Rezultate din textul definițiilor
REFRACTÁ, pers. 3 refractă, vb. I. 1. Refl. (Fiz.; despre unde, raze de lumină) A se frânge, a devia la trecerea dintr-un mediu în altul; a suferi fenomenul refracției. 2. Tranz. (Despre corpuri, medii) A produce fenomenul refracției. – Din fr. réfracter.
A SE REFRACTÁ se refráctă intranz. (despre raze, unde, sunete etc.) A suferi fenomenul refracției; a-și schimba direcția la trecerea dintr-un mediu în altul. [Și se refractează] /<fr. ré-fracter
REFRACTÁ vb. I. refl. (Despre unde, raze de lumină) A se frânge, a devia; a suferi fenomenul refracției. [P.i. 3,6 refráctă, -tează. / < fr. réfracter].
REFRACTÁ vb. I. tr. a produce fenomenul refracției. II. refl. (despre unde luminoase, sonore etc.) a suferi fenomenul refracției. (< fr. réfracter)
OPALESCÉNȚĂ, opalescențe, s. f. Aspect lăptos prezentat, în urma fenomenului de refracție a luminii, de unele medii cu particule fin dispersate sau bule de gaz microscopice și care apare roșcat când este observat prin transparență și albăstrui când este observat lateral. – Din fr. opalescence.
REFRACTÓR, refractoare, s. n. 1. Lunetă astronomică al cărei obiectiv este o lentilă. 2. Dispozitiv optic care schimbă direcția fluxului luminos emis de o sursă luminoasă prin fenomenul de refracție. 3. (Astron.) Telescop în care imaginea se obține cu ajutorul unui obiectiv alcătuit din mai multe lentile. – Din fr. réfracteur, germ. Refraktor.
REFRÁCȚIE, refracții, s. f. (Fiz.) Fenomen de abatere a direcției de propagare a unei unde, a unei radiații sau a unui corpuscul, când aceștia întâlnesc suprafața de separație a două medii diferite. ◊ Indice de refracție = număr care caracterizează fenomenul de refracție a unei radiații luminoase sau a unei unde, egal cu raportul dintre viteza de propagare a acelei radiații sau a acelor unde în mediul din care provin și viteza lor de propagare în mediul în care pătrund. Refracție astronomică = deviere a razei de lumină a unui astru de la direcția rectilinie, datorită refracției sale în atmosfera terestră. [Var.: refracțiúne s. f.] – Din fr. réfraction, lat. refractio, -onis.
DIÓPTRIC, -Ă, dioptrici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care este în legătură cu refracția luminii, care aparține acestei refracții. 2. S. f. Parte a opticii care studiază fenomenele de refracție a luminii. [Pr.: di-op-] – Din fr. dioptrique.
DIÓPTRICĂ f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor de refracție a luminii. /<fr. dioptrique
REFRACTÓR s.n. 1. Telescop, lunetă astronomică al cărei obiectiv este alcătuit din mai multe lentile. 2. Dispozitiv optic care schimbă direcția unui fascicul de lumină prin fenomenul de refracție. [Cf. fr. réfracteur].
POLARIZÁ, polarizez, vb. I. 1. Tranz. (Fiz.) A transforma lumina naturală prin fenomene de reflexie, refracție, birefringență etc. ♦ Intranz. și refl. A dobândi proprietatea de a avea poli electrici sau magnetici. 2. Tranz. Fig. A aduna, a strânge, a concentra în jurul său. 3. Refl. (Fil.) A da naștere unei polarități (3), a forma extreme opuse care se condiționează reciproc. – Din fr. polariser.
MIRÁJ s.n. 1. fenomen optic datorit refracției luminii, care face ca uneori imaginea unor lucruri depărtate și ascunse dincolo de orizont să apară mai apropiată și răsturnată. ♦ (Fig.) Iluzie. 2. Farmec, atracție. [Var. miragiu s.n. / < fr. mirage].
REFRÁCȚIE s.f. fenomenul de deviere a unei raze luminoase ori sonore sau a unei unde electromagnetice care străbate medii transparente (de densități) diferite. ♦ Indice de refracție = număr care reprezintă câtul dintre viteza unei radiații electromagnetice în vid și viteza ei în mediul respectiv din care provine. [Gen. -iei, var. refracțiune s.f. / cf. fr. réfraction, germ. Refraktion].
BIREFRINGÉNȚĂ s. f. proprietate a unor medii de a produce, datorită anizotropiei lor optice, fenomenul de dublă refracție. (< fr. biréfringence)
MIRÁJ s. n. 1. fenomen optic datorat refracției luminii, care face uneori ca imaginea unor lucruri depărtate și ascunse dincolo de orizont să apară mai apropiată și răsturnată. 2. (fig.) iluzie. 3. lucru atrăgător; farmec, atracție. 4. examinare a ouălor supuse incubației cu ajutorul ovoscopului. (< fr. mirage)
NICÓL s. m. dispozitiv pentru producerea și analiza luminii polarizate, bazat pe fenomenul de dublă refracție. (< fr. nicol)
MIRÁJ, miraje, s. n. I. 1. fenomen optic produs prin refracția treptată a luminii în straturi de aer cu densități diferite, datorită căruia în unele regiuni apar la orizont imagini răsturnate și suplimentare ale unor părți din natură, ale unor lucruri îndepărtate etc., ca și cum s-ar reflecta într-o apă; p. ext. fata morgana. 2. Fig. Imagine înșelătoare; închipuire, iluzie deșartă. 3. Fig. Farmec, atracție irezistibilă. II. (În sintagma) Mirajul ouălor = operație de examinare a ouălor supuse incubației naturale sau artificiale.pentru a urmări starea și dezvoltarea embrionului. [Var.: (rar) mirágiu s. n.] – Din fr. mirage.
REFRÁCȚIE ~i f. fiz. fenomen de schim-bare a direcției de propagare a unor raze sau unde la traversarea suprafeței de separare a două medii. [G.-D. refracției] /<fr. réfrac-tion, lat. refractio, ~onis
CURCUBÉU, curcubeie, s. n. 1. fenomen optic care se datorește refracției, reflexiei totale și dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă și care are aspectul unui imens arc multicolor desfășurat pe cer. ♦ Fascicul de raze luminoase care apar uneori noaptea pe bolta cerească. 2. Plantă erbacee cu frunzele și cu tulpina păroase, cu flori mari, roșii-purpurii și cu fructele capsule (Lychnis coronaria). – Et. nec.
BIREFRINGÉNȚĂ s.f. Descompunere a unei raze de lumină care trece printr-un mediu optic în două raze refractare; dublă refracție. ♦ Însușire a unor cristale de a produce fenomenul descris mai sus. [Cf. fr. biréfringence].
ÓPTICĂ f. 1) Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul luminii și a particularităților acesteia. 2) Totalitate a aparatelor și a instrumentelor a căror funcționare este bazată pe legile reflecției și refracției luminii. 3) fig. Mod de interpretare a faptelor și fenomenelor. /<fr. optique, lat. optice
CURCUBÉU ~e n. fenomen optic având aspectul unui arc multicolor, care se produce în atmosferă datorită refracției luminii solare în picăturile de apă dispersate în aer, după ploaie. /<lat. curcus + bibit
FRESNEL [frenél], Augustin Jean (1788-1827), fizician francez. A pus bazele opticii ondulatorii (1819), considerând razele de lumină unde transversale, și a explicat fenomenele de interferență (cu dispozitivul numit oglinzile lui F.), polarizarea luminii și dubla refracție. A construit oglinzi și lentile ce-i poartă numele.
HALÓ (‹ fr. {i}; {s} gr., lat.) s. n. 1. fenomen optic (fotometeor) care constă în apariția unor inele luminoase în jurul Soarelui sau al Lunii, datorită refracției, reflexiei și dispersie luminii în cristalele de gheață aflate în suspensie în atmosfera înaltă. 2. Zonă luminoasă care apare pe fotografii în jurul imaginii unui punct strălucitor. 3. fenomen psihologic normal, frecvent întâlnit, constând în contagiunea și influențarea percepției și a evaluării sau a aprecierii unui subiect (poate fi pozitiv sau negativ).