Rezultate din textul definițiilor
NENUMĂRÁT, -Ă, nenumărați, -te, adj. Care este în cantitate atât de mare încât nu poate fi numărat; fără număr, imens. ◊ Loc. adv. De nenumărate ori sau în nenumărate rânduri = de foarte multe ori, foarte des. – Ne- + numărat.
NENUMĂRÁT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la numărat) Care este foarte numeros; fără număr. /ne- + numărat
seámă (-sémi), s. f. – 1. Cantitate, număr. – O seamă, cîțiva. – Fără seamă, fără număr. 2. Cont. – A băga de seamă, a ține cont, a observa. – De bună seamă, în mod sigur. – Mai cu seamă, mai ales. – 3. Ordin, regulă, linie. – 4. Pază, vigilență, grijă. – 5. Importanță, categorie, rang. – 6. Etate, leat. Mag. szám (Lambrior 375; Cihac, II, 525; Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 22-30; Gáldi, Dict., 960. – Der. semui (var. asemui, sămui), vb. (a compara, a confrunta; a confunda); sămădău, s. m. (Trans., casier, contabil), din mag. számodó (Candrea); sămădas, s. n. (Trans., socoteală), din mag. számadás (Gáldi, Dict., 157); sămădușag, s. n. (Trans., contabilitate), din mag. számadóság; sămălui (var. (a)semălui), vb. (Trans., a face socoteli, a calcula; Trans., a compara, a confunda, a-și găsi asemănarea), din mag. szálmoni; sămăluitor, adj. (socotitor); sameș, s. m. (înv., intendent, strîngător de biruri); sămeșie (var. sămișie), s. f. (administrație); sămeșoaie, s. f. (nevastă de intendent); însemui vb. (a însemna), probabil prin confuzia dintre semui și însemna.
ÎNTRÉG1 ~gi m. mat. număr fără unități fracționare. Trei ~gi și două zecimi. [Sil. în-treg] /<lat. integer, ~gra
NUMĂRÁT2, -Ă, numărați, -e, adj. Evaluat numeric, socotit, calculat, verificat; p. ext. care se află în număr exact, fără nici o aproximație. ◊ Expr. Bani numărați = bani numerar, gheață, peșin. Bob numărat = exact, până la capăt, totul. ♦ Limitat, redus ca număr. – V. număra.
VARIÁNȚĂ, varianțe, s. f. 1. numărul factorilor unui sistem fizico-chimic care pot varia independent fără ca numărul de faze să se modifice. 2. Media aritmetică a pătratelor abaterilor valorilor individuale ale unui șir statistic de experiențe, de la media aritmetică a șirului respectiv. [Pr.: -ri-an-] – Din fr. variance.
MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
RÂU, râuri, s. n. 1. Apă curgătoare (permanentă) formată din unirea mai multor pâraie și care se varsă într-un fluviu, în alt râu, într-un lac etc. 2. P. a**l. Cantitate mare de lichid care curge; torent, val. ♦ Fig. Șir, coloană, mulțime de oameni în mers. * Expr. Râuri-râuri = în număr mare, fără sfârșit; potop. 3. (La pl.) Cusătură în linii șerpuitoare, care împodobește mânecile, de la altiță la manșetă, și piepții cămășilor de la costumul național. – Lat. rivus.
VARIÁNȚĂ s.f. 1. numărul factorilor de echilibru care pot varia independent fără ca numărul de faze ale unui sistem fizico-chimic dat să se schimbe. 2. (Statist.) Pătratul abaterii standard. [< fr. variance].
IMPÁR, -Ă adj. (Despre numere întregi) fără soț. [< lat. impar].
ALEUCEMÍE s. f. leucemie fără creșterea numărului leucocitelor în sânge. (< fr. aleucémie)
IMPÁR, -Ă adj. (despre numere întregi) fără soț. (< lat. impar)
VARIÁNȚĂ s. f. 1. număr maximal al factorilor de echilibru care pot varia independent, fără ca numărul de faze ale unui sistem fizico-chimic dat să se schimbe. 2. (stat.) dispersie a valorilor unei variabile în jurul valorii medii. 3. (biol.) dispersie a valorilor unui caracter oarecare în jurul mediei. (< fr. variance)
SOȚ, soți, s. m. 1. Bărbat căsătorit considerat în raport cu soția lui; bărbat. ♦ (La pl.) Cele două persoane de s*x opus unite prin căsătorie. ♦ (Înv.) Soție, nevastă. 2. (Pop.) Tovarăș, însoțitor; asociat. 3. Obiect care, împreună cu altul (similar), formează o pereche. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) soț = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche), par (sau impar). – Lat. socius.
IMPÁR ~ă (~i, ~e) (despre numere întregi) Care nu se împarte la doi fără rest și fără a da numere fracționare; nedivizibil cu doi; fără soț. /<lat. impar, ~ris, fr. impair
GHIÓTURA s. f. art. (Pop. și fam.; în loc. adv.) Cu ghiotura = în număr, în cantitate mare; fără nici o deosebire; cu grămada. – Din tc. götürü.
PAVEÁ, pavele, s. f. 1. Bloc, bucată de piatră, de cărămidă, de lemn etc. (de formă cubică), folosită la executarea pavajelor. ◊ Expr. (Reg.) A număra pavelele = a umbla fără rost, a bate străzile. 2. (Ieșit din uz) Pavaj. – Din fr. pavé.
DIVIZÍBIL, -Ă, divizibili, -e, adj. Care se poate diviza. ♦ Spec. (Despre numere întregi, polinoame etc.) Care se împarte exact (fără rest) cu alt număr, polinom etc. – Din fr. divisible, lat. divisibilis.
GEOMÉTRIC, -Ă, geometrici, -ce, adj. 1. Care aparține geometriei, privitor la geometrie. ◊ Loc geometric = totalitatea punctelor dintr-un spațiu definite printr-o proprietate comună. Medie geometrică = rădăcina pătrată extrasă din produsul a două numere. Desen geometric = desen executat fără a ține seamă de perspectivă. 2. Care are forma figurilor din geometrie; regulat; schematic. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géométrique, lat. geometricus.
BOB1 ~i m. 1) Plantă leguminoasă cu fructul păstaie, cu semințe mari, ovale și plate. 2) Sămânța acestei plante. 3) (cu sens colectiv) Cantitate mare de semințe ale acestei plante. ◊ A da (sau a ghici) în ~i a prezice viitorul cuiva după felul cum se aranjează bobii aruncați de către ghicitor. ~ cu ~ amănunțit, luând fiecare element în parte; fir cu fir. Din ~ în ~ fără grabă și foarte atent. ~ numărat exact; întocmai. /<sl. bobu
AMEIÓZĂ s. f. diviziune nuclează, fără meioză, care nu asigură numărul de cromozomi. (< fr. améiose)
PSEUDOPOLIPLOIDÍE s. f. multiplicare a numărului de bază al cromozomilor, fără creșterea corespunzătoare a materialelor genetice. (< fr. pseudopolyploïdie)
DIVIZIBILITÁTE f. 1) Caracter divizibil. 2) mat. Proprietate a două numere de a se împărți exact (fără rest) între ele. [Art. divizibilitatea; G.-D. divizibilității] /<fr. divizibilité
NOIÁN ~e n. 1) Cantitate sau număr mare; mulțime. ~ul anilor. 2) Întindere fără margini; nemărginire; nesfârșit; imensitate. 3) Adâncime foarte mare; neant; prăpastie; abis; hău. [Sil. no-ian] /cf. alb. ujanë
ROTÚND ~dă (~zi, ~de) 1) Care are forma unui cerc (semicerc) sau a unei sfere (emisfere); circular. Vas ~. 2) (despre nu-mere) Care este alcătuit din unități fără fracțiuni sau subdiviziuni; întreg. ◊ Sumă ~dă sumă considerabilă. 3) (despre ființe sau despre părțile corpului lor) Care este grăsuț. /<lat. retundus
ȘOMÁJ s. n. fenomen social-economic caracteristic economiei de piață, constând în inactivitatea forțată a unui număr mare de oameni, care rămân fără lucru. (< fr. chômage)
MONOTÓN, -Ă adj. 1. (Despre sunete, melodii; adesea adv.) Care păstrează mereu același ton, lipsit de variere în intonație. ♦ (Fig.) Uniform, fără variație; plictisitor. 2. (Mat.; despre șiruri de numere sau despre funcții) Care este fie crescător, fie descrescător. [< fr. monotone, cf. lat. monotonus, gr. monotonos < monos – unic, tonos – ton].
IRAȚIONÁL, -Ă, iraționali, -e, adj. 1. Care nu se conduce după gândirea logică, care nu e rațional, care este fără judecată, nerațional; contrar rațiunii. 2. (Mat.; în sintagmele) număr irațional = număr real care nu se poate reprezenta printr-un raport între două numere întregi. Ecuație (sau expresie etc.) irațională = ecuație (sau expresie etc.) care conține atât puterile întregi, cât și puterile fracționare ale elementelor ei. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. irrationnel, lat. irrationalis.
ȘOMÁJ s.n. Fenomen economic caracteristic societății capitaliste, constând în inactivitatea forțată a unui număr mare de oameni ai muncii care rămân fără lucru; situația celui care nu are unde munci. [< fr. chômage].
abstráct, -ă adj. (lat. abstractus; abs, de la, și tráhere, a trage). Care arată calitatea unuĭ lucru făcînd abstracțiune de el = albeață bunătate. Metafizic, greŭ de înțeles: științe abstracte, scriitor abstract. Preocupat: spirit abstract. Aritm. număr abstract, care spune numaĭ cîte unitățĭ sĭnt fără să le spună felu. S. n. Ceĭa ce e abstract, în opoz. cu concret. Adv. În mod abstract.
IMPÁR, -Ă, impari, -e, adj. (Despre numere întregi) Care nu este divizibil cu doi; care este fără soț. – Din lat. impar Cf. fr. impair.
ECHIVALÉNT, -Ă, echivalenți, -te, adj., s. n. I. Adj. (Adesea substantivat) Care are aceeași valoare, același efect, aceeași semnificație sau același sens cu altceva. ♦ (Despre figuri geometrice) Care are aceeași suprafață sau același volum cu altă figură, fără a fi identică cu aceasta. II. S. n. 1. Mărime, număr etc. care caracterizează egalitatea sau echivalența, dintr-un anumit punct de vedere, a două efecte sau a două acțiuni. 2. Marfă care, având înglobată în ea aceeași cantitate de muncă socială cu o altă marfă, servește la exprimarea valorii acesteia din urmă. ◊ Echivalent general = marfă care servește la exprimarea valorii tuturor celorlalte mărfuri, îndeplinind rolul de bani. – Din fr. équivalent, lat. aequivalens, -ntis.
DISCRÉT, -Ă I. adj. 1. care știe să păstreze un secret, o taină. ◊ rezervat, reținut (în purtări, în vorbe). 2. (mat., fil.) format din elemente distincte; care variază în salturi; discontinuu. 3. (fiz.; despre semnale) a cărui mărime este reprezentată printr-un număr finit de valori. 4. (fig.) greu, puțin perceptibil. II. adv. fără să atragă atenția. (< fr. discret, lat. discretus)
MÍNUS, (l, 2) minusuri, s. n., (3) adv. 1. S. n. Semn de forma unei liniuțe orizontale, folosit pentru indicarea operației de scădere sau pentru caracterizarea numerelor sau mărimilor negative. 2. S. n. Deficit, lipsă. 3. Adv. Mai puțin, fără. – Din lat. minus.
DIVIZIBILITÁTE s. f. Însușirea de a putea fi divizat. ♦ Spec. Proprietatea a două numere întregi, a două polinoame etc. de a se împărți exact (fără rest) între ele. – Din fr. divisibilité.
INFINÍT1 ~tă (~ți, ~te) 1) Care nu are nici o limită; fără capăt; nelimitat; nesfârșit; nemărginit. 2) Care nu are sfârșit; fără sfârșit; etern. 3) Care este considerabil (sub aspectul mărimii, intensității, duratei, numărului etc.); nelimitat. /<lat. infinitus, fr. infini
SUBSTANTÍV, (1) substantive, s. n., (2) substantivi, adj. 1. S. n. Parte de vorbire care denumește lucruri, ființe sau noțiuni abstracte și care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr și caz. 2. Adj. (În sintagma) Colorant substantiv = colorant care vopsește fibrele fără ajutorul mordanților; colorant direct. – Din fr. substantif, lat. substantivus.
A ROÍ ~iésc intranz. 1) (despre albine) A părăsi stupul, devenind roi. 2) (despre insecte, păsări) A zbura în număr mare (ca un roi). 3) fig. (despre mulțimi de ființe) A se mișca fără întrerupere, grăbit și haotic; a foi; a furnica; a forfoti; a mișuna; a fojgăi; a foșni. /<bulg. roja, sb. rojiti
DIVIZIBILITÁTE (‹ fr.) s. f. Calitatea de a putea împărți, de a fi divizibil. ♦ (MAT.) Proprietate a două numere întregi, a două polinoame etc. de a se împărți exact între ele (fără rest). ◊ Divizibilitatea obligațiilor = principiu de drept civil potrivit căruia drepturile de creanță și obligațiile corelative lor se divid de plin drept între creditori si/sau între debitori, atunci când aparțin / incumbă mai multor persoane sau când sunt dobândite în comun printr-o transmisiune cu titlu universal. Inconvenientele acestui principiu pot fi înlăturate de părți prin stipularea solidarității sau a indivizibilității.
A ÎNȘIRÁ înșír tranz. 1) (diferite obiecte) A așeza în șir, în rând; a rândui. ~ rufele (la uscat). 2) (mărgele, frunze de tutun) A pune pe un fir de ață, făcând șirag. 3) (idei, fapte, evenimente) A număra sau a expune pe rând a enumera. ◊ ~ verzi și uscate a spune lucruri fără rost; a pălăvrăgi. 4) (obiecte) A împrăștia în dezordine. /în + șir
MÍNUS s.n. 1. Semn grafic de forma unei liniuțe orizontale, folosit pentru indicarea operației de scădere sau care indică un număr negativ. 2. Semn grafic asemănător cu cel din matematică, indicând sarcinile electrice negative. 3. Deficit, lipsă. // adv. fără, mai puțin, scăzând. [< lat. minus].
MÍNUS I. s. n. 1. semn grafic (-) pentru indicarea operației de scădere sau care indică un număr negativ. 2. semn ca cel din matematică, indicând sarcinile electrice negative. 3. deficit, lipsă. II. adv. mai puțin, fără. (< lat. minus)
A TRĂNCĂNÍ ~ésc 1. intranz. 1) A vorbi mult și fără rost; a flecări; a pălăvrăgi; a bârfi. 2) v. A TRONCĂNI. 2. tranz. (nimicuri, fleacuri etc.) A debita în număr mare. /tranc + suf. ~ani
CICLOCONVERTÓR (‹ engl., fr.) s. n. Dispozitiv electronic de putere, care transformă direct, fără a utiliza un circuit intermediar din curent continuu, energia electrică de curent alternativ cu anumiți parametri (ex. număr de fază, frecvență) în energie electrică de curent alternativ de alți parametri.
beĭlíc n., pl. urĭ (turc. beĭlik, calitatea de beĭ, guvern, dijmă de animale). Vechĭ. Conacu (casa, palatu) înalților demnitarĭ aĭ Porțiĭ în București și Iașĭ. Rechizițiune vexatorie care consista în luarea anuală a unuĭ număr de oĭ p. Poartă. Clacă (corvoadă, prestațiune, angara) în folosu domnului. Azĭ. Fig. Muncă grea, gratuită și fără plăcere: a lucra de beĭlic. Vită de beĭlic, vită supusă la muncĭ grele. V. havalea, jold, oĭerit.
ORDINATÓR, ordinatoare, s. n. Calculator numeric universal, compus dintr-un număr variabil de unități specializate și comandate de același program înregistrat, care permite efectuarea unor operații aritmetice și logice fără intervenția omului în timpul lucrului și rezolvă probleme de calcul științific, de gestiune a întreprinderilor comerciale sau industriale etc. ◊ Ordinator familial = computer familial. – Din fr. ordinateur.
ECHIVALÉNT, -Ă I. adj. 1. (și s.) care are aceeași valoare, semnificație, același efect cu altceva. 2. (despre figuri, corpuri geometrice) cu aceeași arie, fără a coincide ca formă. II. s. n. 1. cantitate de materie, de forță etc. egală cu o alta. 2. mărime, număr, etc. care caracterizează egalitatea de valoare sau de semnificație a două efecte sau acțiuni. 3. marfă care, având înglobată în ea aceeași cantitate de muncă socială cu o altă marfă, servește la exprimarea valorii acesteia. (< fr. équivalent, lat. aequivalens)
ȘIR, șiruri, s. n. 1. Grup, mulțime de ființe sau de lucruri dispuse în succesiune, desfășurate în linie (dreaptă); rând, șirag (1). ◊ Loc. adv. și adj. În șir = în rând unul după altul. ♦ Șirag (2). ♦ (Înv.) Rând scris sau tipărit. ♦ Lanț de munți; masiv muntos. ♦ Dâră formată de un lichid care se prelinge pe ceva. 2. Succesiune de fapte, evenimente, unități de timp etc. Șir de întâmplări. ◊ Loc. adj. și adv. În șir = pe rând, succesiv, neîntrerupt, necontenit. 3. Desfășurare continuă și regulată, înlănțuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. ◊ Loc. adj. și adv. fără șir = lipsit de legătură logică, incoerent. 4. (Mat.) Mulțime infinită, ordonată, ale cărei elemente pot fi puse în corespondență cu mulțimea numerelor naturale. – Refăcut după șire (pl. lui șiră).
SÚTĂ, sute, num. card., s. f. 1. Num. card. (Adesea cu valoare substantivală sau adjectivală) numărul care în numărătoare are locul între nouăzeci și nouă și o sută unu și care se indică prin cifrele 100 și C. ◊ Loc. adj. La sută = (despre dobânzi, procente) corespunzător, proporțional unei sume de o sută de lei sau unei cantități de o sută de unități. ◊ Loc. adv. Sută la (sau în) sută = complet, în întregime, deplin; p. ext. sigur, fără îndoială. ◊ Expr. Sute și mii sau mii și sute sau o sută și-o mie sau sute (și sute) de... = număr mare, nedeterminat. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Rândul o sută 2. S. f. Cifră care marchează numărul dintre nouăzeci și nouă și o sută unu. ♦ Bancnotă de o sută de lei. ◊ Expr. Unde s-a dus mia, ducă-se și suta = unde s-a făcut o cheltuială mare, poate să se facă și una mică. – Et. nec.
COMPRIMÁRE (‹ comprima) s. f. 1. Micșorare a volumului unui corp prin exercitarea unei apăsări asupra lui, ◊ (METEOR). C. adiabatică = scăderea volumului unui gaz datorată creșterii presiunii și avînd ca efect încălzirea lui fără aport de căldură dinspre mediul înconjurător. 2. (INFORM.) Metodă de codificare a informației, bazată pe frecvența de apariție a simbolurilor unui alfabet; numărul de cifre cu care se codifică un simbol este invers proporțional cu frecvența sa de apariție. ◊ (ELT.) Comprimarea imaginii = metodă utilizată în transmisia la mare distanță a datelor sau imaginilor prelevate cu un dispozitiv special.
PÁTRU2 m. 1) număr constând din patru unități. Adună ~ cu trei. 2) Cifra 4 sau IV. ◊ Cu ochii în ~ foarte atent. Între ~ ochi (sau pereți) în mare taină; fără martori. A despica (sau a tăia) firul (de păr) în ~ (sau în șapte, în nouă) a cerceta foarte amănunțit. 3) Obiect marcat cu această cifră. /<lat. quatuor
DIRÉCT, -Ă I. adj. 1. care duce de-a dreptul la țintă, drept, fără ocoluri. ♦ în linie ~ă = din tată în fiu. 2. imediat, nemijlocit, fără intermediar. ♦ vorbire ~ă sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidelă a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvânt de declarație; complement ~ = complement care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb tranzitiv; propoziție completivă ~ă (și s. f.) = propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb tranzitiv din regentă. II. adj., adv. (care are loc) fără ascunzișuri, fățiș, drept. III. adv. 1. fără înconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre mărimi variabile) ~ proporționale = care depind una de alta, astfel încât creșterea (sau descreșterea) uneia de un număr de ori provoacă creșterea (respectiv descreșterea) celeilalte de același număr de ori. IV. s. n. (radio, tv.) în ~ = transmis pe viu, în momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitură aplicată prin întinderea mâinii înainte. (< fr. direct, lat. directus)
SÚTĂ2 ~e f. 1) număr constând din o sută de unități. ◊ La ~ raportat la o sumă de o sută de unități. ~ la ~ a) în întregime; complet; b) exact; sigur; fără îndoială; cu siguranță. ~e și mii o cantitate foarte mare. 2) Cifra 100 sau C. 3) Obiect marcat cu această cifră. /<sl. suto
copíl m., pl. copiĭ, art. copiiĭ (lat. pûpillus, dim. d. pûpus, fem. pûpa, cocă, cocuță, infl. de cocă 1 saŭ de o formă lat. copillus, ca columbus-palumbus, porumb. D. rom. vine alb. kopilĭ, pl. kopiĭ, bastard, argat; ngr. kopél, tînăr, băĭat, servitor; vsl. kopilŭ, kopelŭ, bastard; bg. sîrb. kopile, bastard. V. cocă 1 și pupă 2). Vechĭ (pl. și copilĭ). Bastard. Azĭ. Băĭat orĭ fată în primiĭ anĭ aĭ vĭețiĭ; o femeĭe c´un copil în brațe. Fig. Om naiv: nu fi copil! Copil adevărat, copil legitim. Copil din florĭ, bastard. Copil de țîță, prunc, copil care suge încă. Copiĭ de casă, odinioară, fecĭorĭ de boĭer care eraŭ dațĭ la curtea domnească și formaŭ garda interioară a eĭ, în număr de vre-o 500 (V. paj). De copil, de mic, din copilărie; de copil ĭ-a plăcut cartea. Pl. Urmașĭ, descendențĭ (indiferent de etate): a murit fără copiĭ. V. fecĭor, cocon, ghitan, țînc, prichindel.
NĂPĂDÍ, năpădesc, vb. IV, 1. Tranz. A invada, a cotropi; a cuprinde din toate părțile, a împresura; a acoperi, a umple. ♦ Fig. A copleși, a doborî, a birui. ♦ (Despre plâns, râs) A-l cuprinde, a-l apuca (pe cineva) cu putere, fără a se putea stăpâni; a podidi. 2. Intranz. A se repezi asupra cuiva sau undeva; a se năpusti, a năvăli, a tăbărî. ♦ A apărea undeva în număr sau în cantitate mare, a se înmulți peste măsură. 3. Intranz. și tranz. (Despre sânge, lacrimi) A țâșni, a izbucni (cu putere și în cantitate mare); a umple, a acoperi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. A apărea, a se manifesta brusc, a izbucni violent. Mulțumirea îi năpădește în ochi. – Din sl. napasti, -padja.
A MIȘUNÁ pers. 3 míșună intranz. 1) (despre mulțimi de ființe) A se mișca fără întrerupere, grăbit și haotic; a forfoti; a roi; a foșni; a foi; a fojgăi; a furnica; a viermui. 2) (despre insecte, păsări etc.) A fi în număr mare. /cf. mișină
RADICÁL4 ~i m. 1) mat. număr care, ridicat la o anumită putere, dă numărul dat; rădăcină. 2) mat. Simbol care indică operația de extragere a rădăcinii. 3) chim. Grup de atomi care se comportă în reacțiile chimice ca un element unic, fără a se modifica. 4) lingv. Parte a unui cuvânt, dotată cu sens lexical, care este comună tuturor cuvintelor din aceeași familie; rădăcină. /<fr. radical, germ. Radikal
ANEMÍE s.f. Stare de slăbiciune cauzată de scăderea numărului de globule roșii din sânge. ◊ Anemie pernicioasă = stare gravă de anemie în care măduva oaselor nu mai poate forma globule roșii. [Gen. -iei. / < fr. anémie, cf. gr. an – fără, haima – sânge].
CONVERSIÚNE s. f. 1. modificare a condițiilor inițiale ale unui împrumut. ◊ preschimbare a unei valori monetare într-o valoare de altă natură. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru. ◊ modificare a unui sistem fizic sau tehnic prin transformarea unor mărimi date. ◊ transformare, în urma unui proces chimic, a unei specii de molecule în alte specii de molecule. ◊ (biol.) schimbare în ordine liniară a genelor; transmutație genetică. 3. reluare în ordine inversă a termenilor unei sintagme, cu sau fără schimbarea înțelesului ori funcțiilor sintactice; reversiune. ◊ schimbare a clasei lexico-gramaticale, a valorii unui cuvânt; hipotaxă. 4. (log.) răsturnare a unei judecăți prin înlocuirea reciprocă a subiectului cu predicatul. 5. traducere a unui cuvânt, număr sau mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj într-altul. 6. mecanism psihic care face să apară un simptom corporal la locul unui efect refulat ce nu poate accede în conștiință fără a provoca o reacție de angoasă. (< fr. conversion, lat. conversio)
CONVERSIÚNE s.f. 1. Schimbare a condițiilor unui împrumut (prin prelungirea termenelor, micșorarea dobânzilor etc.). ♦ (Ec.) Preschimbare a unei valori (mai ales monetare) într-o valoare de altă natură. 2. (Rar) Schimbare a naturii, a formei unui lucru. ♦ Transformare în urma unui proces chimic, a unei specii de molecule în alte specii de molecule. ♦ (Biol.; în forma conversie) schimbare în ordinea liniară a genelor; transmutație genetică. 3. Reluare în ordine inversă a termenilor unei sintagme sau fraze, fără ca înțelesul să sufere; reversiune. ♦ Formare de noi cuvinte prin schimbarea categoriei gramaticale; hipotaxă. 4. (Log.) Răsturnare a unei judecăți prin înlocuirea reciprocă a subiectului cu predicatul. ♦ (Cib.) Traducere a unui cuvânt, a unui număr sau a unui mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj într-altul. [Var. conversie s.f. / cf. fr. , engl. conversion, lat. conversio].
MODÚL1 s.m. 1. (Mat.) Valoare absolută a unei mărimi reale (fără să se ia în considerare semnul algebric). ♦ (Statist.) Variantă a caracteristicii (4) [în DN], înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. ◊ Modul al unui număr complex = rădăcina pătrată a sumei pătratelor părții reale și a coeficientului părții imaginare; modul al unui număr real = valoare absolută a numărului. 2. Coeficient care caracterizeează o proprietate mecanică oarecare. ♦ Raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ◊ Modul de elasticitate = mărime reprezentând raportul dintre efortul unitar normal și lungirea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate la întindere sau încovoiere. 3. Unitate de măsură, în special pentru apele curgătoare. ◊ Modul de irigație = cantitatea de apă necesară în unitatea de timp pentru irigarea unui hectar. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr. module, cf. lat. modulus].
DISCRÉT, -Ă, discreți, -te, adj. I. 1. (Despre oameni) Care știe să păstreze o taină ce i s-a încredințat; care este rezervat, reținut în vorbe și în acțiuni. ♦ (Despre acțiuni, manifestări ale oamenilor) Caracteristic omului discret (I 1). ♦ (Adverbial) fără a atrage atenția. 2. Fig. (despre obiecte) Care nu atrage atenția, nu șochează. II. 1. (Mat.; despre mărimi) Format din unități distincte, obținute numai prin salturi unitare. 2. (Fiz.; despre semnale) A cărui mărime este reprezentată printr-un număr finit de valori. – Din fr. discret.
RULÉTĂ s.f. 1. Panglică de pânză sau de oțel gradată, care se poate înfășura pe un ax metalic înăuntrul unei cutii plate și care servește la măsurarea distanțelor. 2. Obiect folosit în unele jocuri de noroc, format dintr-un disc împărțit în compartimente colorate și numerotate și dintr-o bilă care se învârtește odată cu discul, indicând la oprire numărul câștigător; (p. ext.) jocul însuși. 3. Mic instrument format dintr-o rotiță dințată, folosit în croitorie pentru desenarea tiparelor pe stofă, la tăierea aluatului etc. 4. Curba descrisă de un punct al unei curbe plane care se rostogolește fără alunecare pe o altă curbă fixă cu care este coplanară. [< fr. roulette].
LABIRÍNT, labirinturi, s. n. 1. Construcție cu un mare număr de camere și de galerii, în care orientarea este extrem de dificilă; dedal. ♦ Grup decorativ de arbuști care alcătuiesc alei întortocheate. ♦ Fig. Încurcătură, încâlcitură de drumuri în care te orientezi cu greutate; p. ext. problemă, situație încurcată, fără ieșire. 2. (Tehn.) Dispozitiv format din camere și compartimente foarte înguste, folosit în diverse instalații pentru a lungi parcursul unui fluid și a-i diminua astfel viteza. 3. Totalitatea cavităților (și a organelor) care formează urechea internă. – Din fr. labyrinthe, lat. labyrinthus.
CRÉȘTERE, creșteri, s. f. Acțiunea de a crește. Dezvoltare, mărire treptată. 2. Sporire, mărire a numărului, volumului, intensității, duratei etc. unui lucru, unui fenomen etc. 3. Prăsire, înmulțire. ◊ Creșterea animalelor = ramură a agriculturii care are ca obiect înmulțirea și creșterea animalelor și păsărilor, a viermilor de mătase, a peștilor și stupăritului. 4. Educare, educație. ◊ Loc. adj. fără creștere = prost crescut, needucat. ◊ Expr. Bună creștere = educație aleasă. – V. crește.
NEHOTĂRẤT, -Ă, nehotărâți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este hotărât, care este lipsit de hotărâre; șovăitor, nesigur; lipsit de claritate, de precizie; neclar, confuz, vag. 2. (Gram.; în sintagmele) Adjectiv nehotărât = adjectiv pronominal care însoțește substantivul fără să individualizeze obiectul denumit de acesta. Pronume nehotărât = pronume care dă indicații imprecise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuiește. Articol nehotărât = articol care indică obiectul desemnat de substantiv drept reprezentant al speciei. Numeral nehotărât = numeral care exprimă un număr nedeterminat de obiecte sau de ființe. – Ne- + hotărât.
ORDINÁR, -Ă, ordinari, -e, adj. 1. Obișnuit, normal; de rând, comun. ◊ Fracție ordinară = raportul a două numere întregi. Sesiune ordinară = sesiune convocată conform regulamentului de funcționare. ◊ Loc. adv. (Franțuzism înv.) De ordinar = de obicei. ♦ (Mil.; înv.; substantivat, în expr.) A trece (sau a înscrie) la ordinar = a înscrie în registrul de evidență al rațiilor alimentare și al soldei. 2. De calitate inferioară, fără valoare, prost. ♦ Vulgar, grosolan, josnic. – Din fr. ordinaire, lat. ordinarius, germ. ordinär.
PLIN2 ~ă (~i, ~e) 1) și fig. (în opoziție cu gol) (despre vase, recipiente, încăperi etc.) Care conține atât cât poate cuprinde. Pahar ~. Sac ~. Magazie ~ă. ◊ ~ (cu) ochi umplut până la limită. A fi ~ de sine a fi încrezut. 2) și fig. Care posedă sau conține o cantitate ori un număr mare (de ceva). ~ de bani. ~ de greșeli. ~ de emoții. 3) Care cuprinde toate elementele necesare; căruia nu-i lipsește nimic; întreg; complet. ◊ Lună ~ă lună rotundă. Voce ~ă voce puternică și sonoră. 4) (despre persoane sau despre părți ale corpului) Care are forme rotunde. ~ la trup. Față ~ă. 5) Care este fără goluri; care nu e deșert. Nucă ~ă. Știulete ~. /<lat. plenus
SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).
MÁRCĂ1, mărci, s. f. 1. Semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc. ♦ Tip, model, inscripție (care indică sursa) de fabricație. Marcă de automobil. ◊ Loc. adj. De marcă = de calitate superioară. ♦ (Înv.) Stemă; blazon, emblemă. ◊ Loc. adj. (despre oameni) de seamă; marcant, distins. 2. Fisă de metal cu număr de ordine, cu care lucrătorii își dovedesc prezența la lucru sau pe care o lasă în schimbul uneltelor primite. 3. Piatră sau bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica ramificația liniei ferate și locul până unde pot înainta vehiculele fără pericol de ciocnire. 4. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică; particularitate. – Din ngr. márka, fr. marque. Cf. germ. Marke.
CIUPÉRCĂ ~ci f. 1) la pl. Încrengătură de plante inferioare, fără clorofilă, care se înmulțesc prin spori. 2) Plantă din această încrengătură, cu corpul cărnos, în formă de pălărie și cu picior. ~ci otrăvitoare. ~ci comestibile. ◊ ~ de fermentare microorganism în formă de ciupercă folosit ca ferment. Doar n-am mâncat ~ci doar nu mi-am ieșit din minți. A răsări ca ~cile (după ploaie) a apărea în număr mare și în timp scurt. 3) Obiect din lemn de formă specială pe care se îmbracă ciorapul când se țese sau se cârpește. 4) fig. iron. Pălărie sau căciulă veche și mototolită. 5): ~ca șinei partea de sus mai largă a unei șine de cale ferată, pe care rulează roțile trenului. [G.-D. ciupercii] /<bulg. țepurca, sb. pețurka
CADÉNȚĂ, cadențe, s. f. 1. Mișcare ritmică și uniformă; ritm. ◊ Loc. adv. În cadență = cu mișcări repetate la intervale egale. ♦ numărul de lovituri pe care o armă de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecvență; viteză de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmică a unor unități poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compoziție muzicală. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistică dintr-un concert instrumental, interpretat fără acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
DESPUIÁ, despói, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) dezbrăca în pielea goală. ♦ A (se) desfrunzi; a lăsa sau a rămâne fără verdeață. 2. Tranz. A-i lua cuiva tot ce are; a jefui, a prăda. 3. Tranz. A jupui de piele. ♦ (Rar) A curăța de coajă; a coji. 4. Tranz. A scoate dintr-o scriere, dintr-un dosar, dintr-o publicație etc. tot ce prezintă interes, dintr-un anumit punct de vedere; a excerpta. ◊ Expr. A despuia scrutinul = a scoate din urnă și a număra voturile obținute într-o alegere. [Pr.: -pu-ia. – Var.: despoiá vb. I] – Lat. dispoliare.
COMBINAȚIE (‹ fr.) s. f. 1. Reunire, îmbinare, combinare. ♦ (Fam.) Aranjament, plan, calcul. 2. (CHIM.) Substanță omogenă compusă din două sau mai multe elemente chimice diferite, prezente în proporții definite; compus (2); corp compus. ◊ C. complexă = combinație care se obține prin legarea la un ion metalic a unui număr definit de molecule de aceeași specie sau de specii diferite, neutră din punctul de vedere al reactivității chimice. ◊ C. organometalică = c. organică conținînd un atom al unui metal legat printr-un atom de carbon de radicalul organic. ◊ C. de incluziune = c. moleculară constituită din doi componenți, în care moleculele unuia dintre componenți sînt capabile să reține moleculele celui de-al doilea, fără ca între ele să se stabilească legături chimice obișnuite, ci numai forțe de interacțiune, slabe de tip Van der Waals (ex. aducți, clatrați).
ÎNTRÉG2 ~eágă (~égi) 1) A cărui integritate nu este atinsă; integral. Pâine ~eagă. Lan ~. Text ~. ◊ număr ~ număr care nu conține o fracție. 2) (mai ales înaintea cuvântului determinat) Care cuprinde ceva în totalitatea sa; căruia nu-i lipsește nimic; tot; deplin; complet. ~ satul. ~eaga școală. ~ echipajul. ~eaga livadă. ◊ Pe de-a-ntregul în întregime; cu totul. 3) (despre unități de timp) Care durează de la început până la sfârșit; tot. Anul ~. Noaptea ~eagă. 4) (despre persoane) Care nu are infirmități (fizice sau psihice); fără nici o leziune; teafăr. Om ~. ◊ Cu mintea ~eagă (sau ~ la minte) sănătos din punct de vedere psihic. /<lat. integer, ~gra
RULÉTĂ s. f. 1. panglică de pânză sau de oțel gradată, folosită pentru măsurarea distanțelor, care se poate înfășura pe un ax metalic înăuntrul unei cutii plate. 2. obiect în unele jocuri de noroc, dintr-un disc împărțit în compartimente colorate și numerotate și dintr-o bilă care se învârtește o dată cu discul, indicând la oprire numărul câștigător; (p. ext.) jocul însuși. ♦ ~ rusească = joc de noroc cu puternică implicație psihopatologică, în care partenerii mizează pe însăși viața lor, îndreptând spre tâmplă un pistol automat încărcat cu un singur glonte, care are o poziție necunoscută. 3. mic instrument dintr-o rotiță dințată, în croitorie pentru desenarea tiparelor pe stofă, în bucătărie la tăierea aluatului etc. 4. curbă descrisă de un punct al unei curbe plane care se rostogolește fără alunecare pe o altă curbă fixă, cu care este coplanară. (< fr. roulette)
ARGUMÉNT (‹ fr., lat.) s. n. 1. Raționament sau, p. gener., orice probă menită să dovedească sau să respingă ceva. 2. (MAT.) Variabilă independentă a unei funcții. ♦ Unghiul dintre semiaxa reală și dreapta care unește originea cu afixul unui număr complex, măsurat în sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele raționamente concrete din istoria logicii și filozofiei, care prezintă un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, preluat apoi de Decartes; a. îndoielii, formulat de către Decartes, în vederea așezării cunoașterii pe baze sigure; a. bastonului, încercare de a sili prin forța pe cineva să accepte o idee; a. la persoană, argumentare falsă prin referirea la calitățile persoanei, fără legătură logică cu ideea în discuție; a. relativ la ignoranță, bazat pe ignoranța interlocutorului; a. relativ la milă, în care se face apel la sentimente în favoarea cuiva; a. majorității (caz particular), cînd cineva se referă la acordul majorității.
COÁSTĂ, coaste, s. f. 1. Fiecare dintre oasele-perechi lungi, înguste și arcuite, articulate în spate de coloana vertebrală, iar în față de stern, care alcătuiesc toracele animalelor vertebrate. ◊ Expr. (E) slab de-i poți număra coastele sau îi numeri coastele de slab ce e = (e) foarte slab. A i se lipi (cuiva) coastele de foame sau a i se lipi coastele de pântece, a avea coastele lipite = a fi foarte flămând, a fi mort de foame. 2. Partea laterală a corpului omenesc, de la umeri până la coapse; partea analoagă a corpului animalelor. ◊ Expr. A avea pe cineva în coaste = a se simți stingherit în acțiuni de prezența permanentă (și indiscretă) a cuiva. A pune (cuiva) sula în coastă = a obliga (pe cineva) să facă (fără întârziere) un lucru neplăcut (și greu). ♦ Latură. ◊ Loc. adv. Pe o coastă = pe o parte, într-o dungă. ♦ Fiecare dintre grinzile care formează osatura transversală, de rezistență, a bordajului unei nave. 3. Pantă. 4. Mal, țărm (al unei mări). 5. (Ieșit din uz) Flanc al unei armate. – Lat. costa.
A JUCÁ joc 1. tranz. 1) (cărți de joc, numere, figuri de șah) A pune în joc respectând anumite reguli. 2) fig. (situația, reputația, cariera) A expune riscului. 3) (roluri) A interpreta într-o piesă de teatru sau într-un film. ◊ ~ un anumit rol a avea o anumită importanță pentru cineva sau ceva. 4) (piese de teatru) A prezenta pe scenă în fața publicului; a reprezenta. 5) (jocuri de noroc, jocuri sportive) A practica într-un mod mai mult sau mai puțin sistematic. 6) fig. (persoane) A induce în eroare (ridiculizând și recurgând la mijloace necinstite). 7) pop. (un dans) A executa prin anumite mișcări; a dansa. 2. intranz. 1) A participa în mod activ la un joc de noroc sau sportiv. 2) (despre lumină, imagini) A produce efecte schimbătoare. 3) (despre lucruri) A produce efectul unor mișcări repezi și vibrante. ◊ A-i ~ (cuiva) ochii în cap a vădi vioiciune și viclenie. A-i ~(cuiva) ochii în lacrimi a fi pe cale de a plânge. 4) (despre piesele unui mecanism sau ale unei instalații) A funcționa în voie, fără a se atinge reciproc. /<lat. jocare