului chimic al unui element dintr-o reactie, cunoscandu-se cel al altui element din acea reactie. [Pron. -chi-o-, var. stoechiometric, -a, stoichiometric, -a adj. / < fr. stoechiometrique].

COSMOCHIMIE s.f. Ramura a chimiei care studiaza elementele si combinatiile chimice din cosmos. [Gen. -iei. / < fr. cosmochimie].

COSMOCHIMIE s. f. ramura a chimiei care studiaza elementele si combinatiile chimice din univers. (< fr. cosmochimie)

DIATOMIC, -A adj. (despre elemente sau compusi chimici) cu molecula din doi atomi; biatomic. (< fr. diatomique)

ECUATIE s. f. 1. relatie matematica exprimata sub forma egalitatii, in care intra elemente cunoscute si necunoscute si care se verifica numai pentru anumite valori ale necunoscutelor. 2. (fig.) problema dificila. ♦ ~ chimica = reprezentare a unei reactii chimice cu simbolurile elementelor pentru a desemna atomii si moleculele care iau parte efectiv la aceasta. 3. (astr.) ~ a timpului = diferenta dintre timpul solar mijlociu si cel adevarat. (< fr. equation, lat. aequatio)

FAMILIE s. f. 1. forma istorica de comunitate umana, grup de oameni legati prin consangvinitate si inrudire; (spec.) grup social avand la baza casatoria, alcatuit din soti si copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. ~ lexicala = serie de cuvinte inrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la acelasi cuvant de baza. ◊ grup de limbi cu trasaturi comune care provin din aceeasi limba initiala. 4. diviziune a ordinului, mai mare decat genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinatii chimice cu trasaturi comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. 6. (mat.) multime de drepte, curbe sau suprafete care au o caracteristica intrinseca comuna, ecuatiile lor continand un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

PRIMAR, -A I. adj. 1. initial, de la inceput, originar; primordial, principal. (p. ext.) de primul grad, de baza. ♦ invatamant ~ = forma de invatamant, cu caracter obligatoriu, in care se predau notiunile elementare ale principalelor discipline; era ~a = paleozoic; medic ~ = medic care, prin concurs, a devenit superior medicului specialist. ◊ simplu, rudimentar, simplist. ◊ (despre cuvinte) primitiv (I, 4) o (ec.) sector ~ = ansamblu de activitati economice producator de materii prime (agricultura si industriile extractive). ◊ (med.; despre simptome) care apare in prima faza a unei boli. 2. care se manifesta brutal; care dovedeste lipsa de cultura, de rafinament. 3. (despre elemente si compusi chimici) cu o singura valenta satisfacuta de un anumit element sau radical. II. s. m. reprezentant ales, cu atributii administrative in orase si comune. (< lat. primarius, fr. primaire)

STOICHIOMETRIC, -A adj. referitor la stoichiometrie. ♦ calcul ~ = calcul pentru stabilirea echivalentului chimic al unui element dintr-o reactie, cunoscandu-se cel al altui element din acea reactie. (< fr. stoichiometrique)

INACTIV, -A (‹ fr.) adj. 1. Care e lipsit de activitate; inert (1), pasiv. 2. (Despre elemente sau substante chimice) Care nu reactioneaza. 3. (EC.) Cont i. = cont care se ruleaza foarte putin, balanta lui fiind practic stationara. ◊ Active inactive = parte din activele unei firme care este utilizata in mod sporadic, in functie de necesitati (ex. generator de energie pentru cazuri de forta majora). ◊ Piata i. = piata caracterizata printr-un volum de activitate mai mic decat cel obisnuit.

AUTOCATALIZA, autocatalize, s. f. Cataliza a unei reactii chimice produsa chiar de elementele care iau parte la reactie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocatalyse.

BIVALENT, -A, bivalenti, -te, adj. (Despre un element sau un radical chimic) Care are valenta doi. – Din fr. bivalent.

COMBINATIE ~i f. 1) Asamblare a elementelor intr-o ordine determinata; reuniune combinativa a elementelor. ~a culorilor. 2) Reactie chimica dintre doua sau mai multe substante simple. 3) Substanta compusa obtinuta din aceasta reactie; compus. [Art. com-binatia; G.-D. combinatiei; Sil. -ti-e] /<lat. combinatio, ~onis

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

BIVALENT, -A, bivalenti, -te, adj. (Despre un element sau un radical chimic) Care are valenta doi. – Fr. bivalent.

BAZA s.f. I. 1. Partea de jos a unui corp, a unui edificiu etc.; (p. ext.) temelie, fundament. ♦ Latura unui poligon sau fata unui poliedru, situata in pozitia cea mai de jos. 2. Parte, element fundamental, esential, a ceva. ♦ element principal al unei combinatii chimice. 3. Baza economica = totalitatea relatiilor de productie intr-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de plecare, de adunare a unor oameni, a unor trupe a unor materiale etc. ◊ Baza militara = loc special pe teritoriul unui stat unde stationeaza trupe dotate cu mijloace de lupta necesare actiunilor de razboi. 5. Baza sportiva = teren special amenajat si dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. II. Substanta cu gust lesietic, care albastreste hartia de turnesol si care, in combinatie cu un acid, formeaza o sare. [< fr. base, cf. it. base < gr. basis – sprijin].

GRAVIMETRIE f. 1) Ramura a geofizicii care se ocupa cu studiul distributiei geografice a campului de gravitatie. 2) Procedeu chimic de determinare a cantitatii unui element dintr-un amestec prin separarea lui cu ajutorul unui reactiv. /<fr. gravimetrie, germ. Gravimetrie

COMPUS, -A adj. Format din mai multe elemente. ♦ (Gram.) Timp compus = timp format cu ajutorul verbelor auxiliare. // s.m. Substanta chimica obtinuta prin unirea mai multor elemente diferite. [< compune].

CICLIC, -A I. adj. 1. care se desfasoara in cicluri; periodic. ◊ (despre compozitii muzicale) alcatuit din mai multe parti independente. 2. (despre flori) toate elementele dispuse in verticil. 3. (despre compusi chimici) care are catenele inchise in ciclu. II. s. n. (cinem.) suita de desene, fazele unei miscari care, functional, se repeta. (< fr. cyclique, gr. kyklikos)

DIMER, -A I. adj. (despre flori, ovar etc.) din doua elemente distincte. II. s. m. compus chimic din doua molecule de monomer. (< fr. dimere)

GRAVIMETRIE s. f. 1. Parte a geofizicii care studiaza distributia geografica a campului de gravitatie. 2. Metoda chimica prin care se determina cantitatea unui element dintr-un amestec prin separarea lui cu ajutorul unui reactiv. – Din fr. gravimetrie, germ. Gravimetrie.

AMIL s.m. (Chim.) Radical care intra in compozitia substantelor amilice. // (si in forma amilo-) element prim de compunere savanta in terminologia chimica cu semnificatia „amidon”. [< fr. amyle, cf. lat. amylum, gr. amylon – amidon, faina].

GLICERINA s.f. Lichid uleios incolor, care se extrage din grasimi prin saponificare; glicerol. // (In forma glicero-) element prim de compunere savanta in terminologia chimica cu semnificatia „(de la) glicerina”. [< fr. glycerine, cf. gr. glykeros – dulce].

RADIU s.n. element radioactiv asemanator din punct de vedere chimic cu bariul, intrebuintat in fizica si medicina. [Pron. -diu, var. radium s.n. / < fr. radium].

BAZA s. f. 1. parte inferioara a unui corp, edificiu etc.; temelie, fundament. ◊ distanta intre difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare radiofonica. 2. electrod corespunzator zonei dintre doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (mat.) numar real, pozitiv si diferit de 1, la care se face logaritmarea. ♦ ~ a puterii (unui numar) = numar care se ridica la puterea indicata de exponent. ◊ latura a unui poligon sau fata a unui poliedru, in pozitia cea mai de jos. 4. element fundamental, esential a ceva (cuvant, combinatie chimica etc.). ♦ de ~ = principal, fundamental; a pune ~ ele = a intemeia, a infiinta. 5. totalitatea relatiilor de productie dintr-o etapa determinata a dezvoltarii sociale, economice, pe care se inalta suprastructura corespunzatoare. 6. loc de concentrare a unor oameni, trupe, mijloace materiale etc. pentru o activitate determinata. ♦ ~ militara = zona special amenajata si dotata cu instalatii, in care sunt concentrate unitati, mijloace si materiale de lupta. 7. ~ sportiva = teren special amenajat si dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. 8. substanta chimica cu gust lesietic, care albastreste hartia de turnesol si care, in combinatie cu un acid, formeaza o sare; substanta care poate fixa protonii eliberati de un acid. (< fr. base, /5/ rus. baza)

TINCTURA, tincturi, s. f. Medicament obtinut prin dizolvarea in alcool sau in eter a elementelor active dintr-o planta, dintr-un produs chimic etc. – Din lat. tinctura. Cf. fr. teinture.

IZOTOP ~i m. fiz. Atom care, avand proprietati chimice aproape identice cu alti atomi (ai aceluiasi element), se deosebeste prin masa sa. /<fr. isotope



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)