Rezultate din textul definițiilor
CONȘTIÍNȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [Pr.: -ști-in-] – Din fr. conscience, lat. conscientia (după ști).

ANTROPOTÉHNICĂ s.f. Arta de a dezvolta armonic ființa umană. [< fr. anthropotechnique].

ANTROPOZOFÍE s.f. Concepție mistică și credință mistică care înlocuiește pe Dumnezeu cu ființa umană divinizată. [< fr. anthroposophie].

ANTROPOTÉHNICĂ s. f. arta de a dezvolta armonic ființa umană. (< fr. anthropotechnique)

ANTROPOZOFÍE s. f. concepție și credință mistico-religioasă care înlocuiește pe Dumnezeu, cu ființa umană divinizată. (< fr. anthroposophie)

PROIÉCȚIE s. n. 1. imagine plană a unui obiect din spațiu, potrivit anumitor reguli geometrice; operație prin o asemenea imagine. ♦ ~ cartografică = reprezentare a (unei regiuni a) scoarței Pământului pe o hartă. 2. reprezentare pe un ecran cu ajutorul unui fascicul luminos a imaginilor înregistrate pe un film. 3. (psih.) mecanism prin care ființa umană transpune în activitățile sale propria personalitate. ◊ (psihan.) mecanism prin care bolnavul atribuie unei alte persoane propriile-i sentimente și motivații. (după fr. projection, lat. proiectio)

ANTROPOLOGÍE (‹ fr. {i}; {s} antropo + gr. logos „studiu”) s. f. Știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului și raselor umane. S-a constituit ca știință la mijlocul sec. 19. Cuprinde morfologia omului, antropogeneza și raseologia. Problemele a. au preocupat pe oamenii de știință din cele mai vechi timpuri (Herodot, Hipocrat, Aristotel ș.a.) pînă în epoca modernă (C. Linné, I. Kant, Ch. Darwin, E. Haekel sau Th. Huxley). Apărută într-o perioadă preștiințifică s-a dorit a fi o știință a clasificării populațiilor umane, considerînd că o clasificare înseamnă o explicație. S-a divizat astfel specia umană în trei sau patru rase fundamentale – europidă, mongolidă, negridă și, uneori, australidă, fiecare rasă fiind constituită din rase secundare sau tipuri cu particularități bine definite. Interpretarea datele era însă eronată: populațiile sînt diferite deoarece aparțin unor rase diferite. Raseologia a fost destul de mult criticată și, practic, a fost părăsită. În ultimele două decenii, a. a fost remodelată datorită marilor realizări a geneticii, studiindu-se caracterele condiționate genetic – monogenic – și distribuția lor geografică. Explicația diferențelor interpopulaționale trebuie căutată în procesele genetice care au determinat evoluția (procese genetice întîmplătoare, selecția naturală etc.). A. românească s-a definit ca știință între cele două războaie mondiale (Nicolae și Mina Minovici, Victor Papilian, Francisc Rainer), publicîndu-se numeroase studii de antropologie fizică tradițională, iar în ultimele decenii contribuții au adus Constantin și Dardu Nicolăescu-Plopșor, Olga Necrasov ș.a. ♦ A. socială și culturală are ca obiect societatea în ansamblu ca produs al activității umane și totodată ca mod de existență a acesteia, precum și totalitatea produselor umane care formează un sistem structurat al socialului – cultura unei colectivități. A. filozofică = ramură a filozofiei care studiază esența și perspectivele omului pe baza generalizării rezultatelor disciplinelor speciale despre ființa umană (antropologia, psihologia, etnografia, sociologia, lingvistica etc.). A. teologică = concepție contituită în baza datelor hristologiei, a doctrinei despre creație și a învățăturii soteriologice, afirmînd originea divină a omului (Dr.) A. criminală = ramură a a. care se ocupă cu studiul biologic al infractorilor.

ANTIumanÍSM s. n. Orientare în filozofie, în artă etc. care neagă posibilitatea de desăvârșire a ființei umane, precum și demnitatea, valoarea ei. [Pr.: -ti-u-] – Anti- + umanism.

METAMORFÓZĂ, metamorfoze, s. f. 1. Totalitatea transformărilor biologice pe care le suferă unele animale inferioare în cursul dezvoltării lor de la ieșirea din ou până la faza de adult. 2. Transformare morfologică și funcțională a unor organe ale plantelor. 3. Transformare, schimbare a înfățișării sau, fig. a caracterului, a felului de a fi al unei persoane; p. gener. transformare a unei ființe, a unui obiect etc. 4. (Mitol.) Transformare a unei ființe umane în animal, în plantă sau într-un lucru neînsuflețit. – Din fr. métamorphose.

NOOSFÉRĂ s. f. (Fil.) Ansamblu al sistemelor de informație, cunoaștere și valorizare specifice ființei umane. [Pr.: no-o-] – Din fr. noosphère.

SOÁRTĂ, sorți, s. f. 1. (În concepțiile mistice) Forță supranaturală despre care se crede că hotărăște irevocabil, fatal, toate acțiunile și întâmplările din viața oamenilor; destin, fatalitate, noroc, scrisă, ursită. 2. Totalitatea evenimentelor (accidentale sau nu) care compun viața (sau o parte a vieții) unei ființe (umane); condiție de viață. ♦ Evoluție, desfășurare (a unei acțiuni); deznodământ. – Lat. sors, -tis.

MARIONÉTĂ ~e f. 1) Figură reprezentând o ființă umană sau un animal, care, acționată de o persoană, interpretează un rol în teatrul de păpuși. 2) fig. Persoană ușor influențabilă, lipsită de voință și de personalitate; jucărie; păpușă. [Sil. -ri-o-] /<fr. marionnette

MURITÓR2 ~i m. ființă umană, considerată ca fiind trecătoare. ◊ ~ de foame persoană foarte săracă. Simplu ~ (sau ~ de rând) om simplu. /a muri + suf. ~tor

MÚTRĂ ~e f. pop. 1) Față antipatică. 2) Ansamblu de trăsături specifice feței; expresie a feței; chip; fizionomie; mină. 3) ființă umană; om; persoană. /<ngr. mútra

PĂMÂNTEÁN2 ~éni m. 1) ființă umană născută pe Pământ; pe planeta Terra; locuitor al Pământului. 2) Persoană care este de loc din regiunea sau localitatea avută în vedere; băștinaș; indigen; autohton. /pământ + suf. ~ean

PĂMÂNTEÁNCĂ ~énce f. 1) ființă umană născută pe Pământ; locuitoare a Pământului. 2) Femeie care este de loc din regiunea sau localitatea avută în vedere; băștinașă; indigenă; autohtonă. /pământean + suf. ~că

PERSOÁNĂ ~e f. 1) Reprezentant al speciei umane privit în ansamblul trăsăturilor sale fizice și psihice; ființă umană; om; individ; ins. 2) Om (sau organizație) luat în raport cu societatea și privit ca subiect cu drepturi și cu obligații. 3) lingv. Categorie gramaticală, proprie pronumelor și verbelor, care indică vorbitorul, interlocutorul sau pe cel despre care se vorbește. [G.-D. persoanei] /<lat. persona, germ. Person, fr. personne

UMANÍSM n. 1) Concepție social-politică care afirmă dreptul ființei umane la libertate, desăvârșire și dezvoltare multilaterală, proclamând ca principii etice supreme egalitatea și demnitatea umană. 2) (în epoca Renașterii) Mișcare progresistă social-culturală, care a proclamat eliberarea personalității umane de ideologia feudalismului. /<fr. humanisme, germ. Humanismus

ANTROPOPATÍE s. f. 1. formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă ființe umane, pe care le simte și cărora le percepe vocea. 2. atribuirea de însușiri și stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii. ◊ reprezentare a divinității, în sistemele religioase primitive, ca o ființă cu sentimente și pasiuni omenești; antropopatism. (< fr. anthropopathie)

BIOTEHNOLOGÍE s. f. 1. studiu al corelațiilor dintre parametrii civilizației tehnologice și adaptabilitatea ființei umane. 2. utilizarea în tehnică a microorganismelor, a culturilor de celule vegetale și animale pentru producerea de substanțe utile în agricultură și în industria alimentară, farmaceutică etc. (< germ. Biotechnologie)

CREATÚRĂ s. f. ființă umană, făptură; (peior.) individ. (< fr. créature, lat. creatura)

CRONOGENÉZĂ s. f. capacitate a ființei umane de a percepe timpul și de a conceptualiza ideea de temporalitate. (< fr. chronogenèse)

FINITÚDINE s. f. 1. (fil.) caracterul a ceea ce este finit, conștiința limitelor ființei umane. 2. însușire a soluției unei probleme de a fi furnizată după un număr finit de operații. (< fr. finitude)

METAMORFÓZĂ s. f. 1. transformare a formei unor animale (insecte, batracieni etc.) în cursul dezvoltării lor ontogenetice. 2. (mit.) prefacere a unei ființe umane, a unei zeități în animal, în plantă, sau într-un lucru. 3. schimbare a înfățișării, a caracterului. (< fr. métamorphose)

ROBOTIZÁ vb. I. tr. 1. a înzestra procesul de producție cu sisteme automatice, informatice și cu roboți. 2. a transforma (o ființă umană) în robot. II. refl. a deveni un robot (2), a acționa ca un robot. (< fr. robotiser)

persoánă (persoáne), s. f.ființă umană, individ. Fr. personne.Der. personaj (var. personagiu), s. m., din fr. personnage, var. din it. personaggio; personal, adj. (de persoană, al persoanei; s. n., tren de persoane), din fr. personnel; personalitate, s. f.; personifica, vb.; impersonal, adj., toate din fr.

BERDEAEV, Nikolai Aleksandrovici (1874-1948), filozof rus. Expulzat din Uniunea Sovietică, pentru motive ideologice, după 1922, a trăit în Franța. Filozofia sa este o meditație asupra eliberării și realizării ființei umane în lumina credinței creștine („Filozofia libertății”, „Un nou ev mediu”, „Experiența metafizicii escatologice”).

CLOTHO (KLOTHO) (în mitologia greacă), cea mai tînără dintre moire care, în stabilirea destinului, ocrotește nașterea ființei umane. Este reprezentată ținînd în mînă furca și fusul cu care toarce firul vieții omului.

ANGOÁSĂ s.f. 1. (Franțuzism) Neliniște, tulburare cauzată de o teamă puternică. ♦ Sentimentul înstrăinării omului în viziunea filozofiei existențialiste; conștiința condiției umane de ființă muritoare. 2. (Med.) Stare provocată de contracția regiunii epigastrice însoțită de mari dificultăți respiratorii și de tristețe excesivă. [< fr. angoisse].

ANGOÁSĂ s. f. 1. neliniște, tulburare cauzată de o teamă puternică fără obiect real, concret, adesea patologică. 2. (fil.) sentimentul înstrăinării omului; conștiința condiției umane de ființă muritoare. 3. (med.) stare provocată de contracția regiunii epigastrice, însoțită de mari dificultăți respiratorii și de tristețe excesivă. (< fr. angoisse)

SOCIALIZÁRE s. f. 1. faptul de a (se) socializa. 2. trecere a mijloacelor de producție și a altor bunuri din proprietatea privată în proprietate socialistă. 3. proces prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție și în urma concentrării și centralizării capitalului, munca și producția capătă un caracter social. ◊ proces de devenire a unei individualități umane ca ființă socială. (< socializa)

PUNK [PANC] s. m. epavă umană, om ratat, ființă vrednică de plâns. ◊ (adj.) modă ~ = modă tinerească extravagantă. (< amer. punk)

umanOÍD, -Ă adj., s. m. f. (ființă) cu aspect sau caractere umane. (< fr. humanoïde)

umanOÍD, -Ă adj., s.m. (Liv.) (ființă) cu aspect sau caracter omenesc, uman. [Pl. -izi. / cf. fr. humanoïde].

PERSOÁNĂ s. f. 1. individul uman considerat prin totalitatea însușirilor fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ în ~ = a) personal. b) în carne și oase. ♦ (jur.) ~ fizică = om privit ca subiect cu drepturi și obligații. ~ juridică = întreprindere, instituție etc. căreia legea îi acordă drepturi și datorii, recunoscută ca subiect de drept. 2. categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume, care indică pe cel căruia i se adresează sau pe cel despre care se vorbește; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă această categorie. (< lat. persona, fr. personne)

GÉNIU s. n. I. 1. talent, dispoziție naturală, capacitate creatoare excepțională, a dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană astfel înzestrată. 2. caracter specific. II. spirit, demon, ființă supranaturală care, în credințele celor vechi, veghea asupra soartei unui om. III. specialitate militară, armă care se ocupă cu executarea lucrărilor de fortificații, drumuri, poduri etc. (< lat. genius, fr. génie)

GÉNIU1 s.n. I. 1. Talent, dispoziție naturală, capacitate de creație excepțională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană care are asemenea calități. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, ființă supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].

SARTRE [sártr], Jean Paul (1905-1980), filozof și scriitor francez. Reprezentant al existențialismului și al fenomenologiei franceze. După 1950, a încercat o reconciliere cu marxismul („Critica rațiunii dialectice”). Lucrarea sa „ființa și neantul” este un studiu asupra relației dintre conștiință și lume. S. identifică natura existențială a existenței umane în capacitatea sa de a alege („Existențialismul este umanism”), dezvoltându-și tezele în romane („Greața”, „Drumurile libertății”), nuvele („Zidul”), piese de teatru („În spatele ușilor închise”, „Diavolul și bunul Dumnezeu”, „Sechestrații din Altona”), eseuri („Situații”), în studii critice despre Baudelaire și Flaubert, ca și în „Cuvintele” – scriere autobiografică. Premiul Nobel pentru literatură (1964), pe care a refuzat să-l ridice.

UMÁN ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru oameni; de om; omenesc. Natură ~ă. Forță ~ă. ◊ Specia ~ă omenirea. 2) Care are caracteristici de om; cu trăsături de om. ființă. 3) Care ține de om. Știință ~ă. 4) și adverbial (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă omenie; pătruns de dragoste de oameni; omenos. /<lat. humanus

NATÚRĂ ~i f. 1) Lumea fizică înconjurătoare în toată diversitatea manifestărilor ei; totalitatea ființelor și lucrurilor existente. ◊ ~ moartă a) grup de obiecte neînsuflețite, utilizabile; b) pictură reprezentând un grup de obiecte de acest gen (fructe, legume, flori, vânat etc.). Din (sau de la) ~ înnăscut. 2) Aspect estetic al unui teritoriu; priveliște; peisaj. A admira ~a. ◊ În sânul ~ii departe de ceea ce este făcut de mâinile omului. 3) fig. Caracter specific; esență. ~a lucrurilor. 4): În ~ în produse (naturale sau create de om) ori în prestări de servicii. 5): După ~ după modelul obiectelor din realitate; conform cu realitatea. 6) (în artele plastice) Obiect real care trebuie reprezentat. 7) Fel de a fi al unui individ; caracter; fire. ~a umană. ◊ Obișnuința este a doua ~ se spune despre o stare sau o acțiune cu care s-a obișnuit cineva. 8) Fel de a fi; gen. ◊ Cărbune de ~ organică cărbune animal. (Lucrurile sunt) de așa ~ (lucrurile sunt) de așa fel. [G.-D. naturii] /<fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)