Rezultate din textul definițiilor
CÚPĂ1, cupe, s. f. 1. Vas de băut mai mult larg decât adânc (cu picior); pahar cu picior, în formă de potir cu gura largă, din care se beau băuturi alcoolice. ♦ Conținutul unui astfel de vas sau de pahar. ♦ Fig. Caliciu. 2. (Pop.) Unitate de măsură pentru lichide (mai mare de un litru). ♦ Cană, vas având această capacitate. 3. Trofeu în formă de cupă1 (1), care se atribuie câștigătorului unei competiții sportive; p. ext. competiție sportivă desfășurată în vederea câștigării unui astfel de premiu. ♦ Sistem de organizare și de desfășurare a unor competiții sportive, în care câștigătorul final este desemnat prin eliminarea succesivă a adversarilor, primind drept trofeu o cupă1 (3). 4. Piesă metalică (în formă de vas deschis) montată la elevatoare și la alte mașini și în care se pot încărca materiale lichide, pulverulente, pământ sau piatră. 5. Plantă cu tulpina foarte scurtă, care face o singură floare albastră-azurie (Gentiana acantis). ◊ Compus: cupa-vacii = plantă agățătoare cu frunze în formă de săgeată și cu flori mari, albe, asemănătoare cu ale zorelelor (Calystegia sepium).Lat. cuppa (cu sensuri după fr. coupe), (2) magh. kupa.

corovátic, corovátici, s.m. (reg.) 1. nume de plantă cu floare albastră; lumânare, lumânărică, vinețea. 2. nume de pasăre; dumbrăveancă; țigănuș.

CÚPĂ1 s.f. 1. Vas de băut, de obicei mai mult larg decât înalt. ♦ Conținutul unui astfel de vas. ♦ (Rar) Caliciu. 2. Vas de metal (prețios) care se acordă câștigătorului unei întreceri sportive ca premiu; (p. ext.) întrecere sportivă care se desfășoară pentru un astfel de premiu. 3. Piesă de metal în formă de vas, care, fiind fixată pe un elevator, servește la ridicarea cerealelor, a pământului etc. 4. Plantă cu tulpina foarte scurtă, care face o singură floare albastră-azurie. [< lat. cuppa, cf. fr. coupe].

sfeșnicél, sfeșnicéle, s.n. (reg.) 1. șfeșnic mic, șfeșnicuț. 2. plantă cu tulpina foarte scurtă și cu o singură floare albastră-azurie; cupă.

albăstríță f., pl. e (d. albastru). Centauree cu floare albastră, foarte comună în grîne (centauréa cyanus) numită și floarea grîuluĭ, corobatică, ghioc, vinețea, zglăvoc și sporiș. (În Olt. poporu crede că atîta de groasă va cădea zăpada ĭarna cît crește ĭa [!] vara). – Și albăstrea.

ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albăstrei, -ele, adj., s. f. 1. Adj. Diminutiv al lui albastru. 2. S. f. Plantă erbacee cu flori albastre; albăstriță (Centaurea cyanus). – albastru + suf. -el.

AMĂREÁLĂ, amăreli, s. f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amărăciune. ◊ Amăreala merelor și perelor = boală a fructelor de măr și păr, manifestată prin apariția pe aceasta a unor pete în dreptul cărora carnea fructului respectiv capătă un gust amar. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre, roșii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuințată, pentru proprietățile sale expectorante, contra afecțiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); șopârliță. – Amârî + suf. -eală.

BĂIEȚÉL, băieței, s. m. 1. Diminutiv al lui băiat; băiețaș. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu frunze păroase și flori albastre grupate, care crește prin fânețe și pășuni (Veronica spicata)Băiat + suf. -el.

BĂNÍCĂ, bănici, s. f. Plantă erbacee cu flori albastre, rar albe, dispuse în capitule globuloase, care crește în regiunea alpină și subalpină (Phyteuma orbiculare).Et. nec.

BĂTRÂNÍȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori albastre sau liliachii, cultivată ca plantă ornamentală (Erigeron canadensis).Bătrân + suf. -iș.

BOBÓRNIC, bobornici, s. m. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, groasă, cu frunze cărnoase și cu flori albastre (Veronica beccabunga). – Et. nec.

CĂLDĂRÚȘĂ, căldărușe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (1). 2. Plantă erbacee ornamentală cu tulpină simplă sau ramificată, păroasă, cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Căldare + suf. -ușă.

CĂTÚȘĂ, cătușe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. 2. Plantă erbacee meliferă, cu flori albastre-violacee și cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – *Cată (< lat. catta „pisică”) + suf. -ușă.

CEÁPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee legumicolă, bienală, din familia liliaceelor, comestibilă, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică și verde și cu cea subterană în formă de bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescențe dese (Allium cepa). * Ceapă de apă = ceapă care se cultivă prin răsad și se recoltează în același an în care s-a semănat. Ceapă de sămânță = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific și cu conținut bogat de vitamine, folosit în alimentație; p. gener. orice bulb al unei plante. ◊ Expr. Nu face (sau nu valorează nici cât) o ceapă degerată, se spune despre cineva (sau despre ceva) fără nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.

CHÍCĂ, chici, s. f. (Pop. și fam.) Părul de pe cap; spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre (Nigella damascena). - Din sl. kyka.

CICOÁRE1, cicori, s. f. 1. Plantă erbacee cu flori albastre, trandafirii sau albe, cultivată pentru rădăcinile sale (Chicorium intybus).Cicoare de grădină = andivă. 2. Surogat de cafea preparat din rădăcina plantei descrisă mai sus. – Lat. *cichoria (=cichorium).

IN2 (1) s. m., (2) inuri, s. n. 1. S. m. Plantă erbacee textilă și oleaginoasă, cu tulpina subțire, ramificată în partea superioară, fibroasă, cu frunze mici, înguste și cu flori albastre sau albe, care are numeroase utilizări (Linum usitatissimum); p. restr. sămânța acestei plante. ◊ In galben = plantă erbacee cu flori galbene (Linum flavum). 2. S. n. Fir obținut prin prelucrarea inului2 (1); p. ext. pânză făcută din aceste fire. – Lat. linum.

INEÁȚĂ, inețe, s. f. Numele a două plante care cresc prin livezi, fânețe, pășuni etc.; a) plantă erbacee cu flori albe; inișor (Linum catharticum); b) plantă erbacee cu tulpini numeroase, cu flori albastre (Linum austriacum). – In2 + suf. -eață.

ISÓP, isopi, s. m. Mic arbust exotic cu flori albastre, mai rar roșii sau albe, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Hyssopus officinalis). – Din sl. isopŭ.

ÎNGRĂȘĂTÓR, -OÁRE, îngrășători, -oare, adj., s. f. (Reg.) 1. Adj. Care îngrașă. 2. S. f. Numele a două plante erbacee cu frunze cărnoase, dintre care una are flori albastre-violete, iar cealaltă flori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris și alpina). 3. S. f. Plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu flori albe, grupate în formă de cârlig (Sagina procumbens). – Îngrășa + suf. -ător.

JÁLE2 s. f. Nume dat mai multor plante din familia labiatelor (Salvia); spec. mic arbust cu tulpina semilemnoasă, aromată, cu frunze opuse, cu flori albastre, violete, galbene sau albe, cultivat ca plantă ornamentală și medicinală, salvie (Salvia officinalis). – Din magh. zsálya.

LUCÉRNĂ, s. f. Plantă perenă din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din câte trei foliole și cu flori albastre-violacee, cultivată ca plantă furajeră (Medicago sativa). [Var.: (Reg.) luțărnă, luțérnă, s. f.] – Din germ. Luzerne.

MLÉCIN s. m. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina păroasă și cu flori albastre (Mulgedium alpinum).Cf. sl. mlĕačĩnŭ „cu lapte”.

ÚNGHIE, unghii, s. f. 1. Lamă cornoasă care crește pe partea de deasupra a ultimei falange a degetelor de la mâini și de la picioare, la om. ♦ Expr. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrâna obrăznicia cuiva; a pune la punct pe cineva. A pune (cuiva) unghia în gât = a constrânge pe cineva să răspundă urgent unei obligații. A-și pune unghia în gât = a face orice pentru atingerea unui scop. A-și arăta unghiile a deveni agresiv. ♦ Substanță cornoasă formată la vârfurile degetelor de la picioarele animalelor și păsărilor; p. ext. gheară. 2. Compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchini (Astragalus glycyphyllos); unghia-păsării = plantă erbacee cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în formă de pinten, pătată cu galben (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente, în formă de pârghie, pentru ridicat și lăsat coșul lesei la pescuit. – Lat. ungla (= ungula).

VANÍLIE, vanilii, s. f. 1. Plantă exotică erbacee agățătoare din familia orhideelor, cu frunze cărnoase și fructe aromatice, în formă de păstaie, folosite drept condiment (Vanilla planifolia); p. restr. fructul acestei plante, supus unui proces special de fermentare și folosit drept condiment plăcut aromat, datorită conținutului de vanilină. 2. Plantă cu tulpina ramificată și flori albastre sau liliachii cu miros foarte plăcut (Heliotropium peruvianum). ◊ Vanilie sălbatică = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze eliptice, păroase și cu flori albe sau violacee (Heliotropium europaeum). – Din ngr. vanilli. Cf. it. vaniglia, vainiglia, fr. vanille.

VITRIGÓN, s. m. Plantă erbacee cu flori albastre, folosită ca plantă medicinală (Eryngium maritinium).Et. nec.

MĂTĂCÍNĂ, mătăcine, s. f. Numele a două plante erbacee aromatice: a) plantă meliferă, originară din Siberia, cu frunze lanceolate și cu flori albastre sau albe, cultivată ca plantă ornamentală și pentru florile ei bogate în nectar (D***********m moldavica); b) roiniță2. [Var.: mătăciúne s. f.] – Din bg. maticina, scr. matočina.

VENTRILÍCĂ, ventrilici, s. f. 1. Plantă erbacee cu tulpina culcată sau agățătoare și cu flori albastre, care cresc la subsuoara frunzelor; ventricea. (Veronica tournefortii). 2. Plantă erbacee păroasă, cu tulpina târâtoare la bază și ridicată la vârf, cu flori albastre, albe sau albe trandafirii, cu dungi închise (Veronica officinalis).Et. nec.

OMÁG s. m. Gen de plante erbacee din familia ranunculaceelor, otrăvitoare, cu flori albastre-violacee sau galbene, întrebuințate în medicină datorită unui alcaloid pe care îl conține rizomul (Aconitum); plantă din acest gen. – Din sl. omĕgŭ.

VINERÍȚĂ, vinerițe, s. f. Plantă erbacee cu frunzele de la bază așezate în formă de rozetă, cu flori albastre, roșii sau albe, dispuse în spic în vârful tulpinii, care se întrebuințează ca plantă medicinală; vinețică (Ajuga reptans).Vineri + suf. -iță.

VIORÉA, -ÍCĂ, viorele, s. f. (Bot.) 1. Toporaș. 2. Plantă erbacee din familia liliaceelor, din al cărei bulb cresc două-trei frunze lunguiețe și o tulpină care poartă flori albastre, roz sau albe (Scilla bifolia). [Pr.: vi-o-] – Vioară2 + suf. -ea, -ică.

POTIRÁȘ1, potirașe, s. n. 1. Diminutiv al lui potir. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre-violete, răspândită în regiunile muntoase (Soldanella major).Potir + suf. -aș.

PUFULÉȚ, pufuleți, s. m. 1. Pufușor. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele ovale și florile albastre sau albe, care se cultivă ca plantă ornamentală (Ageratum houstonianum). 3. (La pl.) Produs alimentar preparat din mălai cu adaos de cașcaval, având aspectul unor tubulețe. – Puf2 + suf. -uleț.

ȘOFRĂNÉL, șofrănei, s. m. 1. Plantă erbacee cu frunze liniare, cu florile albastre- liliachii; șofran (2) (Crocus banaticus). 2. (Bot.) Șofrănaș. – Șofran + suf. -el.

ȘOPÂRLÁIȚĂ, șopârlaițe, s. f. 1. (Pop.) Anghină difterică. 2. Numele a două plante erbacee; a) plantă meliferă cu tulpina dreaptă, cu frunzele ovale sau ascuțite și cu florile albastre, rar roz, folosită în medicina populară (Veronica orchidea); b) mică plantă cu flori mari, albe, rar roșietice, și cu fructul o capsulă (Parnassia palustris). [Pr.: -la-i-] – Șopârlă + suf. -aiță.

LATÍR s. m. Plantă erbacee furajeră din familia leguminoaselor, cu tulpina târâtoare și ramificată, cu frunzele terminate cu un cârcel și cu flori albastre, violete, roz, albe sau galbene (Lathyrus sativus). – Din lat. lathyrus (nume științific).

LUPÍN s. m. Gen de plante erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din foliole înguste alungite și cu flori albastre, galbene sau albe, cultivate ca furaj, ca plante ornamentale sau ca îngrășământ verde (Lupinus). – Din fr. lupin.

LEVĂNȚÍCĂ s. f. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori albastre plăcut mirositoare, întrebuințată în medicină și în industria parfumurilor; lavandă (Lavandula angustifolia). [Var.: levențícă, livănțícă s. f.] – Levantă (înv. „levănțică” < ngr.) + suf. -ică.

LÓTUS, lotuși, s. m. Nume dat mai multor plante acvatice cu flori albastre, mari, plăcut mirositoare (Nymphaea coerulea), trandafirii (Nelumbo nucifera) sau albe (Nymphaea lotus thermalis). – Din fr. lotus.

LUMÂNĂRÍCĂ, lumânărele, s. f. 1. Diminutiv ai lui lumânare (1). 2. Plantă erbacee medicinală, cu frunze mari alterne, cele bazale în formă de rozetă, și cu flori galbene dispuse într-un spic (Verbascum thapsus). ♦ Compus: lumânărica-pământului = plantă erbacee cu tulpina înaltă și cu frunze mari și flori albastre sau albe-gălbui (Gentiana asclepiadea).Lumânare + suf. -ică.

MIÉRE s. f. Substanță semilichidă, gălbuie, dulce și aromată, foarte bogată în zaharuri, vitamine și enzime, culeasă și produsă de albine din nectarul florilor. ◊ Luna de miere = prima lună din viața conjugală. ◊ Loc. adj. De miere = generos, bun. ♦ Nectarul florilor. ◊ Compus: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu frunzele catifelate, cu flori albastre-violete sau roșii (Pulmonaria officinalis); b) sâmbovină. – Lat. mel.

MOLÓTRU, molotri, s. m. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori albastre și cu fructul în formă de păstaie (Trigonella besseriana). ♦ (Reg.) Molură. – Din sl. molotrĩ.

TOPORÁȘ, (1) toporașe, s. n., (2) toporași, s. m. 1. S. n. Diminutiv al lui topor; toporel. 2. S. m. Numele mai multor plante erbacee cu flori albastre-violete, rar roșietice sau albe; viorea (Viola).Topor + suf. -aș.

ROZMARÍN, rozmarini, s. m. Arbust mic, din familia labiatelor, plăcut mirositor, cu frunze totdeauna verzi și cu flori albastre, albe sau roșii, întrebuințat în medicină și în industria parfumurilor (Rosmarinus officinalis). – Din germ. Rosmarin.

DEGETĂRÚȚ, degetăruți, s. m. Plantă erbacee din familia primulaceelor, cu flori albastre-violete, în formă de clopot, dispuse câte 1-8 în vârful tulpinii, care crește în regiunile muntoase (Soldanella montana).Degetar + suf. -uț.

SASCHÍU, saschii, s. m. Numele a două plante erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu frunze persistente lucioase, una cu flori albastre (Vinca herbacea), cealaltă cu flori albastre, roșii sau albe (Vinca minor). – Din magh. szászfü.

SCAI1, scai, s. m. Nume generic dat mai multor plante erbacee cu frunze ghimpoase și cu fructe globuloase înconjurate de ghimpi îndoiți la vârf, care se agață de haine, de lâna oilor etc.; p. restr. fructul înconjurat de ghimpi al acestor plante. ◊ Expr. (Și adverbial) A se ține scai (de cineva) sau a se ține (de cineva) ca scaiul (de oaie) = a nu lăsa pe cineva în pace, a urmări (pe cineva) pretutindeni. ◊ Compuse: scai-vânăt = plantă erbacee cu frunzele dințate și cu flori violacee dispuse în capitule (Eryngiumplanum); scaiul-d******i = plantă erbacee cu frunzele spinoase și cu flori albastre-verzui (Eryngium campestre); scai-mărunt = turiță. – Din scr. čkalj.

SCHINÚȚĂ, schinuțe, s. f. Plantă erbacee cu flori albastre sau albe care crește în regiunile montane; bănică (Phyteumia orbiculae).Schin (=spin) + suf. -uță.

SÍLNIC, -Ă, silnici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care se face în silă, de nevoie; care este impus, forțat, silit2 (1). ◊ Muncă silnică = pedeapsă judiciară grea, care se aplică pentru fapte penale grave, constând din închisoare și muncă forțată (în ocnele de sare). ♦ Care este ilegal. 2. Greu de suportat, apăsător, penibil. 3. Care este nenatural; forțat. 4. Dificil, greoi, anevoios. ♦ (Rar) Silit2 (2). II. S. m. și f. (Rar la f.) Numele a două plante erbacee din familia labialelor, cu tulpina târâtoare, cu flori albastre sau violete, ale căror flori și frunze se întrebuințează în medicina populară (Glechoma hederaceum și hirsutum). – Din sl. silĩnĩkŭ.

SULIMÁN, sulimanuri, s. n. 1. (Înv.) Fard; sulimeneală (2). 2. Plantă erbacee păroasă, cu frunze ovale, cu flori albastre, roz sau albe (Ajuga genevensis). – Din tc. sülümen.

ACONÍT ~ți m. 1) la pl. Gen de plante erbacee otrăvitoare, cu flori albastre-violete sau galbene, folosite în medicină. 2) Plantă din acest gen; omag. /<fr. aconit

ALBĂSTRÍȚĂ ~e f. Plantă erbacee cu flori albastre, care crește prin culturi de cereale. ~ de câmp. /albastru + suf. ~iță

ANDÍVĂ ~e f. Plantă erbacee, foarte ramificată, cu flori albastre și cu frunze cărnoase comestibile; cicoare de grădină. /<fr. endive

BĂIEȚÉL ~i m. la pl. (diminutiv de la băiat) Plantă erbacee cu frunze păroase și flori albastre grupate, care crește prin fânețe și prin pășuni. /băiat + suf. ~el

BĂNÍCĂ ~ci f. Plantă erbacee cu flori albastre, dispuse în inflorescențe rotunde, răspândită în regiunile alpine. /Orig. nec.

CAMPANULACÉE ~ f. 1) la pl. Familie de plante erbacee, tropicale, având frunze alterne simple și flori albastre-violete în formă de clopoțel (reprezentant: campanula). 2) Plantă din această familie. [Art. campanulaceea; G.-D. campanulaceei; Sil. -ce-e] /<fr. campanulacées

CAMPANÚLĂ ~e f. Plantă erbacee, având tulpina dreaptă și înaltă și flori albastre sau violete în formă de clopot; clopoțel. /<fr. campanule

CĂLDĂRÚȘĂ ~e f. (diminutiv de la căldare) Plantă ornamentală cu flori albastre, violete si roșii, cultivată în parcuri și grădini. /căldare + suf. ~ușă

CICOÁRE1 ~óri f. 1) Plantă erbacee medicinală cu tulpina e****ă și ramificată, cu frunze adânc și neregulat crestate și cu flori albastre. 2) Surogat de cafea preparat din rădăcina acestei plante. [G.-D. cicorii; Sil. ci-coa-] /<lat. cichoria

JÁLE2 f. Plantă semilemnoasă, cu flori albastre, violete, galbene sau albe, cultivată ca plantă etero-uleioasă, medicinală sau decorativă; salvie. /<ung. zsálya

LAVÁNDĂ ~e f. Plantă erbacee, cu flori albastre, plăcut mirositoare, folosită în medi-cină și industria parfumurilor; levănțică. 2) Parfum extras din această plantă. [G.-D. lavandei] /<fr. lavande

LEVÁNTĂ ~e f. înv. Plantă erbacee cu flori albastre, plăcut mirositoare, folosită în medicină și în industria parfumurilor. /<ngr. levánta

LEVĂNȚÍCĂ f. Plantă erbacee cu flori albastre, plăcut mirositoare, folosită în medicină și în industria parfumurilor. [G.-D. levănțicii] /levantă + suf. ~ică

LUPÍN m. Plantă erbacee cu flori albastre, galbene sau albe, folosită ca furaj sau ca îngrășământ verde. /<fr. lupin

MĂTĂCIÚNE ~i f. Plantă erbacee perenă cu flori albastre sau albe, bogate în nectar, cultivată ca plantă ornamentală. [Var. mătăcine] /<bulg. maticina, sb. matoțina

MUTĂTOÁRE ~ f. Plantă erbacee agățătoare, toxică, cu flori albastre sau albe-gălbui și cu fructe mici, în formă de boabe roșii sau negre; împărăteasă. /a muta + suf. ~ător

ȘOPÂRLÍȚĂ ~e f. (diminutiv de la șopârlă) Plantă erbacee medicinală, cu tulpină e****ă, cu frunze ovale și cu flori albastre, dispuse în ciorchine. /șopârlă + suf. ~iță

TOPORÁȘ ~i m. Plantă erbacee cu frunze în formă de inimă și cu flori albastre-violete, plăcut mirositoare. /topor + suf. ~aș

TRÂMBIȚĂ2 ~e f. Arbust agățător cu flori galbene-roșietice, cultivat ca plantă ornamentală. ◊ ~a-ciobanului plantă erbacee cu flori albastre în formă de clopoței. /<sl. tronbica

ÚNGHIE ~i f. 1) (la om) Placă cornoasă subțire, care acoperă partea de deasupra a capătului degetelor. ◊ A reteza (sau a tăia) cuiva ~ile a reduce posibilitățile de acțiune (agresive) ale cuiva. A-și mânca ~ile a regreta amarnic o imprudență comisă. A-și mânca și de sub ~ a fi foarte zgârcit. Nici cât îi negru sub ~ deloc. A pune cuiva ~a în gât a sili pe cineva să-și îndeplinească obligația. 2) (la păsări și la animale) Parte cornoasă și încovoiată a degetelor; gheară. 3): ~a-găii plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, având frunze compuse, flori galbene-verzui și fructe păstăi. ~a păsării plantă erbacee de pădure cu tulpină culcată, având frunze rotund-cordate și flori albastre, solitare, în formă de pinten. 4) Pârghie cu care se manevrează leasa de pescuit. [G.-D. unghiei; Sil. -ghi-e] /<lat. ungla

VINERÍȚĂ ~e f. Plantă erbacee cu tulpina e****ă, cu flori albastre sau albe, dispuse în formă de spic, folosită în scopuri medicinale. /vineri + suf. ~iță

ASCLEPIÁD3 s.m. Plantă erbacee perenă cu flori albastre parfumate și cu fructul îngroșat și cărnos. [< fr. asclépiade].

LIMBA-MIELULUI s.f. (bot.) Plantă erbacee cu frunze mari și flori albastre sau albe (Borrago officinalis), ale cărei frunze mari, cu gust de castravete, se pot consuma în salate și ale cărei flori, zaharate (trecute prin albuș bătut și apoi prin zahăr pudră), se folosesc în gastronomie ca elemente de decor pentru salate de fructe și înghețate.

GLICÍNĂ1 s.f. Plantă decorativă agățătoare, cu flori albastre și parfumate. [< fr. glycine].

PLUMBÁGO s.m. Plantă ornamentală din sudul Australiei cu flori albastre. [< lat. plumbago].

ACONÍT s.m. (Bot.) Plantă cu florile albastre și cu frunzele de un verde-închis; (pop.) omeag. [< fr. aconit, cf. lat. aconitum].

bobóvnic, s.m. (reg.) plantă erbacee, cu flori albastre, cu fructul o capsulă rotundă.

cordắi s.f. pl. (reg.) flori albastre de munte.

fióng, fiónguri, s.n. (înv. și reg.) 1. fundă (făcută din panglici și ciucuri) purtată de femei ca podoabă pe cap. 2. plantă erbacee cu tulpini întinse pe pământ, cu flori albastre, roșii sau albe și cu frunze lucioase; saschia.

fonchíu (fonfíu), s.n. (reg.) plantă cu flori albastre ce crește prin păduri și crânguri; pervincă, saschiu.

fonfíu s.m. (reg.) plantă cu flori albastre ce crește prin păduri și crânguri; pervincă, fonchiu, saschiu.

jínteră, jíntere, s.f. (reg.) plantă ierboasă cu flori albastre grămădite în vârful tulpinii (are gust amar și se folosește contra frigurilor); ghințură, jințură, urechelniță, fierea-pământului, opincea, șerpânță.

GENȚIÁNĂ s.f. Plantă erbacee din regiunea de munte, cu tulpina înaltă și cu flori albastre sau galbene; (pop.) ghințură. [Pron. -ți-a-, var. ghințiană s.f. / cf. it. genziana, fr. gentiane, lat. gentiana].

nemțișór, nemțișóri, s.m. (pop.) 1. (la sg. art.) numele unui dans popular german și melodia după care se cântă; nemțeasca. 2. (la pl.) plante erbacee cu flori albastre, roz și albe care au calități medicinale. 3. (la pl.) ciuperci comestibile; urechiușe.

nojíță, nojíțe, s.f. (pop.; mai ales la pl.) 1. curelușă sau șiret din piele, din păr de animale, din sfoară, din lână cu care se leagă opincile; târsână, nojeală. 2. (reg. deprec.) cal slab și prăpădit. 3. (reg.) legătoare subțire și îngustă; sfoară; curelușă care leagă porțile îmblăciului. 4. (reg.) găurile de pe marginea opincii, prin care trec nojițele; găurile din urechile oilor. 5. (reg.) plantă medicinală cu frunze ca ale liliacului și cu flori albastre.

pintenél, pintenéi, s.m. (reg.) 1. plantă erbacee cu frunze divizate și cu flori albastre, prevăzute cu un pinten; nemțișor. 2. văl de mireasă.

săgetărícă s.f. (reg.) plantă erbacee perenă cu frunzele palmate și lobate, cu flori albastre sau albe; greghetin.

secfíu1, secfíi, s.m. (reg.) 1. numele mai multor plante erbacee cu flori variat colorate și cu miros plăcut: a) garoafă. b) (la pl.) cuișoare. c) garofiță. 2. (în forma: sacfiu) plantă erbacee, cu tulpină târâtoare, cu frunze opuse, cu flori albastre-violete, roz sau albe, așezate la subsuoara frunzelor; brebenoc, cununiță, merișor, saschiu. 3. (la pl.; în forma: sanfii) stânjenei. 4. (în forma: săcfiu) cuișoare (condiment).

sílnică s.f. (reg.) plantă medicinală cu tulpina târâtoare și cu flori albastre sau violete, brâncă, nejelnică, orbalț.

ROZMARÍN s.m. Mic arbust plăcut mirositor, cu frunze totdeauna verzi și cu flori albastre, roșii sau albe, dispuse la subsoara frunzelor. [< it. rosmarino, germ. Rosmarin, cf. lat. rosmarinus].

cicoáre (cicóri), s. f. – Plantă erbacee cu flori albastre (Cichorium Intybus). Lat. *cĭchōria, pl. de la cĭchōrium (‹ gr. ϰιχώριον), cf. alb. koré (Pușcariu 360; Meyer 201; Candrea-Dens., 336; Philippide, II, 636; Diculescu, Elemente, 483).

ACONÍT s. m. plantă veninoasă montană, cu flori albastre și frunze de un verde-închis; omag. (< fr. aconit, lat. aconitum, gr. akoniton)

ARENÁRIA s. f. plantă cariofilacee, cu flori albastre și roz, care crește pe stânci și nisipuri. (< fr. arénaria)

ASCLEPIÁD3 s. m. plantă erbacee perenă cu flori albastre parfumate și cu fructul îngroșat și cărnos. (< fr. asclépiade)

CÚPĂ1 s. f. 1. vas de băut, pahar mai mult larg decât înalt, cu picior. ◊ recipient evazat montat pe un picior (pentru fructe etc.). ◊ caliciu. 2. obiect de metal, de cristal etc., care se atribuie ca trofeu câștigătorului unei competiții sportive; (p. ext.) întrecerea însăși. 3. piesă metalică de forma unui recipient deschis, care, fixată pe un elevator, servește la încărcarea de materiale lichide, pulverulente etc. 4. plantă cu tulpina foarte scurtă și o singură floare, albastră azurie. (< lat. cuppa, fr. coupe)

GLICÍNĂ1 s. f. plantă decorativă agățătoare, cu flori albastre și parfumate, asemănătoare cu ale salcâmului. (< fr. glycine, lat. glycina)

PLUMBÁGO s. m. plantă ornamentală din sudul Australiei, cu flori albastre. (< lat. plumbago)

ROZMARÍN s. m. mic arbust plăcut mirositor, cu frunze totdeauna verzi și cu flori albastre, roșii sau albe, dispuse la subsuoara frunzelor. (< germ. Rosmarin)

BOBÓRNIC s. n. Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, înaltă de 10-60 cm, cu frunze opuse, flori albastre dispuse în racem și fructul o capsulă (Veronica beccabunga).

ALBĂSTREÁ, albăstrele, s. f. Plantă erbacee cu flori albastre (Centaurea cyanus). – Din albastră + suf. -ea.

AMĂREÁLĂ, amăreli, s. f. 1. (Proprietarea de a avea) gust amar. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre, roșii sau (rar) albe, întrebuințată contra afecțiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); șopârliță. – Din amărî + suf. -eală.

BĂNÍCĂ s. f. Mică plantă erbacee cu flori albastre-închise, rar albe, dispuse în capitule sferice (Phyteuma orbiculare).

BĂTRÂNÍȘ s. m. Plantă erbacee cu flori albastre sau liliachii, cultivată ca plantă ornamentală (Erigeron canadensis). – Din bătrân + suf. -iș.

BOBÓRNIC, bobornici, s. m. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, groasă și găunoasă și cu flori albastre (Veronica beccabunga).

CĂLDĂRÚȘĂ, căldărușe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (I). 2. Plantă ornamentală cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris).

CĂTÚȘĂ, cătușe, s. f. I. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. II. Plantă erbacee cu flori albastre-violete (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – Lat. catta „pisică” + suf. -ușă.

CEÁPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee comestibilă cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică și verde și cu cea subterană în formă de bulb (Allium cepa).Ceapă de apă = ceapă care se recoltează în același an în care s-a semănat. ◊ Expr. A nu face nici cât o ceapă degerată = a nu avea nici o valoare. ◊ Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). 2. Bulb. O ceapă de lalea.Lat. caepa.

CHÍCĂ, chici, s. f. 1. Părul capului considerat (altădată) în întregime; (azi) partea părului lăsată să crească lungă pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee cu frunze spintecate în lobi ca niște fire de păr și cu flori albastre (Nigella damascenna). 2. (Rar) Părul din ceafa animalelor; p. ext. ceafă. – Slav (v. sl. kyka).

IN (lat. linum) s. m., s. n. 1. S. m. Plantă anuală din familia linaceelor, cu tulpina subțire, fibroasă, frunze mici, înguste și flori albastre sau albe (Linum usitatissimum); în regiunile temperate sunt cunoscute c. 200 de specii. Din tulpini se extrag fibre textile, iar din semințe ulei, folosit în industria lacurilor, linoleumului etc. Semințele conțin o toxină, linamarina, care, după presare (în vederea obținerii uleiului), în prezența apei și sub influența unei enzime, se descompune în acid cianhidric, acetonă și glucoză; simptomele intoxicației sunt cele provocate de acidul cianhidric. 2. S. n. Fir obținut prin prelucrarea inului (1). ♦ Pânză făcută din aceste fire.

bárbă f., pl. e și bărbĭ (lat. barba, it. pv. sp. pg. barba, fr. barbe). Păru care crește împrejuru fălcilor la bărbațĭ saŭ pe supt fălcĭ la capre ș.a. Bărbie. Numele popular al mai multor plante, variabil de la un gen la altu: barba boĭeruluĭ, o plantă erbacee ranunculacee cu florĭ albastre, numită și „chica voĭniculuĭ” (nigella damascena); barba capreĭ, o ciupercă (colocera viscósa saŭ claviaria viscósa); barba împăratuluĭ, 1) curcubeŭ, din familia cariofileelor, cu flori marĭ purpuriĭ (lychnis coronária, agrostemma coronária saŭ coronária tomentosa); 2) noptiță, jalapa; barba popiĭ, coada pricolicilor; barba Sasuluĭ saŭ ursului, coada caluluĭ, păru porculuĭ, o plantă erbacee (equisetum arvense), ale căreĭ tulpine, fiindcă conțin silice, se întrebuințează la lustruitu metalelor; barba Unguruluĭ, un fel de garoafă care crește pin pășuni și stîncĭ văroase (dianthus spiculifolius).

bobórnic și bobóvnic m. (vsl. bobovnikŭ, d. bobovŭ, de bob, bobŭ, bob; sîrb. bobovnik, rus. bobóvnik). O plantă scrofulariacee cu florĭ albastre și fruct capsular care crește pin locurĭ băltoase (veronica [nu véro-] beccabunga).

clopoțél n., pl. e. Clopot mic. Sunet de clopot mic: se aude un clopoțel. S. m. Zurgalăŭ [!]: pisica cu clopoțeĭ nu prinde șoarecĭ. (Prov.). O plantă campanulacee cu florĭ albastre (campánula rapúnculus). Altă plantă campanulacee cu florĭ albastre, albe saŭ roșiĭ (campánula médium). Ghiocel. S. n. pl. Trans. Lăcrămioare, mărgăritărel.

SASCHÍU (‹ magh.) s. m. Denumirea a două plante din genul Vinca, familia apocinaceelor, cu tulpina întinsă pe pământ din care se înalță mici tulpini florifere cu flori albastre-violet, roze, rar albe. Vinca herbacea are tulpina ierbacee, de 10-40 cm și frunze subțiri, căzătoare; crește în regiuni de câmpie și dealuri joase, în locuri însorite. Vinca minor are tulpina mai lungă (60-100 cm), la bază lignificată și frunze pieloase, persistente. Crește în locuri umbrite, frecvent cultivată pe sub arbori sau pe lângă ziduri, în grădini și cimitire. Are multiple utilizări ca plantă medicinală, conținând un număr mare de aminoacizi și elemente minerale. Intră în componența unor medicamente pentru combaterea hipertensiunii, diminuarea ritmului c*****c, oxigenarea creierului etc.

BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc. 2. Corp sferic (ca o bășică). II. 1. Plantă erbacee toxică din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară, răspândită în regiunile de munte și ocrotită de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Plantă erbacee din familia campanulaceelor, viguroasă și înaltă până la un metru, cu flori mari, albastre, care crește prin păduri (Campanula trachelium). – Formație onomatopeică.

CAMPANULACÉE s. f. pl. Familie de plante erbacee din regiunile temperate și subtropicale, caracterizate prin frunze alterne simple și flori hermafrodite, albastre-violacee sau albe, de forma unui clopoțel. – Din fr. campanulacées.

GREGHETÍN, greghetini, s. m. Plantă erbacee perenă cu frunze palmate și lobate, cu flori mari, albastre, liliachii sau albe (Geranium pratense).Et. nec.

NU-MĂ-UITÁ s. f. Plantă erbacee cu flori mici, albastre, roșii sau albe, care crește prin locuri umede și umbroase, la margini de păduri și prin fânețe sau care este cultivată ca plantă decorativă; miozotis (Myosotis silvatica); p. restr. floarea acestei plante. – Nu + + uita (după germ. Vergissmeinnicht).

MĂRGELÚȘĂ, mărgelușe, s. f. Diminutiv al lui mărgea (1); mărgeluță. 2. Plantă erbacee mică, cu flori albe, albastre sau trandafirii (Lithospermum arvense).Mărgea + suf. -ușă.

CLOCOȚÉL, clocoței, s. m. Plantă erbacee cu flori mari, albastre (Clematis integrifolia).Cf. clocot.

CLOPOȚÉL, clopoței, s. m. 1. Diminutiv al lui clopot; spec. clopot mic (cu mâner) care se agită cu mâna (pentru a indica recreațiile la școală, pentru a chema pe cineva sau a anunța ceva etc.) sau care se agață de gâtul unor animale. 2. (La pl.) Nume dat mai multor plante erbacee cu flori mari, albastre, albe sau roz, în formă de clopot (1) (Campanula). – Clopot + suf. -el.

DORITÓR, -OÁRE, doritori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care dorește să facă, să obțină ceva; dornic de ceva. 2. S. f. Plantă erbacee târâtoare cu flori mici, albastre sau liliachii (Veronica hederifolia).Dori + suf. -tor.

COLȚÚN, colțuni, s. m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. Compus: colțunii-popii = plantă erbacee mică, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori inodore, albastre sau violete, cu un pinten scurt și cu fructul o capsulă ascuțită (Viola silvestris). [Var.: (1) călțún s. m.] – Din ngr. kaltsúni (< it.).

DEDIȚÉL, dediței, s. m. 1. Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase și cu flori mari, albastre-violete, cu proprietăți colorante și farmaceutice; adormițele, dediță (Pulsatilla pratensis). 2. (Zool.; în sintagma) Dediței-de-mare = actinii. [Var.: dedețél s. m.] – Dediță + suf. -el.

SĂGEȚÍCĂ, săgețele, s. f. 1. Diminutiv al lui săgeată. 2. Plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu flori mari, albastre, liliachii sau albe, dispuse câte două la vârful unui peduncul lung (Geranium pratense).Săgeată + suf. -ică.

DORITOÁRE ~ f. Plantă cu tulpina târâtoare și cu flori mici, albastre sau liliachii. /a dori + suf. ~toare

GENȚIÁNĂ ~e f. 1) Plantă erbacee montană cu flori mari, albastre sau galbene, în formă de clopoțel. 2) Băutură aperitivă preparată din rădăcinile acestei plante. [G.-D. gențianei; Sil. -ți-a-] /<lat. gentiana, fr. gentiane

IN ~uri n. 1) la sing. Plantă erbacee cu tulpină subțire fibroasă, cu flori mici albastre sau albe, cultivată pentru a fi folosită în industria textilă și în cea a uleiurilor. 2) Fibre obținute din tulpina acestei plante. 3) Țesătură fabricată din astfel de fibre. /<lat. linum

MĂRGELÚȘĂ ~e f. (diminutiv de la mărgea) Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze alterne și cu flori albe, albastre sau trandafirii. /mărgea + suf. ~ușă

PASIFLÓRĂ ~e f. Plantă tropicală ierboasă sau lemnoasă, cu flori mari, albastre, cultivată ca plantă decorativă și pentru fructele ei comestibile. /<fr. passiflore, lat., it. passiflora

VENTRILÍCĂ ~ci f. Plantă erbacee cu flori mici, albastre, uneori albe sau albe-trandafirii, care crește prin regiunile cu climă temperată. /Orig. nec.

MIOZÓTIS s.m. Plantă erbacee cu flori mici, albastre, roșii și albe, care crește în pădurile de munte; (pop.) nu-mă-uita. [Pron. mi-o-, var. miosotis, miozot s.m. / < fr. myosotis, cf. lat., gr. myosotis < gr. mys, myos – șoarece, ous, otos – ureche].

ANEMÓNĂ s.f. Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase și cu flori mari, albastre-violete; (pop.) dedițel. ◊ Anemonă de mare = actinie. [< fr. anémone, cf. it. anemone, lat. anemona].

ANTOCIÁN s.n. Colorant solubil în apă, roșu, albastru sau violet, care se găsește în frunze, petale și fructe. [Pron. -ci-an. / < fr. anthocyane, cf. gr. anthosfloare, cyanosalbastru].

CAMPANÚLĂ s.f. Plantă erbacee cu flori frumoase, albastre sau violete; clopoțel. [< fr. campanule].

coroábă, coroábe, s.f. (reg.) 1. fruct al unui mărăcine; porumbă, porumbea. 2. plantă ierboasă, păroasă, cu flori mari, albastre-violacee; busuioc-de-pădure, iarbă-neagră. 3. busuioc sălbatic. 4. cartof.

scânteíță, scânteíțe, s.f. (înv.) 1. (în forma: schinteiță) scânteie mică; scânteiuță. 2. (reg.) rostopască. 3. plantă erbacee, cu tulpină ramificată și cu flori roșii, albastre sau albe; scânteioară, aurică, focșor, poperină. 4. (la pl.; în forma: schinteițe) gușa-porumbului (plante). 5. cocoșei de câmp (plante). 6. (în forma: schintiță) scrântitoare (plantă).

PALISÁNDRU s.m. Arbore exotic cu flori mari, albastre sau roșii, al cărui lemn mirositor, foarte tare, de culoare neagră-violetă, se întrebuințează în tâmplăria fină. [< fr. palissandre, cf. it. palissandro].

CAMPANÚLĂ s. f. plantă erbacee cu flori frumoase, albastre sau violete; clopoțel. (< fr. campanule)

JACARÁNDA s. m. arbore din America tropicală, cu flori tubuloase albastre, miros plăcut și cu lemn frumos, folosit în ebenisterie. (< fr., engl. jacaranda)

LÓTUS s. m. 1. plantă acvatică exotică din familia nimfeacee, cu flori mari, albastre, trandafirii sau albe, plăcut mirositoare. 2. motiv decorativ frecvent în monumentele egiptene și în artele asiatice, reprezentând un lotus (1). (< fr., lat. lotus)

MIOZÓTIS s. m. plantă erbacee cu flori mici, albastre, roșii și albe, în pădurile de munte; nu-mă-uita. (< fr. myosotis)

PALISÁNDRU s. m. arbore exotic cu flori mari, albastre sau roșii, al cărui lemn mirositor, foarte tare, negru-violet, e folosit în tâmplăria fină. (< fr. palissandre)

CLOCOȚÉL s. m. Plantă erbacee perenă din familia ranunculaceelor, înaltă de 20-70 cm, cu frunze simple, sesile și flori mari, albastre (Clematis integrifolia).

PÚȘCĂ, puști, s. f. 1. Armă de foc portativă și individuală cu patul de lemn și cu țeava lungă. ◊ Pușcă-mitralieră = pușcă la care încărcarea și descărcarea se execută automat. Pușcă de soc = pușcoci. ◊ Expr. (Adverbial) Gol pușcă = a) complet dezbrăcat, în pielea goală; b) fără avere, sărac lipit. A se duce (sau a trece etc.) pușcă = a se duce (sau a trece etc.) în mare viteză (și de-a dreptul). 2. (Înv.) Tun. 3. (Bot.; în compusul) Pușca-d******i = plantă erbacee cu flori, de obicei albastre (Phyteuma tatramerum). – Din magh. puska, pol. puszka, rus. pușka.

ȘOPÂRLÍȚĂ, șopârlițe, s. f. 1. Diminutiv al lui șopârlă. 2. Numele mai multor plante erbacee cu flori azurii sau albastre dispuse în ciorchine, întrebuințate în medicină (Veronica). 3. (Bot.) Amăreală (2). – Șopârlă + suf. -iță.

CIÚCIURE, ciuciuri, s. m. Plantă erbacee acoperită cu peri moi, cu flori violete sau albastre (Campanula glomerata).Et. nec.

MICSÁNDRĂ, micsandre, s. f. Numele a două plante erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina simplă sau ramificată, cu frunzele acoperite cu peri cenușii, cu flori albe, roșii, albastre sau violete, plăcut mirositoare; micșunea, vioară-roșie (Matthiola incana și annua). ◊ Compus: micsandră-sălbatică (sau -de-munte) = plantă erbacee cu flori mari, galbene, plăcut mirositoare (Erysimum officinalis).Et. nec.

NEMȚIȘÓR, nemțisori, s. m. Nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia ranunculaceelor, cu frunze divizate și cu flori de obicei albastre, prevăzute cu un pinten (Delphinium); plantă care aparține uneia dintre aceste specii. – Neamț + suf. -ișor.

SILÚR, siluri, s. m. Numele a două plante erbacee cu tulpina verticală, dintre care una cu florile de culoare albastru-deschis cu linii violete și cu o pată galbenă la mijloc (Euphrasia stricta), iar cealaltă cu flori albe, cu linii violete și cu o pată galbenă la mijloc (Euphrasia rostkoviana). – Din germ. Silur.

SPINÚȚĂ, spinuțe, s. f. Plantă erbacee cu flori de culoare albastru-închis, rar albe, dispuse în capitule globuloase; bănică (Phyteuma orbiculare).Spin1 + suf. -uță.

STÂNJENÉL, stânjenei, s. m. Nume dat mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi în formă de sabie și cu flori mari, violete, albastre, albe sau galbene; iris, stânjen (Iris). [Var.: (pop.) stânjinél s. m.] – Stânjen + suf. -el.

OCHIȘÓR ~i m. (diminutiv de la ochi) 1) Plantă erbacee cu tulpina neramificată, cu frunze radicale liniare și cu flori galbene; scânteiuță. 2) Plantă erbacee cu tulpina scundă, cu frunze mari, ovale și cu flori roșii sau albastre; scânteiuță. /ochi + suf. ~șor

PINTENÁȘ ~i m. (diminutiv de la pinten) Plantă erbacee cu tulpina e****ă, având frunze cu crestături adânci și flori de culoare albastră-mov cu sepale posterioare asemănătoare cu un pinten; nemțișor. /pinten + suf. ~aș

PUFULÉȚ ~i m. (diminutiv de la puf) la pl. 1) Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze ovale și cu flori de culoare albastră sau albe, cultivată în scop decorativ. 2) Produs alimentar în formă de tubușoare, preparat din mălai cu adaos de cașcaval. /puf + suf. ~uleț

SCÂNTEIÚȚĂ ~e f. (diminutiv de la scânteie) 1) Plantă erbacee cu tulpină scundă, cu frunze mari ovale și cu flori roșii sau albastre. 2) Plantă erbacee cu tulpină neramificată, cu frunze liniare și cu flori galbene; ochișor. 3) la pl. Plantă erbacee decorativă, cultivată pentru florile roșii-violete, plăcut mirositoare; brumărele. [ Sil. -te-iu-ță ] /scânteie + suf. ~uță

SURGÚCI1 ~ m. Plantă erbacee decorativă, cultivată pentru florile ei albe, albastre, roz sau pestrițe. /<turc. sorguç

ZGLĂVÓC ~ci m. 1) floare a cânepei (de toamnă). 2) Plantă erbacee cu flori, de obicei albastre, care crește, mai ales, prin semănături; albăstrea. /<bulg. glavoț

GENȚIÁNĂ s. f. plantă erbacee montană cu tulpina înaltă și cu flori mari, decorative, albastre sau galbene; ghințură. (< fr. gentiane, lat. gentiana)

ISÓP, (1) isopi, s. m., (2) isopuri, s. n. 1. Mic arbust exotic cu flori albe sau albastre, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Hyssopus officinalis). 2. Ulei sau parfum extras din frunzele acestui arbust. – Slav (v. sl. isopŭ <gr.).

ZOREÁ, zorele, s. f. Nume dat unor plante agățătoare ornamentale, cu flori roșii sau albastre, având corola în formă de pâlnie (Ipomaea). – Din zori1.

BUCHÉT, buchete, s. n. 1. Mănunchi de flori aranjate (și legate) împreună. ♦ P. gener. Grup de obiecte de același fel puse împreună; grup de compuneri (literare, muzicale) publicate sau executate laolaltă. 2. Aromă de vin. 3. Mică plantă erbacee cu flori violet-deschis sau albastre-purpurii (Geranium pusillum). – Din fr. bouquet.

HÁȘMĂ, hașme, s. f. Plantă erbacee cu bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe, roz sau albastre, care se prezintă în inflorescențe sferice (Allium ascalonicum). – Din magh. hagyma „ceapă”.

ZOREÁ, zorele, s. f. (La pl.) Nume dat mai multor specii de plante agățătoare ornamentale, cu flori mov-roșcate sau albastre, având corola în formă de pâlnie; bună-dimineața, adormițele (Ipomaea, Pharbitis); (și la sg.) plantă care face parte dintr-una din aceste specii. – Zori1 + suf. -ea.

SCÂNTEIÚȚĂ, scânteiuțe, s. f. I. Scânteioară (1). II. (Bot.) 1. Mică plantă erbacee cu tulpina ramificată la bază și cu flori roșii, roz sau albastre; scânteioară (2), ochișor (2) (Angallis arvensis). 2. Plantă erbacee mică din familia liliaceelor, cu frunze liniare și cu flori galbene (Gagea arvensis). 3. (La pl.) Brumărea. [Pr.: -te-iu-] – Scânteie + suf. -uță.

CRIN, crini, s. m. 1. Plantă erbacee ornamentală din familia liliaceelor, cu flori albe strălucitoare, în formă de pâlnie și cu miros foarte puternic (Lilium candidum). ◊ Compuse: crin-de-pădure = plantă din familia liliaceelor, cu florile aplecate în jos, de culoare roșie-violetă cu pete purpurii (Lilium martagon); crin-de-toamnă = gen de plante decorative originare din Japonia, cu flori albe, liliachii sau albastre, care atârnă în mănunchi la vârful tulpinii (Hosta); crin-galben = a) plantă erbacee decorativă cu flori galbene deschis (Hemerocallis flava); b) plantă erbacee cu flori mari de culoare roșie-gălbuie, cultivată ca plantă ornamentală (Hemerocallis fulva). 2. Compus: crin-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme cu aspect de floare, care trăiesc fixate în zone abisale; crinoide; (și la sg.) animal din această clasă. – Din sl. krinŭ.

MIÉRE f. 1) Substanță semilichidă, cu gust dulce și cu aromă plăcută, bogată în zaharuri și vitamine, produsă de albine din nectarul florilor. ◊ Luna de ~ prima lună de viață conjugală a tinerilor căsătoriți. 2) Lichid dulce secretat, mai ales, de florile melifere; nectar. 3): ~ea-ursului plantă erbacee cu frunze catifelate și cu flori roșii, violete sau albastre. [G.-D. mierii] /<lat. mel

MIOZÓTIS m. Plantă erbacee (decorativă) cu flori mărunte de culoare albastră, care crește prin locuri umede și umbroase; nu-mă-uita. [Sil. mi-o-] /<fr. myosotis

PUPEZÉLE f. pl. Plantă erbacee cu tulpina e****ă, ramificată, având frunze compuse și flori purpurii, mai apoi albastre și la urmă verzi, grupate în formă de ciorchine. /pupăză + suf. ~ele

STÂNJENÉL ~i m. 1) Plantă erbacee decorativă cultivată pentru florile ei mari, violete, albastre, galbene sau albe, folosită în farmaceutică și parfumerie; iris. 2) floare a acestei plante. /stânjen + suf. ~el

intáță s.f. (reg.) mică plantă erbacee cu tulpina ramificată la bază și cu flori roșii, roz sau albastre; scânteiuță.

paperínă s.f. (înv.) mică plantă erbacee cu tulpina ramificată la bază și cu flori roșii, roz sau albastre; scânteiuță, scânteioară.

pocróv, -ă, s.n. și f. 1. (înv. și reg.) acoperământ pentru obiectele de cult; pocrovăț. 2. (înv.) țesătură fină ca un voal pentru acoperit capul. 3. (reg.; la pl. art.) sărbătoare creștină la 1 octombrie (acoperământul Maicii Domnului). 4. (reg.; în forma „procov”) văl de mireasă. 5. (reg.) pânza de pe fața mortului. 6. (reg.; în forma „procov”) scutec de copil. 7. (reg.) covor țărănesc, scoarță; pătură groasă, pocroviță, pocruț. 8. (reg.; la pl. art. în forma „pocroavele”) sărbătoare creștină la 29 august (Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul). 9. (s.f.; reg.) mică plantă erbacee cu tulpina ramificată la bază și cu flori roșii, roz sau albastre; scânteiuță.

porói s.m. sg. (reg.) 1. praz. 2. plantă erbacee cu bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe, roz sau albastre; hașmă.

CAFELÚȚĂ, cafeluțe, s. f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a două varietăți de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) plantă cu tulpina cilindrică ramificată, cu flori albe sau albăstrii, cultivată pentru nutreț (Lupinus albus); b) plantă ornamentală cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în formă de spic (Lupinus varius). – Cafea + suf. -eluță.

GENȚIÁNĂ, gențiane, s. f. Nume generic dat mai multor specii de plante erbacee montane, cu flori de obicei mari, decorative, albastre sau galbene, cu corola rotată sau în formă de clopot; ghințură (Gentiana). [Pr.: -ți-a-.Var.: ghințiánă s. f.] – Din fr. gentiane, lat. gentiana.

GLICÍNĂ, glicine, s. f. Arbust decorativ agățător, având flori asemănătoare cu ale salcâmului, albastre sau violete și parfumate (Wistaria sinensis). – Din fr. glycine.

HELIOTRÓP, (1, 2) heliotrope, s. n., (3) heliotropi, s. m. 1. S. n. Materie colorantă folosită la vopsitul bumbacului. 2. S. n. Varietate de calcedonie, de culoare verde-închis sau roșie cu pete galbene strălucitoare, folosită ca piatră semiprețioasă din care se fac obiecte ornamentale. 3. S. m. Numele unei plante aromatice, cu frunze ovale, cu flori de culoare albă sau albastru-deschis, întrebuințate în industria parfumului (Heliotropium europaeum). ♦ Ulei eteric extras din planta de mai sus. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotrope.

ZAMBÍLĂ, zambile, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunzele crescute dintr-un bulb, cu flori albe, roz, violete sau albastre, așezate în ciorchine la vârful tulpinii și plăcut mirositoare (Hyacinthus orientalis). – Din tc. sümbül.

A UITÁ uit 1. tranz. 1) A pierde din memorie; a nu-și aminti. ~ să scrie o scrisoare. ◊ ~ pe ce lume trăiește a pierde simțul realității. 2) A trata cu indiferență; a neglija. ~ prietenii. ◊ Nu-mă-uita plantă erbacee decorativă, cultivată pentru florile ei mici, albe sau albastre; miozotis. 3) A face să dispară din memorie. ◊ A (nu) ~ cuiva ceva a (nu) păstra gânduri de răzbunare. 4) A scăpa din vedere. Au uitat să-l înscrie în listă. 5) (obiecte sau ființe ce trebuiau luate cu sine) A lăsa din nebăgare de seamă (fiind grăbit). ~ banii. 2. intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziția de) A înceta de a se mai interesa (de ceva). ~ de distracții. /<lat. oblitare

corabáțică, corabáțice, s.f. (reg.) 1. floare de câmp de culoare albastră; albăstrea. 2. pasăre cu pene albastre; dumbrăvea.

CAFELÚȚĂ, cafeluțe, s. f. 1. Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a două varietăți de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) plantă cu tulpina cilindrică ramificată, cu flori albe sau albăstrii, cultivată pentru nutreț (Lupinus albus); b) plantă ornamentală cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în formă de spic (Lupinus varius).

ZAMBÍLĂ, zambile, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunzele crescute dintr-un bulb, cu flori albe, roz, violete sau albastre, așezate în ciorchine la vârful tulpinii; este cultivată pentru florile ei frumoase și mirositoare (Hyacinthus orientalis).Tc. sümbül.

dédiță (Iași) f., pl. e și dedițéi și dedețél m., pl. (vsl. dĕdŭ, moș, bunic, de unde dim. f. dĕdica, adică bunicuță, pin aluz. la pufu alb ca o chică de moșneag în prejuru florilor. V. datină). O plantă ranunculacee veninoasă cu florĭ în formă de clopot, albastre și galbene, întrebuințată de țărance la colorat (anemóne pulsatilla și alte varietăți). – Și sisineĭ (Banat, Olt.) și suflețele (Banat).

ANTOCIÁN, antocieni, s. m. Pigment din sucul plantelor, care dă florilor, fructelor și frunzelor culoarea roșie, albastră sau violetă. [Pr.: -ci-an] – Din fr. antocian.

PUPEZÉLE s. f. pl. Plantă erbacee perenă din familia leguminoaselor, cu flori la început purpurii și apoi albastre, așezate în raceme (Lathyrus vernus).Pupăză + suf. -ele.

ORĂSTÍCĂ, orăstici, s. f. Numele a două plante erbacee din familia leguminoaselor, cu flori roșii-purpurii la început, apoi albastre; măzăriche neagră (Lathyrus niger și vernus). [Var.: orăștícă s. f.] – Et. nec.

STELÍȚĂ, stelițe, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori dispuse în capitule, cele marginale albastre, iar cele centrale galbene; stelișoară (Aster amellus).Stea + suf. -iță.

NEMȚIȘÓR ~i m. Plantă erbacee cu tulpina e****ă, bogat ramificată, cu frunze divizate în segmente lungi și foarte înguste, cu flori pintenate de culoare mai ales albastră. /neamț + suf. ~ișor

COBÉA s.f. (Bot.) Plantă agățătoare originară din Mexic, cultivată pentru florile sale mari, colorate în alb sau albastru-violet. [Pron. -be-a. / < fr. cobéa, cf. Cobo – botanist spaniol].

IACÍNT s.m. (Bot.) Plantă erbacee bulboasă, cu flori colorate în alb, galben, roz sau albastru, plăcut parfumată; zambilă. [Var. hiacint s.m. / < fr. jacinthe, cf. gr. Hyakinthos – personaj mitologic].

COBÉA BE-A/ s. f. liană originară din Mexic, cultivată pentru florile sale mari, colorate în alb sau albastru-violet. (< fr. cobéa)

IACÍNT s. m. plantă ierbacee bulboasă, cu flori colorate în alb, galben, roz sau albastru, plăcut parfumate; zambilă. (< fr. jacinthe)

DROBUȘÓR2, drobușori, s. m. Plantă erbacee cu frunze albăstrui și cu flori galbene, ale cărei frunze fermentate dau o culoare albastră, folosită la vopsit (Isatis tinctoria).Drob2 + suf. -ușor.

DROBUȘÓR, drobușoare, s. n. 1. Diminutiv al lui drob (I 1). 2. Plantă erbacee cu flori galbene, ale cărei frunze fermentate dau o culoare albastră, folosită la vopsit (Isatis tinctoria).

DÁFIN (< scr.) s. m. Arbust de c. 2— 5 m (arbore de c. 20 m în zona mediteraneană, de unde este originar), cu frunze pieloase, lucioase, persistente, intens mirositoare, flori mici, galbene-verzui, dispuse în umbele și fructe bace ovoide, albastre-negricioase (Laurus nobilis). Frunzele se utilizează drept condiment; din semințe se extrage un ulei folosit în ind. farmaceutică. Sin. laur (2).

LILIÁC1, lilieci, s. m. Arbust înalt cu frunze ovale, cu flori plăcut mirositoare, albe sau colorate în diferite nuanțe de violet sau albastru-violet, crescute în formă de buchete, cultivat ca plantă ornamentală; iorgovan, mălin (Syringa vulgaris).floarea acestui arbust. [Pr.: -li-ac] – Din tc. leylâk. Cf. bg. liuleak.

LAVÁND, -Ă I. adj., s. n. (de) culoare albastru-deschis. II. s. f. 1. plantă perenă din familia labiatelor, cu frunze și flori odorante; levănțică. 2. parfum, esență de lavandă (1). 3. (cinem.) pozitiv intermediar alb-negru, în contratipare. (< fr. lavande, it. lavanda)

dedețél (dedețéi), s. m. – Anemonă (Anemona pulsatilla). – Var. dediță, dedițel. Sl. dĕdŭ „bunic”, dĕdica „bunicuț” (Spitzer, Dacor., III, 649; Candrea; Scriban), pe baza aspectului florii, cf. numele său german graues Bergmännchen. Cihac, II, 90, îl pune greșit în legătură cu dadă „doică”. – Der. dedițiu, adj. (Mold., albastru ca cerul).

CALCANTIT (‹ fr. {s} gr. khalkos „cupru” + anthosfloare”) s. n. Sulfat de cupru hidratat, natural, format ca mineral secundar în zonele de oxidație ale zăcămintelor de sulfuri cuprifere și sub formă de stalactite pe pereții galeriilor nearisite din regiunile cu climă uscată. Are culoare albastră-verde și luciu sticlos. Este folosit în agricultură ca fungicid (zeamă b*******ă), în vopsitorie, imprimerie. Sin.: piatră vînătă.



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)