Rezultate din textul definițiilor
ALEXANDRIN, -A, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, n.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba sasea). Poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristica epocii elenistice. – Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
NEOPLATONISM s.n. Curent filozofic mistic reactionar, aparut in epoca elenistica si ajuns la apogeu in epoca de decadere a Imperiului roman, care proclama ideea crearii lumii prin „emanatia” din divinitate si pe aceea a cunoasterii prin extaz mistic. [Cf. fr. neo-platonisme].
ALEXANDRIN, -A adj. 1. Referitor la civilizatia elenistica din Alexandria; (p. ext.) care tine de epoca elenistica. ◊ Scoala alexandrina = numele mai multor scoli filozofice de orientare mistica si eclectica din perioada elenismului tarziu. 2. Vers alexandrin (si s.m.) = vers iambic de douasprezece silabe, cu cezura dupa silaba a sasea; poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit si uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine. [Pl. -ni, -ne. / cf. fr. alexandrin, cf. Alexandre le Grand – numele unui roman francez din sec. XII, unde a fost folosit acest vers prima data].
ALEXANDRIN, -A adj. 1. referitor la civilizatia elenistica din Alexandria; din epoca elenistica. ♦ scoala ~a = numele mai multor scoli filozofice de orientare mistica si eclectica din perioada elenismului tarziu. 2. de o subtilitate excesiva. ♦ arta ~a = arta greaca din epoca elenistica in Egiptul ptolemeic; vers ~ (si s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezura la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~a = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine. (< fr. alexandrin, lat. alexandrinus)
EPIGRAMA s. f. 1. (ant.) inscriptie pe pietre funerare, monumente, vase etc. 2. poema scurta pe orice tema, de felul celor cultivate in epoca elenistica la Alexandria. 3. specie de poezie scurta, cu caracter satirizant, care se sfarseste printr-o poanta ironica, muscatoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc. (< fr. epigramme, lat. epigramma)
ANACREON (ANAKREON) (c. 560-c. 478 i. Hr.), poet grec. Cintece e*****e si de banchet. Admirat pentru perfectiunea liricii sale, a fost frecvent imitat, incepind cu epoca elenistica (poezia anacreontica).
ANTOLOGIA GREACA, colectie de poezii din epoca elenistica alcatuita din doua culegeri celebre: „Antologia palatina” (sec. 10) si „Antologia planudeana” (sec. 14); cuprinde poezii satirice si e*****e, inscriptii votive, epitafuri.
BAALBEK (BA’ALBEK), oras in E Libanului, in M-tii Antiliban; 14 mii loc. (1982). Statiune climaterica. Vechi oras fenician, cunoscut in epoca elenistica sub numele de Heliopolis. Colonie romana in vremea lui August. Ruinele templului roman al lui Iupiter Heliopolitanus.
ALEXANDRIN, -A, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, n.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba a sasea). – Fr. alexandrin (lat. lit. alexandrinus).
KOINE (‹ fr.; gr. koine dialectos „limba comuna”) s. f. (LINGV.) 1. Dialect atic incluzand elemente ioniene, care a devenit limba comuna a intregii lumi grecesti in epoca elenistica si romana. 2. Varianta lingvistica ce serveste comunicarii intre vorbitori de dialecte sau graiuri diferite.
SARDES (SARDIS), oras antic in V Asiei Mici. Cap. Regatului Lidiei (650-550 i. Hr.), apoi resedinta unei satrapii persane (din 546 i. Hr.). Ocupat de Alexandru cel Mare (334 i. Hr.). In epoca elenistica a apartinut Seleucizilor, apoi Pergamului si Romei (din 133 i. Hr.). Cucerit de Timur Lenk (1402). Distrus in urma unui puternic cutremur (17 d. Hr.), a fost refacut, devenind unul dintre marile orase din Asia Mica si in timpul Imperiului Bizantin. Azi Sert (Turcia).
ELENIST, -A, elenisti, -ste, s. m. si f. Specialist in studiul limbii si culturii Greciei antice si epocii elenistice; p. gener. specialist in studiul limbii si culturii grecesti. – Din fr. helleniste, germ. Hellenist.
SCULPTURA (‹ fr., lat.) s. f. 1. Arta a reprezentarii tridimensionale a imaginilor prin volume si suprafete organizate in spatiu (v. basorelief, altorelief, ronde-bosse). Dupa destinasia ei este: s. statuara, s. de postament, s. monumental-decorativa (subordonata arhitecturii). Dupa materialul si tehnica folosita, s. poate fi modelata (in lut, ceara etc.), turnata (in metal dupa un tipar) sau cioplita (in piatra, lemn, os, fildes etc.). Cunoscuta inca din preistorie, s. a evoluat continuu, cunoscand o larga dezvoltare in Antic., in arta precolumbiana, in arta elenistica, bizantina, a Renasterii europene si apoi in cadrul scolilor moderne. ♦ Fel de a sculpta caracteristic unei epoci sau unui sculptor. 2. Opera apartinand sculpturii (1).
ALEXANDRINISM s. n. 1. ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice din Alexandria. 2. sistem filozofic al scolii alexandrine. 3. stil ornat, subtil si uneori obscur, propriu poetilor greci din epoca alexandrina. 4. caracter rafinat, erudit, subtil si decadent al unei arte, al unei filozofii. (< fr. alexandrinisme)
ALEXANDRIN ~a (~i, ~e) 1) Care tine de cultura elenistica din Alexandria; propriu acestei culturi. Arta ~a. 2): Vers ~ vers iambic de douasprezece silabe, cu cezura dupa silaba a sasea. ◊ Poezie ~a poezie rafinata, uneori ezoterica, proprie epocii alexandrine. /<fr. alexandrin, lat. alexandrinus